Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Despre un mag și vraja sa de două decenii


Continuarea articolului Regele și bagheta sa.

Capitolul V: 7 decembrie 1981 – 1990

În anul 1986 Claudio Abbado părăsește Teatro alla Scala. A fost un dirijor fantastic, care a dinamizat foarte mult stilul interpretativ al operei italiene. Încă din 1985, cel care va prelua funcția de director artistic al operei milaneze, Riccardo Muti va deschide stagiunea în nopțile de 7 decembrie. În condițiile mai dificile economic ale acelor ani, Muti a reușit să deturneze atenția publicului și a criticii mai mult spre muzică de la eterna discuție despre elitismul social al acestei arte. În același timp, un imens talent mai ales în muzica lui Verdi, el a continuat linia lui Abbado căreia i-a adăugat o anumită „răutate”, uneori cu accente demoniacale, dar mereu o sinfonia perfectă, așa cum azi o mai vedem la Valery Gergiev, de exemplu, păstrând proporțiile . Și nu în ultimul rând, Muti a fost un adevărat antreprenor, poate încercând să recreeze pentru el personalitatea lui Arturo Toscanini: neobosit, a inovat, a căutat mereu să impună opera în prim planul vieții culturale italiene, inaugurând o serie de concerte simfonice ale Filarmonicii alla Scala și implicându-se activ și în Festivalul de la Salzburg unde a devenit un nume obișnuit. Aceasta e începutul celor douăzeci de ani ai lui Riccardo Muti la Teatro alla Scala di Milano.

07.12.1981 – într-o luni
Richard Wagner: LOHENGRIN
Dirijor: Claudio Abbado, regia: Giorgio Strehler, scenografia: Ezio Frigerio
Anna Tomowa-Sintow (Elsa), Elisabeth Connell (Ortrud), René Kollo (Lohengrin), Siegmund Nimsgern (Telramund) Clage Haugland (Heinrich der Vogler).

Un public din care făcea parte și președintele Italiei, Alessandro Pertini, însoțit de trei miniștri ai cabinetului Spadolini, a venit să vadă un spectacol rar reprezentat în „casa lui Verdi”, Lohengrin de Richard Wagner, pusă în scenă abia a treia oară la Scala.

Anna Tomowa-Sintow în „Lohengrin”

Rene Kollo, un celebru tenor wagnerian, și Anna Tomowa-Sintow au fost vedetele serii. Soprana din Stara Zagora, deja celebră la Salzburg, adorată de Karajan, debutează chiar de Sant’ Ambrogio la Teatro alla Scala.

Un film despre repetițiile din acest Lohengrin, pentru care nu am găsit nici înregistrarea audio nici video:

07.12.1982 – a fost marți
Giuseppe Verdi: ERNANI
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Luca Ronconi, scenografia: Ezio Frigerio.
Mirella Freni (Elvira), Plácido Domingo (Ernani), Renato Bruson (Don Carlos), Nicolai Ghiaurov (Gomez de Silva), Alfredo Giacomotti (Jago).

Aceasta seară este una dintre cele mai glorioase deschideri de stagiune la Scala din anii ’80. Aproape totul a fost superlativ. E primul Sant’ Ambrogio a unui dirijor de (numai) 41 de ani – Riccardo Muti, care îi va succede lui Abbado în 1986. Noul sezon operistic din Milano va debuta sub privirile președintelui Pertini, ale proaspătului demisionar din funcția de premier al Italiei – Spadolini și ale lui Burt Lancaster.

Placido Domingo în „Ernani”

Opera Ernani, deși o compoziție din perioada de început a lui Verdi, încă tributară belcanto-ului, are o partitură seducătoare care a atras mereu nume mari pe scenă. Și în 1982 cred că o distribuție mai spectaculoasă cu greu ar fi putut fi găsită. Nu numai Placido Domingo, revenit în seara de 7 decembrie după 13 ani, cu același rol, ca să arate doar că e încă și mai bun decât în 1969. Dar Freni, excepțională, într-un rol totuși foarte dificil și aparent peste posibilitățile ei naturale, sau Bruson unul dintre cei mai eleganți și rafinați baritoni italieni, alături de un Ghiaurov la care și cea mai rutinieră interpretare face să pălească totul în jur, toți au cântat „ca pe vremuri” încurajați de un Muti tot „old style”.

Criticii au apreciat că s-a cântat excelent dar convențional, ceea ce, poate la acea dată era o afirmație corectă. Dar azi, după 30 de ani, ascultând discul cu înregistrarea audio a acestui spectacol, cu toate acele voci de-a dreptul somptuoase, nu mi se mai pare deloc așa.

Ernani, 1982

Acest Ernani s-a transmis și la TV fiind azi disponibil și pe DVD și-l putem vedea pe Domingo-Ernani cât de tânăr și de frumos era în timp ce emitea sunetele acelea impecabile și incomparabile azi, sau pe Mirella Freni cum umplea sala cu strigătele ei, sau Ghiaurov care numai ce deschide gura și te strivește cu greutatea timbrului și a vocii sale, cum ar fi în scena următoare:

Opera completă se poate vedea (pe bucăți) și pe YouTube, unde putem admira producția lui Ronconi:

Incredibil, loggioniștii n-au fost mulțumiți, deși apostrofările lor au mers mai degrabă împotriva luxurianței producției decât a protagoniștilor.

07.12.1983 – o zi de miercuri
Giacomo Puccini: TURANDOT
Dirijor: Lorin Maazel, dirijor cor: Giulio Bertola, regia: Franco Zeffirelli.
Ghena Dimitrova (Turandot), Katia Ricciarelli (Liù), Nicola Martinucci (Calaf).

Din nou Turandot în stagiunea 1983-84, de data aceasta cu producția magnifică a lui Franco Zeffirelli, care a devenit atât de celebră încât Metropolitan a împrumutat-o în 1987 pentru un spectacol pe care melomanii îl cunosc de pe unul dintre cele mai populare DVD-uri ale operei lui Puccini (e cel cu Domingo și Eva Marton).

După marea Birgit Nilsson, Turandot era un rol cu imense așteptări. Astfel s-a produs debutul pe scena din Milano al unei soprane din Bulgaria care va face o foarte mare carieră, inclusiv în acest rol – Ghena Dimitrova. O voce cu un ambitus imens, foarte puternică, și foarte bine controlată. Katia Ricciarelli cânta la Scala deja din 1972 iar Liu era unul dintre rolurile în care avea mare succes în epocă și într-adevăr îi reușea foarte bine personajul sclavei inocente. Nicola Martinucci avea partea cea mai dificilă, aceea de a cânta rolul care-l zeificase pe Franco Corelli. Comparația e din start una nelalocul ei, pentru că stilul lui Martinucci era complet diferit, un tenor cu o voce puternică, idiomatic italiană, dar o prezență mai degrabă desprinsă din filmele neorealiste italiene, dur și viril. Dar asta nu înseamnă că ar fi cântat rău, dimpotrivă, el a devenit repede unul dintre cei mai buni Calaf ai generației sale. Dar nu era Corelli!

Ghena Dimitrova în „Turandot”

Nu am găsit înregistrarea chiar a acestei seri, nici video și nici audio. Pe Martinucci îl putem vedea pe un DVD din epocă, alături tot de Ghena Dimitrova, la Verona. Ca să avem o idee clară despre ce înseamnă Nessun dorma cu el, o anumită ferocitate și forță:

Sala populată din nou cu personalități ale clasei politice, în frunte cu președintele Pertini, trebuie să fi fost uluită de scenografia strălucitoare a actului II, așa cum am fost și eu atunci când am văzut înregistrarea făcută în zilele următoare, când locul lui Martinucci a fost luat de Placido Domingo. Lorin Maazel cu tempourile sale lente, cu răceala și detașarea direcției sale, apare ca foarte bine potrivit în subtilitățile și dificultățile ultimei opere a lui Puccini, pentru că restituie publicului simfonia și modernismul orchestrei (oricum mai bine decât Gavazzeni în decada precedentă).

Opera completă aici:

07.12.1984 – era vineri
Georges Bizet: CARMEN
Dirijor: Claudio Abbado, dirijor cor: Giulio Bertola, regia și scenografia: Piero Faggioni.
Shirley Verrett (Carmen), Plácido Domingo (Don José), Alida Ferrarini (Micaëla), Ruggero Raimondi (Escamillo).

Ceea ce ar fi trebuit să fie o mare premieră, Carmen fiind o operă cu care nu se mai deschisese stagiunea, a fost în final un mare scandal. Erau așteptați președintele Alessandro Pertini, premierul Bettino Craxi și secretarul de stat american Henry Kissinger, acesta din urmă ratând seara din cauza ceții care i-a forțat avionul privat să aterizeze la Paris.

În stradă protestele au vizat luxul mondenității care venea la spectacol, poate mai mult ca niciodată. Smoking-urile și rochiile de seară contrastau prea mult cu șomajul. Dar cea mai echilibrată și frumoasă declarație în fond (având în vedere zicerile belicoase de pe la noi în situații asemănătoare) a venit de la președintele Pertini, în vârstă de 88 de ani la acea vreme: „Și eu, când eram tânăr am protestat și am aruncat lucruri. Și eu eram atunci muncitor și știu ce înseamnă șomajul. Este o imensă suferință„. Ce frumoasă empatie a bătrânului președinte născut în anul premierei Boheme-i lui Puccini (1896)!

Spectacolul n-a fost atât de reușit pe cât erau așteptările. Abbado a ales versiunea originală a operei, cea fără recitative, opțiunile puriste la Scala fiind deja o regulă. Dar asta nu a dinamizat seara, pentru că Shirely Verrett nu a convins publicul. La pauza de dinaintea actului III cineva a strigat: „Ma che noia stasera!” – „Ce plictiseală în seara asta!” Domingo și Raimondi au cântat foarte bine și au fost aplaudați.

Shirley Verrett și Placido Domingo în „Carmen”

În realitate nu s-a cântat așa rău, după cum putem vedea de exemplu în acest duet:

Dar atmosfera era deja încinsă, la pauză s-au aruncat sute de manifeste cu mesaje de stânga care cereau stoparea foametei în lume.

Mai multe, dar nu complet, aici:

07.12.1985 – în acea sâmbătă
Giuseppe Verdi: AIDA
Dirijor: Lorin Maazel, regia: Luca Ronconi și Antonello Madau Diaz, scenografia: Mauro Pagano.
Maria Chiara (Aida), Ghena Dimitrova (Amneris), Luciano Pavarotti (Radamès), Piero Cappuccilli (Amonasro), Paata Burchuladze (Re), Nicolai Ghiaurov (Ramfis), Francesca Garbi (sacerdotessa).

Ultima stagiune a directoratului artistic a lui Abbado a fost inaugurată cu o producție monumentală a operei Aida, semnată de Luca Ronconi, absolut impresionantă. Grandoarea este cuvântul care descrie cel mai bine scena: a deșertului, a civilizației egiptene, a dramei pseudoistorice etc. Ca de obicei, în loje au asistat multe personalități, președintele Pertini inclusiv, dar și scriitorul Jorge Luis Borges.

Capul de afiș era Luciano Pavarotti care, deși debutase la Scala încă din 1965 (în La Boheme a lui Zeffirelli) abia acum, după 20 de ani, avea să deschidă și stagiunea.

Luciano Pavarotti în „Aida”

Cum a făcut-o… e suficient să privim și să ascultăm „Celeste Aida„, aria lui Radames de la începutul operei. Nu numai timbrul său unic, nu numai vocea în plină glorie la acea dată, dar tehnica utilizată pentru a încheia aria, cu diminuendo-ul din „un trono vicino al sol„, au provocat aplauzele ce au întrerupt spectacolul vreme de un minut și jumătate. S-a strigat chiar „Grazie Luciano!„. Iată secvența mai jos:

Pavarotti cu vocea sa esențial lirică, într-un rol mai greu, așa cum este Radames, prin tehnica sa, a făcut atunci publicul să retrăiască momentele în care îi auzeau pe marii tenori din trecut, de la Beniamino Gigli, apoi Jussi Bjorling până la mai recentul Carlo Bergonzi. Și restul distribuției a fost superbă: Ghiaurov foarte stăpân pe rol, Maria Chiara o Aida impecabilă, fără minuni (Callas în Mexic, Leontyne Price, tocmai retrasă în același an, nu pot fi șterse din memorie), Ghena Dimitrova sau Cappuccilli au fost toți nemaipomeniți, dar numai ca să-i însoțească triumful lui Luciano Pavarotti.

DVD-ul care a fost publicat folosește imagini și sunete din mai multe seri, nu numai cea de 7 decembrie, dar putem să ne facem o idee clară despre reușita acestei producții. Mai multe secvențe, aici:

07.12.1986 – în duminica aceea
Giuseppe Verdi: NABUCCO
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Roberto De Simone, scenografia: Mauro Carosi.
Ghena Dimitrova (Abigaille), Francesca Garbi (Anna), Bruno Beccaria (Ismaele), Renato Bruson (Nabucodonosor), Paata Burchuladze (Zaccaria), Mario Luperi (Gran sacerdote)

În 1986, din cauza problemelor financiare ale teatrului, ale cărui subvenții fuseseră diminuate, Paolo Grossi demisionează și Claudio Abbado face același lucru, solidarizându-se protestului fostului administrator. Problemele începuseră încă din 1985, punctul maxim atingându-se un an mai târziu. Astfel, Sant’ Ambrogio îi revine noului director artistic, Riccardo Muti, care va conduce Scala din această funcție pentru 20 de ani.

Renato Bruson în „Nabucco”

Profitând de posibilitățile vocii sopranei Ghena Dimitrova, distribuită în rolul lui Abigaille, unul foarte greu, refuzat deseori de mari artiste, Muti a ales Nabucco pentru a-și începe domnia. Și a fost și prima regulă încălcată. În 1898, Toscanini impusese o interdicție de a se bisa în seara de deschidere a stagiunii. Această interdicție a fost respectată vreme de 88 de ani, pentru ca Muti să reia „Va pensiero”, celebrul cor al sclavilor evrei spre stupoarea dar și delirul publicului. Același public plin de personaje mondene acum (Charles Aznavour, de exemplu), mai mult decât de politicieni (fostul premier Spadolini a fost prezent). Desigur, nici protestele n-au lipsit, lozinca cea mai citată fiind „borghesi assassini”. Dar iată corul „Va pensiero”:

De asemenea, există și înregistrarea completă, cu un Renato Bruson care va face carieră în  rolul lui Nabucco. Un mare bariton, reprezentativ pentru muzica lui Verdi, cu o emisie egală și puternică, Bruson a avut aproape mereu o abordare diferită de tradiție a rolurilor de bariton pe care le interpreta, fie că era un Jago ambițios și sensibil sau un Scarpia aristocratic și manierat, aici a fost un Nabuccodonosor căruia i-a redat umanitatea. Tiranul babilonian, nebunul care se crede Dumnezeu devine prin Renato Bruson un personaj cu care empatizezi, căderea lui e vrednică de milă și de compasiune, mai mult decât de dispreț. Sper să vă incite asta suficient încât să vedeți toată opera:

07.12.1987 – chiar luni
Wolfgang Amadeus Mozart: DON GIOVANNI
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Giorgio Strehler, scenografia: Ezio Frigerio.
Edita Gruberová (Donna Anna), Ann Murray (Donna Elvira), Susanne Mentzer (Zerlina), Thomas Allen (Don Giovanni), Claudio Desderi (Leporello), Francisco Araiza (Don Ottavio).

O nouă premieră pentru Muti, după 21 de ani Don Giovanni reintră în repertoriul stagiunii de la Teatro alla Scala.  A fost un succes datorat în mare parte producției lui Strehler și Frigerio.

Susanne Mentzer și Thomas Allen în „Don Giovanni”

Azi, după redescoperirea lui Mozart din anii ’90, poate că acest Don Giovanni de la Milano nu mai este neapărat cel mai bun, dar cu siguranță multe dintre momentele acestui spectacol sunt memorabile. Thomas Allen era The Don în vremea aceea, dominând rolul de vreo 10 ani, era cel mai în vogă bariton englez. Coloratura Editei Gruberova este cuceritoare pe muzica Donnei Anna, iar Francisco Araiza e un Don Ottavio continuator al lui Luigi Alva sau Cesare Valletti, adică un nobil onest și îndrăgostit, demonstrația vie a ideii că iubitul Donnei Anna nu e portretizabil numai ca un fraier.

Sala a fost încântată, inclusiv prințul Charles al Angliei, prezent în lojă.

Uvertura:

Mai multe, dar nu complet:

De notat că distribuția secundară, ce va cânta chiar în săptămânile următoare, includea pe lângă un Jose Van Dam sau Cheryl Studer și pe Mariana Nicolesco în rolul Donnei Elvira.

07.12.1988 – o miercuri
Gioachino Rossini: GUGLIELMO TELL
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Luca Ronconi, scenografia: Gianni Quaranta.
Amelia Felle (Jemmy), Cheryl Studer (Mathilde), Luciana D’Intino (Hedwige), Chris Merritt (Arnold), Ernesto Gavazzi (Rodolphe), Giorgio Zancanaro (Guillaume Tell), Giorgio Surjan (Walter Fürst).

O nouă restituire a unei opere care nu mai fusese reprezentată de multă vreme , Guglielmo Tell a deschis stagiunea în 1988. Ultima dintre cele 40 de opere ale lui Rossini, după care timp de 40 de ani autorul Bărbierului din Sevilla nu a mai compus nimic pentru scenă, a avut mereu dificultăți în a fi montată pe scenele teatrelor de operă din lume. Mai întâi, în 1833, după premiera italiană, a avut probleme cu cenzura din cauza subiectului care viza revolta împotriva autorității și timp de 50 de ani a fost practic interzisă. Iar în Franța, după premiera absolută din 1829, a fost rar reprezentată din cauza dificultății rolului tenorului (Arnold) și a lungimii. Cu toate acestea, mai toată lumea cunoaște măcar porțiuni din uvertură, o lucrare în sine, excepțional scrisă.

Chris Merritt în „Guglielmo Tell”

Ultimul revival al acestei opere în versiunea originală în limba franceză a avut loc în 2010, la inaugurarea stagiunii orchestrei Accademia di Santa Ceccilia di Roma, sub conducerea lui Antonio Pappano, iar noi, în România, am avut ocazia și chiar privilegiul în 2011 să-i ascultăm la un bis cu un fragment din celebra uvertură, la ultimul Festival Enescu.

Dar în 1988 vorbim de Scala, de Riccardo Muti și de versiunea italiană a operei lui Rossini. Restituirea, sub forma unei producții de operă destul de criticată de presă de altfel, cea a lui Luca Ronconi, a fost un mare eveniment care a captivat atenția fanilor din întreaga Italie.  Poate mai mult ca niciodată Sant’ Ambrogio a ajuns subiectul primei pagini a multor cotidiene. Tot acest hype a fost întreținut și de abandonul de ultimă oră a sopranei Leila Cuberli înlocuită de Cheryl Studer. Cu numai o singură repetiție la data premierei, Studer a cântat foarte bine, cucerind simpatia publicului. Nu era un debut, ea mai cântase la Scala și în trecut dar a fost, cu siguranță, un moment important în cariera acestei artiste foarte respectate ulterior. Chris Merritt a fost tenorul așteptat cu sufletul la gură să se înfrunte cu acutele odioase ale rolului și le-a depășit fără probleme. Iar Zancannaro, fără panaș, a deținut rolul titular.

Iată și celebrissima uvertură:

Și integral opera:

Și o nouă încălcare de cutumă: tradiția cerea ca spectacolul de deschidere a stagiunii să se termine înainte de miezul nopții. Pentru prima oară, s-a terminat la ora 00:30, după cinci ore și jumătate de muzică (inclusiv pauzele).

07.12.1989 – chiar joi
Giuseppe Verdi: I VESPRI SICILIANI
Dirijor: Riccardo Muti, regia și scenografia: Pier Luigi Pizzi și Ugo Tessitore, coregrafia: Micha van Hoecke.
Cheryl Studer (Elena), Chris Merritt (Arrigo), Gloria Banditelli (Ninetta), Giorgio Zancanaro (Guido di Monforte), Enzo Capuano (sire di Béthune), Ferruccio Furlanetto (Giovanni da Procida).

În decembrie 1989 (ce an!) Muti revine la repertoriul în care era și aș spune chiar că este în continuare imbatabil. I Vespri siciliani la 38 de ani distanță de legendarul spectacol al Mariei Callas.

Cheryl Studer în „I Vespri siciliani”

Cheryl Studer a fost excepțional de bună în acea seară de decembrie, chiar dacă i s-a reproșat în presă coloratura aproximativă. La fel și Giorgio Zancannaro, unul dintre ultimii mari autodidacți ai scenei de operă (știați că înainte de a deveni artist de operă, marele bariton italian a fost polițist?). Nici Chris Merritt n-a trecut neobservat, sigur, Domingo pe discurile din studio era altceva, dar pe scenă s-a descurcat bine. Apoi Ferruccio Furlanetto, azi un monstru sacru, dar în 1989 încă la începutul carierei. Dar cel mai important lucru a fost muzica orchestrei, cu un Muti care a controlat totul perfect de la un capăt la altul și care, mai ales, a arătat lumii că se poate cânta și altfel decât forte peste tot, că efectele vin și din sunetele mai mici, unde, uneori, se ascunde adevărata subtilitate…

S-au înregistrat în colaborare cu EMI un DVD și un CD (la fel ca la Ernani din 1982),  în cadrul acestui parteneriat fiind înregistrate mai multe spectacole cu opere de Giuseppe Verdi reprezentate la Scala în timpul directoratului lui Riccardo Muti. Discul, iată-l aici (cu link-ul către iTunes sub imagine):

I Vespri siciliani, 1989

Iar din DVD, iată una dintre cele mai frumoase arii ale operei, „Merce dilette amiche

07.12.1990 – într-o vineri
Wolfgang Amadeus Mozart: IDOMENEO
Dirijor: Riccardo Muti
Carol Vaness (Elettra) (Ilia) și (Idamante), Gösta Winbergh (Idomeneo), (Arbace) și (Gran Sacerdote)

Opera de la 17 ani a lui Mozart a atras mai puține mondenități în 1990, dar încă destui politicieni (inclusiv Silvio Berlusconi, alături de Craxi sau Spadolini, foști premieri ai Italiei). Și protestele s-au mutat de această dată în zona ecologistă.

Gosta Winbergh în „Idomeneo”

Apoi a fost debutul lui Carol Vaness, soprana americană cea tânără (pe atunci avea 38 de ani) și frumoasă. Alături de ea Gosta Winbergh, un tenor suedez aflat atunci la apogeul carierei. Ambii erau și au rămas mari interpreți ai lui Mozart.

Nu am găsit înregistrarea nici audio nici video a acestei seri, nici măcar referințe critice.

Anii ’80 se încheie cu Mozart, urma în 1991 bicentenarul lui Amadeus și o întreagă decadă a lui Muti, despre care voi povesti în articolul următor, pe care îl gășiți la acest link: Walhalla italiană


5 comments on “Despre un mag și vraja sa de două decenii

  1. Operalover
    Martie 24, 2012

    Foarte interesante mențiunile pe care le faceți cu privire la prezența oamenilor politici în sală. Mă întreb dacă la noi a existat vreodată o tradiție în acest sens…

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 26, 2012

      E greu de identificat o tradiție legată de Opera Națională București, oricare ar fi această tradiție. Cu atât mai accidentală este prezența oamenilor politici în auditorium-ul de operă. În primul rând, extrem de rar vreun spectacol de operă este considerat un subiect de presă, acoperirea media a unui eveniment cultural din această zonă este mai mult decât precară. Excepțiile sunt mai degrabă concertele de muzică crossover (tip Iris + Felicia Filip). Drept urmare, cronica mondenă nu se poate concentra pe prezența vreunei notabilități la operă. Dacă politicienii mai frecventează câteodată instituția din Piața Eroilor, în schimb fotomodelele sau fotbaliștii nu o fac deloc. Chiar îmi aduc aminte cu amuzament că la un moment dat prezența la un spectacol de operă era o pedeapsă aplicată de antrenor unei echipe de fotbal care nu jucase bine în etapa precedentă (nu mai țin minte numele clubului, să fi fost Rapid pe vremea lui Mircea Lucescu?) Subiectul este interesant totuși.
      Se spune că Gheorghe Gheorghiu Dej îi reproșa fiicei sale Lica Gheorghiu că mergea prea des la Scala din Milano la spectacole de operă, în condițiile în care în România poporul o ducea atât de greu, într-o sărăcie lucie. Interesant de analizat cât reprezenta demagogia, sinceritatea sau chiar spălare pe creier ideologică în acest reproș. Pentru cei nefamiliari cu subiectul Lica Gheorghiu, să spun doar că fiica lui Gheorghiu Dej avea veleități artistice, a jucat în mai multe filme proletcultiste din anii ’50
      Despre Nicolae Ceaușescu sau familia lui nu știu dacă frecventau opera, mai degrabă înclin să cred că nu. Cel puțin în cazul lui Nicolae și al Elenei, background-ul intelectual și educația precară, precum și preferințele lor muzicale știute (muzica populară, cântecele de pahar) le cam interziceau accesul în sala de concerte…
      Ion Iliescu cel puțin a făcut un efort și era prezent la diverse evenimente, cel de care îmi aduc aminte cel mai bine fiind acela de la Oedipe-ul pus în scenă de Andrei Șerban. Regizorul a avut atunci o viziune direct legată de istoria recentă, inclusiv postrevoluționară, fiind reprezentate acuzator pe scenă mineriadele anilor ’90. Iliescu, ca de obicei, a trecut cu relativă grație peste controversele care s-au stârnit, fără să pună gaz pe foc.
      Emil Constantinescu, fiind și singurul președinte cu anvergură intelectuală pe care l-a avut România, este o prezență obișnuită a spectacolelor de calitate de la ONB sau Ateneu, nu trebuie să insist.
      Despre Traian Băsescu nu am nici un fel de informații cum că a fi fost vreodată în viața lui la vreun concert… Se poate spune că această onoare le-a revenit mai mult unora dintre intelectualii care-i sunt apropiați. Din câte știu, mare amator de operă este dl. Sever Voinescu.
      Dacă ne întoarcem la Lica Gheorghiu, aș putea să-mi amintesc de faptul că diverși politicieni români se duc la spectacole din afara țării. De exemplu Victor Ponta la Concertul de Crăciun al Wienerphilharmoniker, considerat de semidocți drept evenimentul cultural suprem al anului (sigur, este un concert de mare tradiție, dar nu e suprem prin nimic)
      O altă prezență anectodică de data aceasta, este aceea a lui George Copos la Festivalul de la Bregenz prin 2005 când a văzut Il Trovatore. Producția semnată de Robert Carsen (Don Giovanni, Scala 2011 sau Evgheni Oneghin, Metropolitan 2007) așeza acțiunea operei lui Verdi într-o rafinărie de petrol iar personajele aparțineau unei elite de „nouveau riches” cu accente mafiote. Ei bine, al nostru Copos, el însuși un „nouveau riche” întrebat la un jurnal TV (la rubrica sport!) unde a fost în vacanță, a spus că în Austria și a precizat și că a fost la operă la Bregenz, despre Trovatore spunând, încă vizibil marcat de cele văzute că „a fost o piesă (sic!) foarte…. ăăă… foarte… interesantă…”
      Chiar și așa, cu tot comicul involuntar, sunt de părere că politicienii români ar fi mai bine să fie prezenți, decât absenți de la operă.

      Apreciază

  2. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Regele și bagheta sa

  3. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Despre un mag și vraja sa de două decenii

  4. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Walhalla italiană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: