Virginia Zeani: “A cânta bine înseamnă a desena un tablou de cuvinte…”


Există senzația că un interviu cu o personalitate poate fi revelator într-o anumită chestiune de actualitate. Citești titlul și apoi cauți răspunsul în text, cu nerăbdare, de multe ori negăsind răspunsul căutat.

E mai dificil să faci un interviu cu istoria operei. Mi se pare inepuizabil subiectul și descurajant de cuprins într-un interviu, oricât de lung. Am avut imensa onoare să port o discuție cu Virginia Zeani, o parte în sine a legendei operei. Să începi studiile cu însuși Aureliano Pertile, să cânți apoi cu Beniamino Gigli, Ferrucccio Tagliavini, Giuseppe di Stefano, Richard Tucker până la Luciano Pavarotti și Placido Domingo înseamnă să străbați gloria unei perioade de apogeu a vocii umane, cea a celor mai mari cântăreți de operă ai tuturor timpurilor. Ce poți întreba istoria? Ce răspuns poți aștepta de la istorie? Pot spune că m-am simțit descurajat alegând întrebările pentru interviu. Însă toate îndoielile au dispărut imediat ce am descoperit la Virginia Zeani un spirit tânăr, chiar ușor ludic, și mai ales o inteligență fermecătoare. Toate acestea au fost îmbrăcate într-o limbă română impecabilă, rostită cu o dicție superbă, pe care cei 65 de ani petrecuți în afara României nu au făcut decât să o înnobileze.

Pe 21 Octombrie Virginia Zeani împlinește 87 de ani, iar interviul este realizat în așteptarea acestei zile. La mulți ani, Virginia Zeani!

Despre Opera: Ați plecat din România în 1948, foarte tânără, la 23 de ani…

Virginia Zeani: Am plecat din România în 1947, aveam 21 de ani, am plecat în februarie iar ziua mea este în octombrie, deci aveam exact 21 de ani și 4 luni. Am studiat foarte mult aici, dar nu am avut o carieră în România. Am făcut un concert la sala Dalles cu elevele profesoarei mele de canto Lydia Lipkowska și atâta tot, nu aveam nici un fel de carieră. Probabil, când am avut audiția pentru ambasadorul și consulul italian, adică am cântat pentru ei, în urma unei invitații la o masă, a fost primul meu așa zis concert oficial. Dar studiam de mult, studiam de când aveam 12 ani. 12 și jumătate. că vreau să fiu precisă. În ’38! (râde n.n.)

Despre Opera: Cu ce temeri ați plecat din România? Intuiați ce se va întâmpla în România în următorii 50 de ani?

Virginia Zeani: Nu, nu, nu puteam avea acestă intuiție pentru că toată lumea credea că în 3-4 ani, cu intervenția americanilor și a Națiunilor Unite, România va fi eliberată de comunism, dar acest lucru nu s-a întâmplat decât după atâția și atâția ani… Eu când am plecat, mă gândeam că după 3-4 ani de studii fantastice la Milano și în Italia, să mă întorc acasă, să-mi văd părinții și să încep poate o carieră în România. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat.

Între timp, în ’48, dat fiind că o mare soprană din acea vreme era bolnavă, la Bologna, m-au rugat pe mine să-i iau locul, deci am debutat în La traviata, fără repetiții de orchestră, numai după repetițiile mele de pian și acesta a fost debutul meu, în 16 mai 1948. Mda… curajos aș spune, privind lucrurile azi. Am fost foarte curajoasă… Trebuie să vă spun un lucru curios: am avut foarte mare curaj și încredere într-un viitor pe care mi-l construiam pas cu pas, fără să știu unde mă va duce, se înțelege. Dar simțeam că era ceva legat de știința pe care pretindeam că o aveam atunci și cu restul care s-a dezvoltat în timp ce cântam în operă după operă și vedeam că o să am o viață mai ușoară decât avusesem în anii tinereții mele. Însă nu numai asta mă motiva, ci și faptul că adoram cântatul, adoram muzica. Iar eu, care nu sunt o diplomată a unui conservator, n-am studiat muzica efectiv academic, așa cum au făcut-o multe alte cântărețe mari de astăzi, vă dau exemplul Angelei Gheorghiu, care este cea mai mare cântăreață din lume, sunt convinsă de asta. Eu nu am avut acest priviliegiu, de a absolvi Conservatorul, dar am avut o ambiție mare de a studia, de a mă perfecționa și … ce am putut face, am făcut. Nu absolutizez studiile de la Conservator, dar servesc, așa cum servește și liceul. Dacă faci liceul, devii un om cult, dacă nu-l faci, nu ai nici o direcție, cel puțin din punct de vedere cultural. Faptul în sine contează, să fii obligat de când ești mic să studiezi muzica, și să studiezi pianul, iar Angela Gheorghiu, de exemplu, este foarte profundă în lucrurile astea… Eu nu am avut această șansă și regret. Dacă m-aș întoarce înapoi, în timp, aș face toate conservatoarele din lume! (râde, n.n), ca să fiu și mai bună!

De la vârsta de 4 ani nu știam altceva decât muzică și de aceea cartea mea se cheamă Canta che ti passa care a fost publicată cu titlul în italiană, din păcate, dar care înseamnă Cântă, cântă…  că-ți trece. Și așa am făcut și eu toată viața, am cântat și mi-au trecut și durerile și supărările și bolile și amintirea persoanelor care nu mi-au plăcut în viața mea, toate au trecut cu ușurință. Pentru că eu iert cu mare facilitate și acesta este unul dintre marile mele defecte, să uit dacă cineva îmi face rău. În adâncul sufletului rămâne uneori câte o amintire amară, dar în general uit.

Despre Opera: În România, înainte de plecarea în Italia, ascultați muzică de operă? Unde? La radio? Pe discuri? Cine erau soliștii preferați? Cu cine ați fi vrut să semănați?

Da, am ascultat multe discuri, pe care chiar în România le ascultam, era un doctor, un celebru doctor, care ne aduna pe noi, elevii lui Lipkowska ca să ascultăm discuri, în fiecare după-masă, duminica. Îi păstrez o amintire de neuitat, era un domn în vârstă cu o familie frumoasă, avea o casă splendidă și mergeam duminica după masă, pe la orele două – trei, un grup de artiști, printre care era și Zenaida Pally, care chiar dacă era mai în vârstă decât mine, venea să facem muzică și-mi reamintesc că am cântat cvartetul din Rigoletto cu ea și știam că este o voce superbă… mezzosoprană a fost.

Sigur că am rămas cu gândul la acele voci. Nu am ascultat-o pe Hariclea Darclee pentru că nu erau discuri, pe atunci, ale dânsei, dar sigur că voiam să cânt ca Amelita Galli-Curci (râde, n.n.) care era pe-atunci, ca Toti dal Monte, sigur voiam…. Știi, vrei să cânți și lucruri care nu-ți vin vocal, dar vrei să le cânți pe toate! Îmi plăcea să cânt din Madama Butterfly, aria Un bel di vedremo, deși, când am început s-o cânt, și această arie și duetul din Butterfly, aveam 13 ani și citeam muzica destul de binișor, dar făceam acest duet cu un doctor Grigorescu, care era tatăl Adrianei Lăzărescu. Adică măritată Lăzărescu și ea era fata doctorului Grigorescu, deci fata aceasta era și este și acuma cea mai bună prietenă din România pe care o am. Ea este celebră prin traducerile ei din limba italiană. Așa că am făcut muzică cu tatăl ei, care era un om de 40 – 42 de ani și eu aveam 13 ani și cântam duetul din Butterfly. Dar îl citeam așa cum puteam eu la vârsta aceea, vocea văd că plăcea la toată lumea atuncea, am fost foarte încurajată.

Amelita Galli-Curci

Despre Opera: Dacă țin bine minte, cred că și Maria Callas, la o vârstă asemănătoare, cea a adolescenței, tot de Madama Butterfly era fascinată…

Virginia Zeani: Hahaha! Cred că e opera care fascinează toate cântărețele de pe lume pentru că tragedia și muzica sunt așa de frumoase împeună… și cred că da, nu avea cum să n-o fascineze și pe Maria Callas.

Și pe urmă, acolo am cunoscut mai mulți cântăreți români, mai exact care voiau să devină cântăreți pe vremea aceea. Dar… i-am lăsat, din păcate, sau din fericire, m-am dus în Italia și am stat la Milano 10 ani și pe urmă m-am mutat la Roma, după ce m-am căsătorit cu Nicola Rossi-Lemeni, m-am mutat la Roma. Deci din ’47 în ’57 am stat la Milano,  Din ’57 până în ’84, când am vândut casa de la Roma, am stat acolo, la Roma. Între timp, în ’80, am venit la Indiana University, unde am fost profesor 24 de ani, distincted professor emeritus și acum sunt retrasă pe malurile Atlanticului, unde vin câteodată hurrican-ele tempestoase care ne deranjează, dar din fericire, clima este subtropicală, deci plăcută. Nu am ierni grele. Când, acuma trebuie să spun, ajungi la o anumită vârstă și reumatismele te deranjează, poate sunt mai bine aici, decât la rece, decât cu zăpadă iarna…

Am cunoscut-o pe Maria Callas în ’47, vara, venise în Italia tot în aceeși vară ca și mine. Ea sosise în vară în iunie, cu un vapor venit din America, voiajând împreună cu Nicola Rossi-Lemeni, pe care, după 10 ani, l-am cunoscut și m-am căsătorit cu el. Ei erau prietenii cei mai buni atunci și au voiajat împreună din America în Italia, tocmai în anul în care și eu am venit în Italia, o coincidență foarte curioasă, pe care nu am pus-o mult în evidență pentru că eu sunt o persoană destul de discretă.

În ultimii ani lumea m-a descoperit și a descoperit și discrețiile mele (râde, n.n.), dar sunt așa de multe! Într-o zi va trebui să scriu o carte despre raporturile mele cu artiștii, care n-au fost niciodată negative. Adică raporturile mele au fost cu cei mai mari artiști, Renata Tebaldi, Beniamino Gigli, Mario del Monaco, toți aceștia… Corelli! Au fost foarte interesante din toate punctele de vedere și aș vrea ca lumea să știe cum i-am văzut eu pe ei. Asta este o carte la care aș ține să se facă, deocamdată este numai în gândul meu și sper să se realizeze. Dacă cineva vine să facă un interviu, tot așa, din România, cum a fost și celălalt, cu mare plăcere! Sunt la dispoziția lor.

Despre Opera: Într-un fel anticipați o întrebare pe care voiam să v-o pun, și anume dacă puteți să-mi povestiți cum era Aureliano Pertile, cu care ați studiat în Italia, la început?

Virginia Zeani: Da, în ’47, toamna, până în ’48. El a murit în ’52, am studiat cu el și mă duceam și la lecțiile pe care le făcea cu alți cântăreți. Cu el am studiat dicția italiană care este foarte importantă pentru că în limba italiană sunt acele consoane duble, doubles cum zic americanii. De exemplu suntem tentați să pronunțăm tuto dar corect este tutto cu dublul accentuat. Cu alte cuvinte, el m-a învățat cum să pronunț în limba italiană ca să poată fi bine înțeleasă. Și să știi că foarte multă lume tratează limba italiană fără să se gândească la faptul că are această dificultate în dublele consoane, dar, în sfârșit, acestă dicție mi-a fost pusă la punct de Pertile. Când m-a auzit prima dată mi-a spus: Vocalmente, pot să zic că ești perfectă, mi-a spus el și mai multe, dar nu îndrăznesc să spun (râde, n.n.) dar vreau să te pui la punct cu cu “fraseggio” și  asta e ceea ce mi-a dat el din punct de vedere muzical, vocea s-o folosești ca să se înțeleagă cuvintele. Oamenii cântă, cântă și nu folosesc cuvintele pentru a transmite sufletul, sau sunt indiferenți și își ascultă numai vocea.

Despre Opera: Pertile mai cânta, mai era în activitate?

Virginia Zeani: Nuuu, nu, el cântase peste 20 de ani cu Toscanini și se retrăsese, avea peste 60 de ani, vreo 62, nu mai țin minte exact, iar eu eram cu 40 de ani mai tânără. Dar în analele operei se zice că eu am fost singura lui elevă. Pentru că el nu avea răbdare să dea lecții celor care nu înțelegeau modul lui de frazare.

Despre Opera: Am ascultat un disc al lui de prin anii ’20, avea o voce stentoriană, un fel de precusor al lui Mario del Monaco…

Virginia Zeani: Da, da, bine, Mario a debutat în ’40, așa s-a salvat ca să nu meargă pe front… Așa că, vedeți… sunt lucruri care se învață toată viața. Dacă acuma m-aș întoarce în timp, cred că aș face așa de multe lucruri deosebit de cum le-am făcut… Deci să nu analizăm cu prea multă cruzime ce s-a întâmplat, doar că experiența dată de viață îți dă mai multe idei și ai mai multe șanse. Numai că acuma, pentru mine șansele sunt prea puține, pentru că, după cum știți, peste patru zile o să am 87 de ani și încerc să fiu sufletește foarte tânără. Și chiar reușesc să fiu sufletește de vârsta unei fete de 20-30 de ani.

Despre Opera: Artistul liric aparține unei țări sau lumii? Eu cred că lumii, dar care este părerea dvs.?

Virginia Zeani: Sigur că da! Cântărețul aparține lumii, de fapt toți cântăreții aparțin lumii, numai că noi ne dăm aere că aparținem de o țară, sau că suntem de o anumită culoare a pielii. Dar sufletul este același, cu mai multă sau mai puțină educație, desigur.. Lucrul cel mai important care este necesar sufletului este o bună educație, în toate sensurile, maniere, limbi străine, pentru a putea să comunice.

Acuma, ca să vă spun sincer ce cred, și românii, ca toate micile națiuni, pretind că sunt cei mai  grozavi din lume. Și eu cred și spun că sunt grozavă pentru că sunt româncă (râde, n.n.). Dar artiștii aparțin lumii, chiar dacă în toate țările se găsesc elemente de o valoare colosală. Sigur, probabil că românii n-au știut să-și prețuiască valorile importante, pentru că suntem, în fond, o țară atât de mică, și pentru că politica a fost așa de greșită din toate punctele de vedere.  Suntem într-un fel retrași și atunci sau nu avem curajul să vorbim, sau avem curajul de a zice prostii. Tot ce-ți spun acum dumitale, n-am mai spus nimănui altcuiva, pentru că nimeni nu m-a întrebat așa ceva, lumea mă întreabă complet alte lucruri. Dar eu răspund cu sinceritate totală la întrebările astea, pentru că sunt convinsă de ceea ce zic. Nu cred că mă voi schimba în părerile mele după 87 de ani, iar eu vreau să ajung cel puțin până la 97 de ani, să vedem dacă bunul Dumnezeu va fi bun cu mine până la sfârșit…

Despre Opera: Această credință că artistul aparține mai întâi lumii și abia apoi unei națiuni m-a determinat să vă solicit această discuție, pentru că am ocazia să stau de vorbă cu o mare soprană a lumii, nu neapărat cu o mare soprană româncă. Și asta în condițiile în care, în perioada apogeului carierei dvs., ați cântat în concurență cu o generație de artiste de o valoare copleșitoare.

Virginia Zeani: Sigur, când te gândești numai la Callas, la Tebaldi, la Caballe, în timpul meu erau multe… Îmi amintesc acum de sopranele nordice, începând cu Flagstad și continuând cu Birgit Nilsson… Dar și românii au avut unele dintre cele mai frumoase voci și vă spun și de ce: eu cred că și limba ne ajută, pentru că avem o limbă clară, latină și aceasta ne face să proiectăm sunetul cu mult mai multă ușurință decât în limba germană. În limba germană, de exemplu, ca să proiectezi sunetul, trebuie să-i dai, cum se spune, mai multă dorință, mai multă forță. Eu nu caut defecte nici unei școli, că e germană, mozartiană, spaniolă, italiană, toate școlile sunt extrem de bune.

Despre Opera: Cred că românii au avantajul de a putea învăța repede și ușor limba italiană, a propos, cât timp v-a luat dumneavostră s-o învățați?

Virginia Zeani: Păi, pentru faptul că eu am cântat dintotdeauna în limba italiană, de la 13 ani, până la 21 de ani, chiar când eram în țară, atunci când am ajuns în Italia, în 3 luni vorbeam deja limba italiană.  Ceea ce nu mi s-a întâmplat în America, pentru că atunci când am sosit în America eu vorbeam franceza, italiana, spaniola și româna, bineînțeles. Dar când am ajuns în America aveam 55 de ani, iar cu soliștii americani cântam în opere italiene, în limba italiană, nu vorbeam engleza, știam doar câteva cuvinte. Și trebuia să predau lecții și pentru asta a trebuit în 2-3 luni să fiu pregătită și cu limba engleză. Așa că mereu a trebuit să fac ceva repede, repede, repede.

Despre Opera: Ce soprane ați admirat, după ce ați ajuns la cele mai înalt nivel al carierei?

Virginia Zeani: Erau voci foarte, foarte frumoase. Din păcate, nu mă puteam duce des la operă. Pentru că și eu cântam și pe urmă cânta și soțul meu și mă duceam rar la operă, dar totuși am auzit voci foarte mari. Anita CerquettiCaterina Mancini, de exemplu, soprane care nu au avut cariere lungi, dar au fost foarte bune cântărețe. Antonietta Stella, sau  uite, o voce extraordinară, Onelia Fineschi, indirect ea mi-a ajutat carierei mele. Adică, Onelia Fineschi avea o voce superbă, de tipul lui Tebaldi, cu care era și rivală, în sens artistic. Dar a avut neplăcerea să aibe un copil imediat după primele succese în carieră și după câteva luni și-a pierdut vocea pentru că nu mai putea să repete și să studieze. Eu cred că a fost și puțin vina ei, dar și ghinionul de a avea un copil înainte de a stăpâni bine o tehnică de canto, dar avea o voce superbă. Erau și mari cântăreți, de exemplu Annaloro, Antonio Annaloro, cu o carieră foarte scurtă, am fost într-un turneu în Egipt împreună cu el, pe timpul regelui Farouk, unde (începe să râdă, n.n.) s-a îndrăgostit de o nobilă doamnă din anturajul regelui și și-a pierdut vocea pentru că a devenit un monden, prea multe mese, recepții, și așa mai departe.

Despre Opera: Într-un fel mi se pare că semănați cu Magda Olivero, nu neapărat vocal, dar ca importanță. Discografiile de studio nu sunt extinse, dar și dvs. și Magda Olivero ați influențat anumite roluri, Violetta Valery în cazul dumneavostră, Adrianna Lecouvreur în cazul Magdei Olivero…

Virginia Zeani: Aaaa, da! Magda Olivero este o bună prietenă, chiar acum o săptămână am vorbit cu ea, tocmai a împlinit 102 ani! Vocea ei era foarte specială, adică era o voce cu un tremolo (vocalizează, cu un vibrato intenționat puternic n.n.) și acest tremolo impresiona puternic împreună cu cuvintele pe care le zicea. Zicea într-o manieră… Io son l’umila ancella (pronunță afectat, imitând accentele Magdei Olivero, în special pe dubla consoană “ll” n.n.) într-o manieră care te emoționa pe loc, ți se făcea pielea de găină. Și deși vocea, când o ascultai, nu era frumoasă, din cauza tremolo-ului acesta teribil, dar efectul pe care-l avea asupra publicului era extraordinar. Multe interpretări de-ale ei m-au impresionat și în unele opere am preluat și eu de la ea câte ceva, nu din temperament, ci din expresia cuvintelor. L’altra notte in fondo al mare… (frazează în aceeași manieră). Altfel, de la Toti dal Monte n-am preluat nimic, deși îmi plăcea terbili când eram mititică, dar pe urmă am găsit că vocea ei era prea deschisă, în timp ce mie îmi plăcea să fac culori vocale.

În sfârșit, îți spun, că a cânta bine înseamnă a desena un tablou de cuvinte… Aș vrea să rețineți asta, pentru că nu spun la toată lumea asta, în primul rând pentru că foarte multă lume care vorbește cu mine, nu mă întreabă. Eu le explicam elevelor mele: Uite, cum fumezi o țigaretă (deși eu nu fumam, se înțelege) și fumul iese din gură și toată lumea care fumează știe să facă ronduri, cercuri de fum, așa trebuie să și cânți, ca și cum acel fum de țigaretă ar desena cuvinte, pe care să le poți citi în aer. Dar în fond, e vorba de dragoste, trebuie să ai o mare dragoste și pentru voce, pentru sunetul ei, și pentru cuvinte, nu te poți exprima ca artist liric decât numai cu mare, mare dragoste…

Olivero a cântat Tosca în 1975, la Metropolitan, care din punct de vedere vocal nu e… dar din punct de vedere interpretativ a înnebunit lumea. Era o specialistă, pentru cei care voiau să învețe de la ea, nu pentru cum se proiectează sunetul, dar pentru cum își proiectează cuvintele, cum le spune, cum le trimite cu sufletul deschis, cu așa mare drag, îmi este greu să explic… Ti voglio bene… Era o mare învingătoare pe scenă, știa să pună cuvintele cu un mare șarm. Eu o ador și poate vă trimit o carte, pe care am primit-o la 85 de ani, cu diverși artiști vorbind despre mine, unde Magda Olivero îmi spune o frază foarte frumoasă la începutul cărții. Și suntem în raporturi foarte prietenești, cum am fost și cu Simionatto și cu multe alte soprane…

Despre Opera: Dar dintre tenorii cu care ați cântat care dintre aceștia v-a plăcut cel mai mult?

Virginia Zeani: Păi exemplul colosal este Gigli, pe care toată lumea îl cunoaște și cu care am cântat în 1950 la Cairo și am debutat în L’elisir d’amore, eu aveam 24 de ani, iar el avea 64 sau 62 și-mi zicea întotdeauna: Ce păcat că nu te pot îmbrățișa, că am 40 de kilograme și 40 de ani mai mult! Era foarte drăguț…

Despre Opera: Urmează o întrebare la care mă aștept să-mi spuneți multe. Puteți să-mi povestiți despre o domnișoară, pe care o chema… Violetta Valery?

Virginia Zeani: Hahaha! O să-ți spun un lucru foarte simplu și nu prea lung. Violetta Valery a fost o inspirație pentru toate sopranele. O femeie nemaipomenit de inteligentă și e considerată, depinde de regizorii care au pus în scenă opera, dar în linii generale, drept un personaj de un romantism extrem. Eu am văzut filmul despre Marguerite Gauthier, Camille,  cu Greta Garbo , eram mititică, aveam 12-14 ani, m-am dus să-l văd de vreo 4-5 ori, la ora 12 după ce terminam școala, ca s-o văd și m-a impresionat nemaipomenit.

Câte un regizor modern o vede ca pe o femeie complet vulgară, dar eu o văd în chip de eroină romantică la extrem, așa cum o vedea și Alexandre Dumas fiul. O femeie superbă, o femeie plină de sensibilitate, o femeie delicată dar ca meserie, dat fiind că provenea dintr-un mediu de jos, ca meserie ea și-a ales să fie amanta oamenilor foarte bogați. Alexandre Dumas o descrie în cartea lui că a văzut-o trecând prin fața lui, într-o trăsură și i se părea că era o prințesă, așa de frumoasă era și așa maniere elegante avea. Normal că anumiți regizori nu vor să înțeleagă acest lucru și o transformă într-o damă de consumație. Dar eu sunt departe de gândurile astea, pentru mine, ea este sublimată de Verdi. Nici o Violetta nu poate fi la fel cu alta, pentru că fiecare soprană își creează,o căsătorie între ea și Verdi atunci când cântă acest rol. Asta este părerea mea. Adică, tu cum îl simți pe Verdi când îl asculți, vorbind, prin acest personaj, tu ca soprană te transformi în sufletul tău, adică te căsătorești cu Verdi. Deci o căsătorie a lui Verdi cu mine nu poate să semene cu altă căsătorie a lui Verdi cu altele.

Despre Opera: Ați cântat rolul de vreo 400 de ori… 

Virginia Zeani: Da, da, 454 sau 456, haha! Eu zic undeva între, probabil au fost vreo 500, fără să mai socotesc probele. În ultimul act mereu trebuia să cad pe jos și în timp am resimțit asta în reumatism, în artrita asta pe care o am,  ca rezultat al multelor căzături din La traviata și al îngenunchierilor din Madama Butterfly. Multă lume îmi spune că trebuia să-mi pun genunchiere, dar eu nu puteam, pentru că nu era adevărat, eu trebuia să cad în genunchi, nu puteam să mă gândesc măcar să pun ceva artificial ca să nu-mi fac rău la genunchi. Și acuma plătesc această îndrăzneală.

Despre Opera: Violetta a fost mereu aceeași persoană în toți anii în care ați cântat rolul principal din Traviata? S-a schimbat perspectiva dumneavoastră asupra personajului?

Virginia Zeani: Sigur că, da, în 30 de ani s-a schimbat. Maturizarea psihică te face să vezi altfel. Ce făceai înainte cu zâmbetul pe buze, la 20-25 de ani, la 30-40 de ani o faci cu mult mai multă înțelegere pentru ceea ce înseamnă acest personaj. Te maturizezi și din punct de vedere vocal, vocea de la 20 de ani nu mai e la fel la 40 de ani, devine puțin mai închisă la culoare,  și corpul la fel, mai adaugi un kilogram, două, trei. Așa cum instrumentele sunt diferite, vioara este subțire în sunet, viola este mai grăsuță, violoncelul este mai gras, așa și vocea, fără să fie neapărat mai îngrășată, este mai închisă și potențialul vocal poate să scadă din notele acute, pentru că nu le poți susține cu aceași ușurință cu care le suțineai la 20-25 de ani, decât dacă te înșeli puțin pe tine însuți, dacă-ți schimbi școala. Sunt diverse școli, de exemplu dacă aș fi fost în școala germană există o atitudinde care se suține din ochi și din frunte și partea aceea vocii care se numește di testa, vocea de cap. Uite cânt normal acum: Laaaaa! (vocalizează normal n.n.) dacă aș fi avut o voce nemțească, de exemplu de coloratură, dar nemțească ar fi sunat așa: Aaa-aaa-aaa! (vocalizează încă și mai acut, din cap, n.n.) Vezi ce sus este? Adică ai posibilitatea să te duci cu vocea și mai sus indiferent de vârstă, în funcție de tehnică. Adică vocea trebuie să o ai în frunte. E o metodă pe care am folosit-o și eu. După 30 de ani de carieră ca soprană am avut  carieră aproape tot atât de lungă de profesor. Hai, nu în 5 minute, dar în 20 de minute îmi dau seama despre orice voce de soprană, ce metode ar trebui să aplice, de belcanto, sau Mozart, sau Wagner, fiecare compozitor are într-un fel vocea lui, tehnica lui.

Singurul lucru de care îmi pare extrem de rău, iar acum nu prea mai pot voiaja, este acela că România nu mi-a oferit niciodată posbilitatea, așa cum a oferit-o la toată lumea să arate câte ceva, dar mie niciodată nu mi-a oferit-o, nu m-au invitat să am un master class important. Țin minte că încă pe vremea când mai activam ca profesor în America, acum vreo 20 de ani, am vrut să vin, să dau lecții. Nu voiam bani, dar să-mi plătească măcar voiajul! Nu, n-aveau bani pentru asta. Și atunci m-am încăpățânat și eu, nu că nu aș fi putut să-mi plătesc voiajul, dar voiam să am parte cel puțin de atâta stimă.

Acuma sunt așa de mulți milionari în România, aproape ca în America și se gândesc numai la banii lor, nu să ajute arta!

Despre Opera: Au început să mai și apară. Se pare că va fi o Aida sponsorizată de niște oameni bogați din România… Nu știu dacă numele lui Viorel Cataramă sau al lui Gabriel Marin vă spun ceva, dar ei vor finanța o nouă producție a operei Aida, la Opera Națională București.

Virginia Zeani: Ar fi grozav! Cu asta m-aș lăuda eu din cale afară! Îmi pare rău, că și Drăgan (Iosif Constantin Drăgan, n.n), care era un prieten al meu și un admirator al carierei mele n-a dat odată un ban pentru muzică. Nimica! Și a fost un prieten bun de ani și ani de zile. Și-a plătit numai biletul la Scala să mă vadă în Butterfly, atâta tot… (râde amar n.n.)

Despre Opera: O ultimă întrebare. Spuneți că doar notele nu ajung, până nu redai sufletul unui personaj nu ești un mare artist. Ați plâns vreodată citind o partitură?

Virginia Zeani: Sigur că da! Uite chiar Traviata, când am început să citesc notele, rolul, la început, plângeam aproape întotdeauna… Dar și pentru altele, de exemplu Desdemona din Otello care m-a impresionat la fel, Adriana Lecouvreur, pe urmă Butterfly, pe care o văzusem în România la 9 ani și când am venit acasă i-am spus mamei că vreau să mă fac solistă la operă… Cum să nu plângi?

Un alt interviu, din fericire complementar, realizat cu aceeași ocazie, a aniversării doamnei Virginia Zeani, puteți citi și pe blogul Cristinei Bazavan:
Virginia Zeani: Întotdeauna m-am simțit servitoarea publicului

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s