Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Tosca! Finalmente mia!


Urăsc să scriu avancronici. În România se scriu numai avancronici. Cu cât sunt mai bombastice anunțând unicitatea și măreția unui eveniment cultural, cu atât amnezia lovește mai tare aceeași publicație după consumarea evenimentului.

O să fac o excepție acum, pentru mult așteptata proiecție producție de la ONB a operei Tosca. Spectacolul e înregistrat, nu e live, va apărea pe DVD, se zice, în curând. Eu unul abia aștept acest DVD.

Discografia și videografia acestei opere sunt pletorice, ar fi plictisitor să amintesc tot ce ar merita ascultat sau văzut. O perspectivă ar fi, în ceea ce privește discografia, aceea că discurile apărute între 1953 (cel cu Callas) și 1966 (cel cu Corelli) sunt, aproape fără excepție, foarte bune. De prin 1970 încolo, aproape fiecare disc are ceva care nu merge, deși unele înregistrări se bucură de niște excepții notorii. În ceea ce privește DVD-urile, situația este mai complicată, nu am observat o regulă.

Mi se pare interesantă explorarea psihologică a personajelor din această operă, înregistrările vor fi amintite în acest context.

Tosca – afiș, 1899

Ambiguitatea

Acesta este personajul principal. Opera este asociată cu neverosimilul de către necunoscători. Uneori e adevărat. Alteori, tocmai ambiguitatea măcar a unuia dintre personaje face ca muzica lui și a întregii lucrări să devină irezistibilă. Exemplul cel mai la îndemână este Don Giovanni: luat ad literam e o figură repugnabilă, tocmai ambiguitatea îl face atractiv chiar și pentru cei mai puritani.

La Tosca, chiar și contextul istoric al acțiunii libretului este tulbure, iar cum oamenii sunt influențați de vremuri, ar fi simplist să credem că Scarpia este ticălosul absolut, în timp ce Floria și Mario sunt doar niște victime. Piesa de teatru a lui Victorien Sardou, care este sursa libretului lui Illica și Giacosa, conține mai multe detalii biografice care, deși absente în libret, sunt sugerate de muzică. Cel mai important este faptul că atât piesa de teatru a lui Sardou, care era foarte interesat de Revoluția Franceză, cât și opera lui Puccini, atras de dramă în primul rând, dar nefiind dezinteresat de politică, sunt scrise din perspectiva învingătorului. Inevitabil simbolurile vechiului regim habsburgic sunt deformate, urâțite, caricaturizate. Dar și acel regim era populat tot de oameni, cu aspirații, speranțe și nu în ultimul rând cu susținători. Vocile lor nu se mai aud, dar dacă ar fi să scrie ei povestea, poate că unele tușe groase s-ar mai înmuia, poate că unele valori ar putea fi reconsiderate

Mario Cavaradossi

Biografia construită de Sardou, cu siguranță inspirată de personaje reale (a existat un italian pe nume Caravadossi, participant la unificarea Italiei), poate sugera de ce ar fi putut fi luat în vizor de către poliția politică a acelor vremuri. Mario provenea dintr-o familie de italieni destul de înstăriți, stabiliți în Franța, unde tatăl său a participat la Revoluție. Pictorul a venit la Roma pentru a-și valorifica moștenirea, stătea cu chirie într-o vilă din suburbii, care aparținuse demult familiei sale. Într-o societate pe cale să se prăbușească, un asemenea personaj, venit dintr-o țară inamică, exprimându-se liber și emițând idei noi, având chiar și o ținută provocatoare (concret: o „mustață de revoluționar”), nu avea cum să nu fie suspectat. Este perceput de cei din jur drept un iacobin (Puccini mai înmoaie apelativul, transformându-l în volterian). Intențiile sale însă nu erau nicidecum acelea de a stârni vreo revoltă, de a contraria cu orice preț moravurile și mentalitatea locurilor. Viața sa tocmai devenise complicată pentru că se îndrăgostise de Floria Tosca. Acesta era și motivul pentru care zăbovea în continuare la Roma, ba, mai mult, pentru a disipa imaginea de rebel, se angajează să picteze o frescă a Madonnei, pe gratis, în biserica Sant’Andreea della Valle. Este imaginea cea mai banală a unui burghez tânăr, aproape neinteresantă (ca pictor e elevul lui David) dacă evenimentele în mijlocul cărora nimerește nu i-ar provoca tocmai acțiunile pentru care era suspectat și urmărit: ajutarea unui revoluționar evadat, Cesare Angelotti.

În contextul istoric al operei sunt foarte importante două amănunte ale realităților acelor vremuri. Este vorba de regina Maria Carolina, regina de facto a Neapole-lui, care își extindea influența și asupra Romei. Maria Carolina era una dintre fiicele împărătesei Maria Tereza și sora ei cea mai apropiată era Maria Antoinette, regina Franței. Înainte de 1789, anul în care a izbucnit Revoluția Franceză, regina Neapole-lui a promovat o politică a absolutism-iluminismului, după trendul politic imperial austriac. Acest iluminism, un efort de deschidere, un fel de perestroikă a acelor timpuri a provocat o înflorire a artelor, iar în Italia, a picturii în mod special. Astfel că, imaginarea lui Mario Cavaradossi drept pictor are și mai mult sens, plasându-l în elita intelectuală a Romei. El nu este un marginal, privit cu dispreț de aristocrație. Dimpotrivă, el reprezintă, prin arta lui, o persoană publică, prezentă în mondenitatea Romei, încurajat de sistem să creeze, să fie notabil.

În momentul în care Revoluția izbucnește în Franța, regina Maria Carolina își redefinește politica internă la modul cel mai paranoic posibil, pe lângă interzicerea formală a diverselor cărți „agitatoare” sau a francmasoneriei (care până atunci fusese încurajată), se creează unul dintre elementele definitorii ale unui regim autoritar: poliția politică. Această instituție, semi ocultă, se va ocupa de spionarea propriilor supuși, de torturarea celor periculoși pentru regim, chiar de asasinarea lor. În acest sens, existența unui personaj precum baronul Vitellio Scarpia este perfect justificată. Dacă mai adaugăm și faptul că execuția Mariei Antoinette de către revoluționari a provocat oroarea reginei italiene, care a decis să nu mai vorbească niciodată limba franceză, pe care a catalogat-o imediat drept „barbară”, atunci avem o imagine mai clară asupra lipsei de încredere instituționalizate care îl însoțea pe Mario Cavaradossi.

Mario Cavaradossi (Jonas Kaufmann)

Toate aceste detalii construiesc în opera lui Puccini un personaj uniform pozitiv, romantic, neinteresant din punct de vedere psihologic. Tenorului care îl interpretează nu-i este permisă vreo introspecție, profunzimile lipsesc, nota generală este de a cânta frumos și spectaculos. Preferații mei, pe linie audio, sunt Giuseppe di Stefano (îndrăgostit și languros  în 1953), Jussi Bjorling (romantic în 1957), Carlo Bergonzi (elegant și generos în 1965), Franco Corelli (somptuos în 1966), Placido Domingo (perfect vocal, cu un legato fantastic, în 1980 mai ales) sau Jose Carreras (o torță, nimic altceva, în 1976). Manierismul nu lipsește nici el din studio – Beniamino Gigli (1938), Mario del Monaco (în linia obișnuită, viril fără subtilități, la limita brutalului în 1960), Luciano Pavarotti (neutru în 1978), Giacomo Aragall (1990) sau Roberto Alagna (2002).

Floria Tosca

O divă foarte modernă pentru anul 1800. Pe rând virtuoasă și amorezată nestrăină de păcatul geloziei. Ar fi trebuit să iasă un personaj complex, în piesa lui Sardou scena geloziei din primul act pare ușor comică față de operă. În final a rezultat un personaj tragic în primul rând. Cred că ar fi trebuit să fie lăsată să spună mult mai multe, opera sau piesa de teatru să fie un soi de monolog pentru a-i putea fixa imaginea așa cum creatorii ei au dorit-o.

E orfană, crescută la mănăstirea dominicană, unde își descoperă talentul. Mănăstirea îi înscrie în personalitate bigotismul, succesele imaginate de Sardou, la Teatro alla Scala, Teatro San Carlo sua Teatro La Fenice îi adaugă cochetăria și prezența în cercurile puterii. Ea reprezintă, prin arta sa și prin credință, un model promovat de putere, așa cum  s-a întâmplat de-a lungul timpului în societățile totalitare. E suficient să rememorăm nume ca Nadia Comăneci sau Galina Vișnevskaya, ambele părăsind sistemele care le-au promovat și impus lumii, urmând traiectorii asemănătoare cu cea a Toscăi. O păpușă Barbie ideologizată. Cum ai putea asocia Gulagul cu Tatiana din Evgheni Oneghin, mai ales cântată de Galina? Cum ai putea asocia frica, foametea sau frigul cu perfecțiunea și grația primului exercițiu de gimnastică notat cu 10?

Tocmai educația, succesul și în ultimă instanță libertățile care i se permiteau o fac să vadă în Mario un om al viitorului. Nu este numai povestea unei pasiuni ci și aceea a unei evadări din colivia de aur. Drept urmare, nu va ceda niciodată farmecului nici unui alt bărbat, cu atât mai puțin insistențelor lui Vitellio Scarpia. Știe, cu intuiția ei feminină, că lumea se va schimba și că locul ei va fi neapărat alături de Mario, per sempre. O dovadă în plus este invocarea ariei „Vissi d’arte, vissi d’amore” în contexte actuale, de exemplu așa a răspuns Elisabeth Schwartzkopf la întrebările legate de trecutul ei nazist.

Floria Tosca (Angela Gheorghiu)

Un cal de bătaie excelent pentru marile soprane, care s-au dăruit rolului, identificându-se cu personajul, încercând să-l trăiască, acest rol m-a impresionat mereu când am ascultat-o pe Maria Callas (un singur cuvânt – genială, în 1953), Renata Tebaldi (de marmură, în 1960), Leontyne Price (senzuală în 1962), Renata Scotto ( descompusă dramatic în 1980), Montserrat Caballe (rafinată, în 1976) sau Angela Gheorghiu (pasională în 2001).

Scarpia. Vitellio Scarpia

Pe cât de odios, pe atât de interesant. Fără el, opera întreagă, nu numai Tosca lui Puccini, ar fi mai săracă. Învingătorii lumii acestuia îi îngroașă defectele la nesfârșit. Nu există un avocat al diavolului care să ne spună că poate și baronul credea în ceva, într-o lume, într-un echilibru.

Așa că m-am imaginat un soi de psiholog care-l invită pe Vitellio să se întindă pe canapea și să-și spună el povestea. Mai degrabă aici ar putea-o face decât în fața unui tribunal, pe care nu l-ar recunoaște.

E un tip înalt, trecut de tinerețe, cu o ținută impecabilă. Politicos și ipocrit, numai că această latură a sa va fi aruncată la gunoi, în fond vrem o confesiune de la el.

– D-le Scarpia (nu-mi vine de loc să-l tutuiesc), povestiți-mi de la început, chiar din biserică, atunci când îl urmăreați pe Angelotti…

1. Sant’Andreea della Vale

Am ajuns repede la Biserica Sant’Andrea dell Vale. Dinăuntru se auzeau tot felul de voci puse pe hârjoană, și totuși era ora slujbei de seară. Incredibil! Totul în jur se năruie, Roma e pe marginea haosului și în locul de unde ar trebui să pornească ordinea și echilibrul domnește aceeași nesimțire și indolență ca în cele mai depravate case. Eram scandalizat. Am intrat ca să văd cum niște copii care trebuiau să se pregătească pentru corul slujbei de seară îl necăjeau pe imbecilul acela de sacristan

Un tal baccano in chiesa! Bel rispetto! 

Sacristan-ul îngălbenise de frică bâiguind ceva, nu am înțeles ce.

Aprestate per il Te Deum. Tu resta.

Știam prea bine ce am de făcut, teroristul acela care evadase dimineață va fi prins, chiar dacă tot orașul ar urma să se prăbușească în același timp. Nu mi-am putut reprima niciodată amărăciunea care mă inunda când vedeam un naiv care se înflăcăra susținând niște nebuni al căror sigur scop e să dărâme orice ordine, orice morală.

Liberalismul ăsta e atât de înșelător! Te atrage cu mesaje dintre cele mai generoase, dar nu vreau să-mi imaginez ce se va întâmpla dacă extremiștii aceștia ar deține puterea. Nu numai că au ucis regi, ce oroare!, nu numai că au mutilat o aristocrație care totuși, așa, cu toate greșelile omenești, garanta un echilibru, un mod verificat de funcționare a societății, dar au ajuns, în Franța să se omoare între ei tocmai cei ce-și spun revoluționari! Revoluționari?? În Vandeea a fost vreo revoluție?? Robespierre a fost un revoluționar??  Of, Doamne, oameni tineri, frumoși, educați, artiști ajung să fie seduși de ideile astea și cum de nu pot vedea sângele care curge râuri de sub ghilotinele barbarilor?

Angelotti – o să-l prind, nu va fi o problemă. Era doar o chestiune de timp. Ce proști, ce naivi puteau fi tinerii aceia! Ce-i trebuia pictorului ăsta revoluție? Ar fi ajuns să picteze afișe „revoluționare” cu decapitări de nobili. Iar Floria își imagina că iubea, ce? Un viitor sangvinar? Un idealist care ar fi abandonat-o la prima chemare a anarhiei? Care ar fi fost în stare s-o picteze decapitată?

Cu toate astea, când o vedeam, mi se înmuiau picioarele, încercam să vorbesc dar mi se usca gura și nu puteam scoate un sunet. Iar ea se uita la mine ca la un monstru. Pentru tinerii ăștia exaltați ajunsesem o țintă a urii.  Evantaiul Marchizei Attavanti… hm… dobitocul ăsta de Mario o mai și înșela. Pe cine credea el că păcălește când îi picta chipul drept Madonnă? Mai era și prost pe deasupra…. Și deodată am văzut-o!

Mario! Mario!

Cât de orbită putea fi! Parcă era sub o hipnoză malefică… Nu mă văzuse încă. Se uita cu privirea aceea neliniștită, speriată de gelozie, îndrăgostită prostește de descreieratul care urma s-o distrugă, îl căuta…. m-a văzut până la urmă! Ah! ce n-aș fi dat să schimb expresia asta dezgustată pe care o afișa… Ce să fac? Mi-am înmuiat degetele în apa sfințită… până la urmă trebuia să vorbesc cu ea.

Tosca divina, la mano mia la vostra aspetta, piccola manina, non per galanteria ma per offrirvi l’acqua benedetta.

………………………………………………………………………………………………………..

A plecat! Disperată că o înșeală nemernicul. Foarte bine! Gelozia asta ajută pe toată lumea. Abia am reușit să mă abțin să n-o strâng în brațe, să-i strig pasiunea mea, să-i smulg hainele alea provocatoare, chiar aici în biserică!

E clar, lumea se schimbase în rău, dacă am ajuns să am pornirile astea. Și asta numai de la simfoniile neamțului ăluia mi se trage. O muzică barbară, care sfarămă forma ca să pună pe masă toate intimitățile scârboase! Beethoven ăsta mai e și fariseu pe deasupra! Se dădea drept un tip de mare moralitate, zicea că Mozart e frivol, dar scria o muzică de o virilitate nestăpânită. Și am ajuns să fiu robit de ideea asta, cum îi spun nemții? Romantism! Să spui ce ai pe suflet tare să te audă toată lumea! Groaznic! Dar până să-mi dau seama ce era de făcut am ajuns să trăiesc așa.

A început slujba. În toată minunăția asta de biserică, cuvintele missei, și corul cu muzica lui de pe vremurile lui Monteverdi și Palestrina speram să mă limpezească la minte… Trebuia să-mi recapăt rațiunea.

Va, Tosca! Nel tuo cor s’annida Scarpia!…

Nu puteam. Nu mă ajuta cu nimic. Acolo și atunci, în fața întregii congregații, nu mă puteam gândi decât la ea, ba încă atât de pervers chinuit de dorință. Eram devastat, să am viziunile astea tocmai în timpul unei slujbe!

Tosca, mi fai dimenticare Iddio!…

………………………………………………………………………………………………………..

– D-le Scarpia, timpul s-a scurs. Eu vă propun să ne vedem mâine la aceeași oră. Este foarte interesant ce mi-ați povestit. Nu mă gândisem așa la povestea asta. Vă spun de pe acum, abia aștept să continuați.

A doua zi părea mai îngândurat, mai corect spus resemnat. Mi-a spus că vrea să terminăm cât mai repede discuția, astea nu sunt subiecte de discutat la nesfârșit.

Vitellio Scarpia (Bryn Terfel)

2. Palazzo Farnese

În ziua aceea, era 17 iunie 1800… Ce noapte frumoasă! Nu mă săturam niciodată să respir aerul orașului ăsta, ușor sordid și vetust în același timp. Aici au trăit oamenii cei mai inteligenți din toate timpurile, poți să înțelegi asta?

Ce păcat că noii barbari urmau să ucidă tot ce era mai important în Roma: spiritul. Nu puteam să-mi imaginez o nouă invazie migratoare, nu voiam să-mi imaginez cum acest nou Attila Bonaparte va răscoli iarăși mormintele împăraților împrăștiindu-le cenușa în Tibru!  Floria nu merita să se afunde în porcăria asta căreia credeam că îi va cădea și ea victimă, cu siguranță… Era frumoasă și dorințele pe care le-ar fi stârnit în jurul ei ar fi ucis-o. Și cine să o salveze? Zugravul ăla terorist?

Totul a fost previzibil. Imbecilul n-a recunoscut nimic, a mai făcut și scandal, și a încercat să pozeze și în sardonic. Nu era nici o variantă. Nu ar fi înțeles niciodată nici măcar de ce urma să moară, sau pentru cine. Urma să moară urându-mă, neștiind că se sinucidea în clipa în care deschidea gura.

A venit Floria! Eram sigur și cu toate astea mă simțeam ca și cum ar fi fost cea mai neașteptată surpriză. Arăta …  ideală pentru o curtezană și nu era. E o reîncarnare a unei picturi de El Greco, nu știu de ce îmi aduce aminte de tabloul femeii cu haina îmblănită. De fiecare dată când mă gândesc la Ea o văd cu blana aceea sub care nu ar mai exista nici o altă îmbrăcăminte….

L-am dat afară pe pictorul ratat. S-a mai și dat de gol spunându-i să nu sufle o vorbă că altfel e pierdut. Biet imbecil! Era deja mort. Iar ea era moartă de frică și credea că încă îl iubește ca o proastă. Am privit-o în ochi și i-am spus:

„Ed or fra noi parliam da buoni amici. Via quell’aria sgomentata.”

O vedeam atât de aproape de mine. Avea un parfum care mă excita teribil, însă și mai mult mă năucea faptul că transpirase puțin din cauza efortului de a cânta în acea cantată pe care o auzisem prin fereastra deschisă… Mai bine că nu m-am dus. Mi-ar fi venit să sar pe scenă și s-o iau de acolo. Iar acum, de frică, de disperare, respira cu efort, parcă hainele ei, oricum provocatoare ar fi fost gata să se rupă…. A vrut să uite și de evantai și de gelozie și de reproșurile contra lui Mario ăla al ei, dar totul o trăda, nu știa să mintă. Dar nu voia să cedeze și-atunci singura variantă care rămânea era să-l mai cotonogim puțin pe „marele artist patriot”

„Sta in voi di salvarlo.”

Și ea: Ebben, ma cessate, cessate!

A fost nevoie totuși să-l batem până a leșinat nemernicul. Parcă știa că o pierde, așa țipa și se tânguia spunându-i că o iubește și că dacă tace vor fi salvați amândoi. Iar ea, sunt sigur, vedea, știa că locul ei nu e acolo. Și nici al meu. Dar ce farse sinistre poate juca destinul! După ce a cedat și a spus unde e dementul acela de Angelotti, când în sfârșit a părut să realizeze la ce enormitate era pe cale să fie părtașă, după ce i-am adus amantul leșinat să vadă pentru ce nimic voia să-și sacrifice frumusețea și de ce nu? chiar viața! a trebuit să vină Sciarrone cu vestea că Bonaparte a învins la Marengo!

Ce nenorocire! Atâtea ghinioane, atâtea greșeli! Mereu m-am temut de înfruntarea asta! Cât de miop poți să fii să pui în fruntea armatei care trebuie să apere leagănul civilizației și al culturii lumii pe unul ca Melas? Melas, care s-a remarcat construind trei turnuri inutile la o cetate din marginea lumii, la Sighișoara! Ce nebunie! Cum să pui un oier să se bată cu ditamai Anticristul, offf ce scump am plătit gafele astea!

A fost suficient să reînceapă scandalul, cu Mario urlând „Vittoria! Vittoria!” din toți bojocii, semn că toate leșinurile și vaierele lui nu erau decât o dezonorantă prefăcătorie. Dar ce, mai conta? A trebuit să reînceapă tot circul, femeia asta, pe cât de frumoasă pe atât de robită de hipnoza nemernicului, s-a luptat cu Sciarrone să-l smulgă pe deținut din mâinile lui. A zgâriat, a mușcat, a țipat lovindu-mă și pe mine cu pumnii. Ce lovituri! Semănau mai degrabă cu niște mângâieri lascive, iar eu am profitat de situație ca s-o strâng în brațe și să o simt lipită de mine, cu atât mai provocatoare cu cât zbaterile ei o făceau să iasă încet încet din rochia strâmtă….

Dar nu asta era calea, trebuia să-i explic, altfel ar fi fost inutil. Tot era bine că trecuse dincolo de negare. Acum negocia: „Salvatelo!”

Trebuia să mă păstrez calm. Nu știu dacă am reușit, simțeam că mă prăbușesc în gol. Am încercat să articulez niște cuvinte care să aibă mai multă legătură cu lumea mea, dar cred că dacă sensul era acesta, vocea în schimb a fost cea a unui animal orbit de instincte:

La povera mia cena fu interrotta. Così accasciata? Via, mia bella signora, sedete qui. Volete che cerchiamo insieme il modo di salvarlo? E allor sedete, e favelliamo. E intanto un sorso. È vin di Spagna. Un sorso Per rincorarvi.

Asta era! „Quanto?” m-a întrebat și cred că știa ce-i voi cere „Quanto?” i-am răspuns cu aceeași întrebare, „Il prezzo!” Am râs, dar știam ce-i voi cere și știam cum va răspunde afirmativ din tot corpul deși va protesta zgomotos, vocea ei va suna mai metalic decât oricând altă dată. Îi ghiceam nehotărârea deși se încrunta din ce în ce mai tare strigându-mi că mă urăște: ” T’odio, t’odio, abbietto, vile!”

Și pentru ca toată comedia aceasta să fie completă a început să-mi susure la ureche în timp ce șoaptele ei se strecurau direct în inima mea, iar respirația ei mă gâdila pe gât, că ea nu a trăit decât pentru artă. Și pentru dragoste. Și a început să plângă îngenunchind în fața mea și interogând divinitatea cum că de ce o răsplătește așa?  „Nell’ora del dolore perché, perché, Signor, perché me ne rimuneri così?”

Am liniștit-o, i-am promis tot ce-și dorea: că îi iert amantul, că o las să plece în lume cu el, toate aparențele sociale trebuiau să fie salvate, a trebuit să joc tot circul până la capăt cu Spoletta pe post de maimuțoi servil. Angelotti, așa cum era de așteptat, se sinucisese, știam cu toții că toate actele astea pe care le semnez, de simulare a execuției, passe-partout-uri printr-o Romă care poate mâine nu va mai exista, nu fac doi bani. Era o luptă între două lumi: cea bună, a acestei civilizații și cea rea, a barbarilor regicizi din Franța.

Nu știu, nu știu nici azi, de ce m-a ucis…

……………………………………………………………………………………………………..

După ce baronul a plecat, am fugit repede la raftul cu CD-uri, să caut și să găsesc ce-mi povestise. Cred că avea dreptate, măcar în parte. Am văzut multe din cele spuse de el la Tito Gobbi (răul absolut în 1953, sau 1965), la George London (erotic, nestăpânit și fal[n]ic în 1960), la Giuseppe Taddei (elegant și rafinat în 1962), la Renato Bruson (aristocrat și îndrăgostit în 1980).

Notă finală: Îmi place Bryn Terfel, dar ultimele producții de la Metropolitan sau Covent Garden țin morțiș să ne arate un Scarpia desfrânat și plebeu, incongruent cu titlul de baron.

Update: Acest articol servește drept avancronică. Între timp am avut plăcerea să văd două producții ale operei „Tosca” de la Royal Opera House și de la Opera Națională București, fiecare cu reușitele ei. Puteți citi cronicile acestor două spectacole aici:

Tosca – 2011, Pappano, ROH, Gheorghiu, Kaufmann, Terfel

Tosca – 2012, Soare, ONB, Costea, Pelizzari, Pascu

16 comments on “Tosca! Finalmente mia!

  1. Victor
    Noiembrie 27, 2011

    Niciodata nu l-am vazut pe Scarpia ca fiind nobil. Mai ales dupa ce am aflat ca Sardou e posibil sa fi preluat (modificat) porecla unui personaj real – Sciarpa, numele adevarat fiind Gherardo Curci – un sef de banda care s-a pus in slujba lui Ferdinand al IV-lea si a castigat pentru actiunile lui, orintre altele, si titlul de baron.

    http://books.google.ro/books?id=poDHquurm24C&pg=PA118&lpg=PA118&dq=Gherardo+Curci&source=bl&ots=Q2_ffOMulN&sig=mXnSl5AwjSeGJ6HhwIsLcC7jI-E&hl=ro&ei=8GzRTo3XH4SN4gTsxehM&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CB4Q6AEwAQ#v=onepage&q=Gherardo%20Curci&f=false

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 27, 2011

      Cum spuneam, piesa de teatru a lui Sardou e scrisă de învingători. Cu Sciarpa așa este, aveți perfectă dreptate cu textul acela, intenționat nu l-am menționat detaliul cu Fra Diavolo etc.și vă spun și de ce. Mi-e greu să cred că a fost șeful poliției peste toată Roma și mi-e greu să-l văd în Pallazo Farnese, lângă regina Maria Carolina. E mult mai credibil faptul că e o aluzie la natura represivă a personajului.
      Însă nu despre istorie e vorba, ci despre personaje. Umbra lui Scarpia apasă toate celelate personaje atât în actul I când încă nu apăruse în biserică dar toți se temeau deja de el, dar și în actul III după ce el moare. Dacă scoți personajul Scarpia din opera Tosca, nu mai rămâne nimic. Sigur, se poate vedea și un personaj negativ 100% dar nici chiar Tito Gobbi, cel mai feroce dintre toți baronii, nu e complet lombrozian.
      Dar nu asta mă interesează acum.
      Sunt foarte curios, acum cum îl vedeți pe Scarpia?

      Apreciază

      • Victor
        Decembrie 3, 2011

        In primul rand un psihopat. Intelege perfect sentimentele si se foloseste de ele, dar nu are nici unul. E perfect rational si nu se lasa condus de furie, isi urmareste doar scopurile. Trece cu mare usurinta de la o stare la alta, pentru ca oricum simuleaza in cea mai mare parte. Are o foame de senzatii tari si sadice, pornita din ariditatea lui sufleteasca. Nu e un tip manierat, galant, mandru, dar stie cum sa foloseasca anumite gesturi pentru a impresiona, daca e cazul. Fondul sau personal e unul brut, dar nu neaparat brutal. Nu are o furie bolovanoasa care sta sa izbucneasca oricand, ci o rabdare de gheata. Asta strict legat de psihologia lui.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 3, 2011

        Nu prea pare un personaj real, așa cum îl descrieți…🙂 Până la urmă, de ce nu? Nu am monopol pe descrierea pe care i-am făcut-o.

        Apreciază

  2. nicoletele
    Noiembrie 27, 2011

    Interesantă abordare!! Scarpia este un personaj complex, poate tocmai de aceea viziunile regizorale și interpretative diferă atît de mult. Bryn Terfel ? O să caut să îl văd în acest rol, dar am deja sentimentul că nu o să îl iubesc prea tare. Dacă tot vorbim de nobili/plebei etc, mie mi se pare că muzica Toscăi este de o noblețe desăvîrșită…

    Apreciază

  3. OperaOnline
    Noiembrie 29, 2011

    Am vazut productia de la Covent Garden acum 2 ani. Eram acolo toata saptamana pentru fabulosul barbier Florez/diDonato/Furlanetto/Corbelli/Spagnoli si am luat pentru seara libera si un bilet la Tosca. Deborah Voigt anuntata in rolul titular a anulat si cu foarte putin timp inainte s-au anuntat inlocuitoarele: Angela Gheoghiu si Nelly Miricioiu. Am mai luat un bilet! Asa ceva…Nu m-am gandit niciodata la Terfel ca o sa faca senzatie, de altfel chiar el a declarat ca a muncit mult sa intre in rol, nu se vedea in Scarpia. Nu stiu ce impresie v-a lasat in aceasta seara dar atunci pe scena a fost incredibil, a facut un rol exceptional vocal si scenic si a fost, dupa parerea multora, revelatia si atractia acestei productii. Cu toate acestea preferatul meu ramane Ruggero Raimondi – perfid si crud dar intr-un mod detasat, aproape elegant, cu manusi…
    In orice caz, un spectacol cu mare energie si o saptamana care a mai inclus 2 barbieri de care v-am vorbit + un ballo cu Ramon Vargas (chiar de ziua mea de nastere)! Ce vremuri🙂

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 29, 2011

      Ce frumos trebuie să fi fost! Eu am fost o singură dată la Covent Garden, în 2009 și am văzut Don Carlo.
      Cât despre Bryn Terfel, așa cum am spus, îmi place foarte mult, inclusiv cum cântă rolul lui Scarpia. Rezervele mele sunt legate de regie, mai exact producția lui Luc Bondy de la Metropolitan exagerează foarte mult latura negativă a baronului (Gagnidze). Pe Bryn l-am văzut într-o secvență pe YouTube (chiar de la Covent Garden, cred că e aceeași producție ca aceea de ieri) și tot din punct de vedere al regiei m-a făcut să nu fiu impresionat.

      E prea golan în această secvență. Scarpia e rău, vicios, ipocrit și bigot, dar e un baron, nu un docher😀

      Iar pentru Ruggero Raimondi am o afinitate ciudată – nu mă dau în vânt după Don Giovanni-ul lui și nici după Scarpia, în schimb timbrul său unic, ușor nazal, îmi place foarte mult, uneori în roluri pentru care nu este foarte apreciat, cele de bas, de exemplu Philip II din Don Carlo. Sunt mulți Scarpia care îmi plac foarte mult, mai mult decât Raimondi. Renato Bruson și George London sunt pentru mine niște exemple de personaje complexe, nu doar neagtive, fără să-l exclud pe Tito Gobbi ca un reprezentant al stilului dur, verist specific anilor ’40 – ’50.

      Apreciază

  4. despredemnitate
    Mai 29, 2014

    Da, păcat de Hampson, se potrivea. Dar Alagna face un Cavaradossi excelent în ultima vreme, la Met a făcut furori. Și bigota cine va fi?

    Apreciază

    • Ioana Diaconescu
      Mai 30, 2014

      Oksana Dyka este o interpreta de Verdi si Puccini in special. In 2008 a cantat Tosca in regia lui Franco Zeffirelli. Are experienta in rol, l-a cantat de multe ori. A interpretat roluri de mare forta ( Aida, Desdemona,Leonora, Amelia, Nedda, Tatiana etc.), iar la MET a debutat anul acesta in Cneazul Igor (Iaroslava). Sper ca va fi o reusita in cuplu cu Alagna.

      Apreciază

    • despredemnitate
      Mai 30, 2014

      Ei bine, cum a fost Tosca? Așteptăm comentarii de la trimisul nostru special🙂

      Apreciază

    • despredemnitate
      Mai 31, 2014

      Mulțumesc pentru impresii! Mă bucur că ați ajuns să vedeți Tosca la ROH. Nu cred că voi ajunge stagiunea asta s-o văd acolo, dar abia aștept s-o văd pe cea din București. Da, statuia aia din actul II m-a enervat și pe mine, când am văzut transmisiunea aceleiași producții în care cântau Angela Gheorghiu, Jonas Kaufmann și Bryn Terfel. Ce am scris atunci:

      https://despreopera.wordpress.com/2011/12/30/la-povera-mia-cena-fu-interrotta/

      Apreciază

  5. despredemnitate
    Mai 30, 2014

    Producția e importată de la Volksoper Viena. A mai fost folosită și la opera din Frankfurt (care este de top în Germania). Minimalistă sau nu, asta nu contează foarte mult. Cred că mai întâi trebuie văzută. Din poze arată bine:

    https://plus.google.com/photos/104841681673849973534/albums/6019146758796622577

    Povestea cu distribuțiile este de o stângăcie remarcabilă din partea ONB (sper că e doar stângăcie și nu mârșăvie). Se pare că (ah! cât detest această expresie!) prima distribuție, cea internațională (Giordani, Tamar etc.) va fi folosită în toate cele 4 spectacole din iunie, urmând ca românii să cânte la toamnă. Dacă nu va fi așa, și lumea și-a cumpărta bilet să-l vadă pe Marcello Giordani dar va servi Daniel Magdal, o să iasă scandal.

    Cu alte cuvinte, eu merg!🙂

    Apreciază

  6. despredemnitate
    Iunie 7, 2014

    Eu merg mâine. Voi împărtăși, bineînțeles!

    Apreciază

  7. despredemnitate
    Iunie 7, 2014

    Uite că a scris Lirika (nu prea i-a plăcut):

    http://www.lirika.ro/cronici/item/486-tosca-senza-colori

    Apreciază

  8. Pingback: Tosca @ ONB și “marea tradiție” | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: