Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Telefonul fără fir


Una dintre metaforele, foarte uzate, când se vorbește despre Mozart, este aceea că geniul lui se explică prin faptul că Dumnezeu i-ar fi dictat muzica. Omul Mozart, un personaj insolit și chiar ușor ciudat al epocii sale, nu s-ar fi ridicat la nivelul muzicii pe care o producea. Cam asta spune Salieri în celebrul film al lui Milos Forman, „Amadeus”. Adevărul acestei aserțiuni, cel puțin în timpul vieții, nimeni nu îl poate garanta.

Ce este mai sigur, mai palpabil, este că muzica în Viena are o tradiție neîntreruptă de sute de ani, iar Mozart face parte din această tradiție, la fel ca și Wiener Philharmoniker. Această tradiție este transmisă din generație de muzicieni în generație de muzicieni, astfel încât Wolgang Amadeus, trecut și prin Mahler, cel care l-a dezgropat din punct de vedere interpretativ, ajunge să ne cânte nouă, celor de azi. Dacă am considera și metafora de la început, am putea spune că dacă asculți, de exemplu Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră în Mi bemol major, KV 364 (320d), ai o legătură cu divinitatea, ca printr-un telefon fără fir.

Cam așa a și fost concertul de azi al filarmonicii vieneze. Ascultam de vreo două zile înregistrarea Simfoniei concertante în interpretarea orchestrei Academy of Saint Martin in the Fields. Fiind o referință în muzica geniului austriac, aproape că îmi părea rău că am făcut-o, credeam că perfecțiunea englezilor nu poate fi depășită. Apoi mă gândeam că mult dezbătuta problemă a acusticii va fi un dezavantaj pentru audiția live. Evident, nu e vorba de nici o competiție între orchestre, venim cu toții la un festival, nu la un turnir. Și vorbim despre două orchestre celebre care însumează peste o mie de discuri înregistrate, nici un meloman nu le poate evita.

Ei bine, a fost un concert mai bun decât discul. A fost perfect și nici chiar acustic nu au fost probleme. Totul a sunat impecabil, cu tempo-urile cele mai potrivite, cu liniștea, veselia și amărăciunea oricărei lucrări de-ale lui Amadeus, parcă aici, în această simfonie, mai mult decât în alte opus-uri. Iar tradiția i-a imprimat automat orchestrei și inefabilul, inimitabilul și spiritul care face diferența în final. Atmosfera concertului a fost chiar una de festival, cu bucuria și subtila frivolitate care se așteaptă, cu lejeritatea și plăcerea pe care lumea, multă, care încape în Sala Palatului o poate consuma. A fost agreabil, dar agreabil într-un sens dublat de perfecțiune. Soliștii, la rândul lor, au fost perfecți stilistic în primul rând, pentru că partiturile lor nu cereau virtuozitatea maximă ci frumusețea muzicii, autenticitatea, și de ce nu? sinceritatea. Cel puțin solourile primei părți, dar ce vorbesc? toate solourile au fost excelente.

Mozart a compus Simfonia concertantă în 1771, când avea 15 ani și era în turneu prin Europa. E cea mai bună lucrare a sa în acest gen muzical, delicatețea și frumusețea temelor și a armoniilor depășește cu mult orice sugestie a didacticului, simplitatea există dar nu și naivitatea, nici copilăria, e o nostalgie peste toată partea a doua, după toată eleganța primei părți, urmată de refrenele celei de-a treia… E o muzică foarte accesibilă, dar genială, fără egal. Și totuși, nu te poți opri să nu te minunezi de atâta instinct estetic în primul rând, la numai 15 ani? O minune.

Franz Welser-Möst

Cred că Franz Welser-Möst este unul dintre cei mai buni dirijori europeni ai momentului. „Anii de galere” i-a făcut la Opera din Zurich, de unde l-am văzut și eu prima dată pe un DVD cu „Die Zauberflöte”, din 1999, în care apăreau și niște cvasinecunoscuți, atunci, precum Piotr Beczala și Elena Mosuc, azi celebri și ei, tenorul polonez între timp cântă pe toate marile scene ale lumii, Elena a rămas, dar cu succes mare, mai mult la Zurich (ce Gilda senzațională în Rigoletto-ul cu Leo Nucci și același Piotr Beczala!). Cei mulți și fără prea mult timp pentru muzică îl știu probabil pe dirijor din Concertul de Crăciun de anul acesta, al filarmonicii din Viena, unde a succedat atâtor nume uriașe din trecut (Karajan, Kleiber, etc.). Cariera lui este deja de top și continuă să avanseze încă și mai mult, cred că va deveni mult mai faimos decât acum într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Programul serii a continuat în aceeași manieră agreabilă de care aminteam prin Intermezzi-urile pentru orchestra de coarde de Enescu. O lucrare mai elegantă și mai accesibilă decât majoritatea celorlalte scrise de compozitorul național. Și știți ce? Chiar mi-au plăcut! Au fost puține (doar două), scurte și frumoase. Nu cred că „de vină” a fost numai orchestra, aproape că începusem să mă îndoiesc de părerile mele mai degrabă proaste despre anumite (cert, nu toate) compoziții ale lui George Enescu. Oricum, meritau înregistrate, dacă nu pentru fanii muzicianului, măcar pentru posteritate.

M-am liniștit însă, diferența între Enescu și Dvorak e totuși foarte mare. Simfonia nr.5 în Fa Major, Op.76 (un fals perpetuat, numărul corect e 24), a fost superbă. Stilul pastoral al lucrării a fost exact ce trebuia pentru a nu disona cu restul concertului. A fost completarea perfectă pentru Mozart-ul de la început. Mult mai puțin cunoscută decât Simfonia a 9 a, „Din Lumea Nouă”, mai simplă, dar sugerând clar stilul de mai târziu al compozitorului ceh, și-a atins scopul astă seară. Acela de a te face să te bucuri viață. Franz Welser-Möst a condus-o cu aceeași ușurință cu care dirijase și mai înainte falanga perfectă spre un final foarte aplaudat.

A urmat, normal! și un bis, tot de Dvorak, Dans slav Nr.8, la fel de estival ca întrega seară…

Închei prin a spune că frumusețea absolută poate fi și simplă, iar geniul poate să te atingă pe umăr uneori, sau poate să-ți șoptească în ureche. După niște „Tablouri” memorabile dar istovitoare, m-am relaxat, imaginându-mi că stau de vorbă cu Mozart.

3 comments on “Telefonul fără fir

  1. Nicoleta Dascalu
    Septembrie 17, 2011

    Domnul Franz Welser-Möst mi s-a părut cel mai discret și elegant dirijor din cîți am văzut pînă acum în Festivalul Enescu… Iar concertul lui Mozart a fost o bucurie de la un cap la altul, mai ales că mi se pare că în București nu se cîntă destul Mozart!! Despre faptul că unii susțin că omul Mozart nu se ridica la nivelul muzicii pe care o compunea aș putea scrie pagini întregi. Contra acestei afirmații, desigur. Oare muzica lui ar fi putut exista fără el? Oare artiștii trebuie să fie oameni perfecți? Ce / cine ne dă dreptul să îi judecăm? Etc…

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 18, 2011

      Sigur, discuția nu este propriu-zis despre Mozart omul. Mai mult, e o idee asociată cu resentimentele lui Salieri.

      Apreciază

  2. gheorghiu madalina
    Septembrie 21, 2011

    Eu imi amintesc perfect ca am vazut filmul “Amadeus” la […] , cu tine , tu mi l-ai pus de nu stiu cate ori sau tanti […] , mama ta , nu mai stiu care era fanul mai acerb, cert este ca m-a impresionat. Nu am o cultura foarte vasta dar parerea mea este asa cum reiese si din bibliografia lui Mozart este ca acest om a reusit nu numai prin faptul ca era intr-adevar un copil extraordinar de talentat dar si prin atentia pe care tatal lui i-a dat-o si l-a indrumat in studiul muzicii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: