Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Secolul XXI


Continuarea articolului Walhalla italiană.

Capitolul VII: 7 decembrie 2001 – 2010 (ultimul)

Secolul XXI înseamnă o nouă schimbare la Teatro alla Scala. Legendarul Muti pleacă și va fi înlocuit abia în 2011 de Daniel Barenboim. Teatrul trece printr-o restaurare majoră în 2002-2004. Iar criza economică se abate și asupra artei lirice. Iată ultimul capitol, cel al prezentului….

07.12.2001 – într-o vineri
Giuseppe Verdi: OTELLO
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Graham Vick.
Placido Domingo (Otello), Barbara Frittoli (Desdemona), Leo Nucci (Jago), Rossana Rinaldi (Emilia), Cesare Cantani

Un 7 decembrie plin de emoție în 2001. În primul rând clădirea Teatro alla Scala urma să se închidă pentru renovare începând din 2002 iar compania de operă se va muta la Teatro degli Arcimboldi aflat la 4,5 km de centrul orașului Milano, în zona industrială. Ultima renovare a clădirii avusese loc în 1946, cea de după război. Ultimele spectacole din stagiune prezentate în clădirea istorică au fost cele cu Otello de Verdi. În același timp, tenorul Placido Domingo își lua și el adio de la acest rol, unul dintre cele mai dificile ale repertoriului verdian.

Placido Domingo în „Otello”

Așa cum era și de așteptat, această despărțire emoționantă a adunat în sală o mulțime de personalități. Președintele Ciampi însoțit de mulți miniștri dar și de președintele RAI, Roberto Zaccaria. Protestele din stradă au fost nelipsite. Un alt moment emoționant a fost acela când Riccardo Muti a primit drept cadou din partea Scala o scrisoare purtând semnătura lui Giuseppe Verdi.

Opera a fost televizată și difuzată și pe DVD. Spectacolul a fost superb. Otello dirijat de Muti ridica niște așteptări foarte mari, toate confirmate. Starul absolut a fost Placido Domingo, care mai deschisese stagiunea și în 1976 cu Otello. În 25 de ani, ce s-a schimbat? În această seară, maurul a fost unul matur, poate mai filosof decât cel din producția lui Zeffirelli. Gelozia parcă a făcut parte mai degrabă dintr-un destin căruia nu i se putea sustrage. În spectacolul următor, din 12 decembrie, Domingo a avut un moment de slăbiciune. În aria „Ora e per sempre addio„, imediat după versul „… della gloria di Otello è questo il fin” care se termină în forță în registrul acut, marele tenor, în vârstă de 60 de ani, cedează, nu mai poate cânta, se oprește. Își cere scuze publicului și apoi dispare în culise, de unde este readus de Riccardo Muti înapoi pe scenă, după aproape o oră. Iar publicul, într-un gest superb, îl aplaudă, bate din picioare și-l ovaționează, încurajându-l. Spune multe acest incident despre cât de bine cântase Domingo la premieră, dedicația și implicarea sa în rol au fost decisive.

Iată aici duetul din finalul primului act „Gia nella notte densa…”

07.12.2002 – a fost sâmbătă
Christoph Willibald Gluck: IPHIGÉNIE EN AULIDE
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Yannis Kokkos.
Genia Kuhmeier (Diane), Christhopher Robertson (Agamemnon), Daniela Barcellona (Clytemnestre), Violeta Urmana (Iphigénie), Stephen Mark Brown (Achille), Giovanni Battista Parodi (Patrocle), Ildar Abrazakov (Calchas), Maurizio Murado (Arcas).

Primul Sant’ Ambrogio în Teatro degli Arcimboldi. Arhitectura modernă a acestui teatru și zona industrială în care este plasat nu mai atrag VIP-uri, dar în schimb par ideale pentru protestatari, mai mulți ca de obicei.

Violeta Urmana și Daniela Barcellona în „Iphigenie en Aulide”

Pe lângă Muti, superb ca de obicei, își fac apriția Violeta Urmana și Daniella Barcellona, remarcate, ele sunt sopranele zilei. Nopțile marilor primadone s-au dus…

Uvertura, cu un tempo alert, aici:

07.12.2003 – o zi de duminică
Gioachino Rossini: MOÏSE ET PHARAON
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Luca Ronconi.
Ildar Abrazakov (Moïse), Erwin Schrott (Pharaon), Giuseppe Filianoti (Aménophis), Tomislav Muzek (Éliézer), Giorgio Giuseppini (Osidide), Antonello Ceron (Aufide), Sonia Ganassi (Sinaïde), Barbara Frittoli (Anaï).

În aceleași coordonate ale protestelor fără destinatar se desfășoară și deschiderea stagiunii din 2003.

Erwin Schrott și Barbara Frittoli în „Moise et Pharaon”

În schimb, muzica e pe primul loc. O mega producție a operei lui Rossini, cu efective tehnice și figurație numeroase, în care nume noi precum Erwin Schrott sau Sonia Ganassi au strălucit. Abrazakov și Filianotti nu au impresionat, cel din urmă, tenor din Milano, va fi protagonistul unui scandal peste câțiva ani, în 2008. Răbdare, ajungem și acolo!

Spectacolul a fost editat și pe DVD, al cărui trailer îl puteți vedea aici:

07.12.2004 – era marți
Antonio Salieri: L’EUROPA RICONOSCIUTA
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Luca Ronconi.
Diana Damrau (Europa), Désirée Racantore (Semele), Genia Kühmeier (Asterio), Daniela Barcellona (Isseo), Giuseppe Sabbatini (Egitto), Alessandro Ruggiero (Figlio di Asterio e di Europa).

Scala se întoarce acasă în acest an. La fel ca la inaugurarea din 1778 a noii clădiri a Teatro alla Scala, după o renovarea care a durat aproape 3 ani și a costat 61 milioane de EUR, opera care a deschis stagiunea și noua sală a fost „Europa riconosciuta” de Antonio Salieri.

Diana Damrau în „Europa riconosciuta”

Premierul Berlusconi alături de alte personalități (Umberto Eco, Giorgio Armani sunt doar numele cele mai sonore) a asistat la redescoperirea contemporanului lui Mozart. Riccardo Muti, pe de altă parte, a așezat trandafiri roșii pe marginea scenei, așa cum se făcea acum 200 de ani…

Diana Damrau, în 2004 o tânără speranță, a lăsat o impresie foarte bună, la fel și Desiree Rancatore, foarte aplaudată de presa italiană. Pe Diana Damrau o puteți vedea aici:

Și o colecție întreagă de secvențe video din acea noapte superbă aici:

07.12.2005 – în acea miercuri
Wolfgang Amadeus Mozart: IDOMENEO
Dirijor: Daniel Harding, regia: Luc Bondy.
Steve Davislim (Idomeneo), Monica Bacelli (Idamante), Camilla Talling (Elettra), Francesco Meli (Arbace), Robin Laggate (Gran sacerdote di Nettuno), Ernesto Panariello (La voce).

În 2005, Riccardo Muti părăsește Teatro alla Scala. În urma unor diferendumuri cu directorul general, Carlo Fontana, acesta din urmă demisionează în luna februarie, fiind înlocuit cu Mauro Meli. Noua echipă de management intră în conflict cu orchestra și la rândul său Meli este contestat. Poziția lui Muti este serios amenințată când, în urma unui vot de încredere, pe care teatrul îl cere angajaților, dirijorul este contestat cu o majoritate zdrobitoare. Ministrul Culturii cere rezolvarea situației și întoarcerea la normalitate, încetarea grevelor care împiedicau chiar reprezentațiile. Astfel că, în luna aprilie, Riccardo Muti demisionează.

Steve Davislim și Monica Bacelli în „Idomeneo”

După premiera din 1990 a lui Idomeneo, de data aceasta Daniel Harding, un speciaist al muzicii lui Mozart, va deveni cel mai tânăr dirijor care va inaugura stagiunea milaneză. Are numai 30 de ani. Postul lui Muti va fi liber până în 2011 când va fi ocupat de Daniel Barenboim. În sală, președintele Italiei, Ciampi, la cealaltă extremă temporală – 85 de ani…

Harding a dirijat foarte bine, maniera sa din noul val baroc fiind foarte apreciată.

Un trailer al acestui spectacol, aici:

07.12.2006 – în joia aceea
Giuseppe Verdi: AIDA
Dirijor: Riccardo Chailly, regia: Franco Zeffirelli.
Marco Spotti (il Re), Ildiko Komlosi (Amneris), Violeta Urmana (Aida), Roberto Alagna (Radames), Giorgio Giuseppini (Ramfis), Carlo Guelfi (Amonasro).

Angela Merkel și Romano Prodi sunt prezenți pe 7 decembrie la Scala pentru populara „Aida”, pentru Verdi, pentru veteranul Zeffirelli și pentru muzică în general. Direcția bună a lui Riccardo Chailly a fost trecută cu vederea din cauza spectaculozității scenografiei.

Roberto Alagna și Violeta Urmana în „Aida”

Alagna a cântat rezonabil dar publicul nu l-a plăcut. Scandalul a fost însă doar amânat pentru a doua reprezentație, pe 11 decembrie. „Celeste Aida” a fost fluierată și Alagna pur și simplu iese de pe scenă, nervos. Va fi înlocuit de Antonello Palombi, care a cântat rolul lui Radames în blue jeans, toată lumea a fost surprinsă de forfeit-ul lui Roberto. Astfel încât mai nimic nu a mai contat, toate discuțiile despre acesată producție au fost denaturate de incidentul în urma căruia tenorul francez a părăsit definitiv (cel puțin deocamdată) opera din Milano.

Opera completă, apărută și pe DVD, în două părți, aici:

07.12.2007 – chiar vineri
Richard Wagner: TRISTAN UND ISOLDE
Dirijor: Daniel Barenboim, regia: Patrice Chéreau.
Jan Storey (Tristano), Waltraud Meier (Isotta), Matti Salminen (Re marke), Gerd Grochowski (Kurvenal), Will Hartmann (Melot), Michelle Deyoung (Bragania)

În 2007, Barenboim va dirija o nouă producție Wagner. Dirijorul argentinian se apropie de Scala și va acționa ca director muzical neoficial. Alegera lui Wagner nu este întâmplătoare, Barenboim este stabilit în Germania, unde l-a înlocuit pe Abbaddo la conducerea Berliner Philharmoniker și de  asemenea este director la Komische Oper din Berlin.

Jan Storey și Waltraud Meier în „Tristan und Isolde”

Pentru ca succesul să fie garantat, în mod inevitabil Isolda este Waltraud Meier, ca de obicei, excelentă. De altfel „Leibestodt” din această seară vă va edifica:

15 minute de aplauze la final sunt măsura succesului. Iar la capitolul picanterii, în scenografia actului I apare și scandalosul tablou al lui Courbet, „L’origine du monde„…

07.12.2008 – o duminică
Giuseppe Verdi: DON CARLO
Dirijor: Daniele Gatti, regia: Stéphane Braunschweig.
Ferruccio Furlanetto (Filippo II), Stuart Neill (DonCarlos), Dalibor Janis (Rodrigo), Anatoli Kotscherga (Grande inquisore), Fiorenza Cedolins (Elisabetta di Valois), Dolora Zajick (Eboli), Cristiano Cremonini (Conte di Lerma).

2008 este iarăși anul scandalului. Danielle Gatti, dirijorul ales pentru deschiderea stagiunii, pe care mulți îl văd drept înlocuitor al lui Muti, este nemulțumit de prestația lui Filianoti, tenorul din rolul titular. Lucrurile degenerează, astfel încât, după proba costumelor, Gatti decide să-l înlocuiască cu Stuart Neil, care cânta în a doua distribuție. Așa cum era de așteptat, Filianoti se declară jignit, dar va apărea în public în seara premierei într-o lojă, alături de prietena lui Neil. De aici și contestarea dirijorului, publicul milanez susținându-l pe Giuseppe Filianoti, milanez și el. Ca o părere personală, pot spune că ambii tenori erau de același nivel, nici Neil n-aș putea afirma că era o alegere fericită. Mai degrabă diferențele fizice erau foarte mari, căci tenorul canadian îl făcea suplu și pe Pavarotti prin comparație.

Ferruccio Furlanetto și Fiorenza Cedolins în „Don Carlo”

Ferruccio Furlanetto e remarcabil în rolul lui Fillippo II, un rol pe care îl cântă frecevent de atunci în toate marile opere ale lumii. Producția, la rândul ei, a fost criticată. Deși austeră, mie mi-au plăcut scenele cu Don Carlo și Elisabetta care sunt mimate în planul secund de copii îmbrăcați la fel, sugerând nevinovăția eroilor unei opere atât de triste.

Pentru Furlanetto și „Ella Giammai m’amo” merită văzut acest clip:

07.12.2009 – chiar luni
Georges Bizet: CARMEN
Dirijor: Daniel Barenboim, regia: Emma Dante. Anita Rachvelishvili (Carmen), Jonas Kaufmann (Don José), Adriana Damato (Micaela), Erwin Schrott (Escamillo).

Din nou „Carmen” de Sant’ Ambrogio în 2008, după 25 de ani. De data aceasta o debutantă, Anita Rachvelisvili, georgiancă, dar cu studiile muzicale absolvite chiar la Milano. Jonas Kaufmann, în plină ascensiune, e prezent și la Scala, alături de Erwin Schrott, într-o formă ideală pentru Escamillo.

Anita Rachvelishvili și Jonas Kaufmann în „Carmen”

Succes nebun, mai puțin producția Emmei Dante. Trecem repede peste mondenități și proteste ca să vă arăt ce bine a cântat baritonul uruguayan:

07.12.2010 – într-o miercuri
Richard Wagner: DIE WALKÜRE
Dirijor: Daniel Baremboim, regia: Guy Cassiers.
Nina Stemme (Brünnhilde), Waltraud Meier (Sieglinde), Vitalij Kowaljow (Wotan), Ekaterina Gubanova (Fricka).

Din nou Barenboim, ca și anul trecut, e epoca lui, e Wagner-ul lui. Scala este a lui Waltraud Meier acum, atât de diferită totuși de aceea a Mariei Callas. Evident, un succes și de această dată.

Președintele Napolitano e în sală iar Barenboim face un apel public acestuia să nu taie subvențiile teatrului, argumentând nevoia de a proteja actul artistic și cultural. Muzica clasică curge din difuzoare în piață pentru a acoperi lozincile protestatarilor…

Nina Stemme în „Die Walkure”

Un rezumat, aici:

Aici se termină o poveste. Cea a celor șaizeci de nopți în care stagiunea lirică a Teatro alla Scala s-a deschis în noaptea de 7 decembrie, de Sant’ Ambrogio. Firește, o să întrebați: „Dar 2011, cum a fost în 2011?”. Pentru că e cel mai proaspăt în memorie, „Don Giovanni”-ul din 2011 cu Peter Mattei e povestit separat, la cald, chiar după premieră și cronica lui o puteți citi aici: „Frivolitatea Sfântului Ambrozie„. De altfel tocmai acest spectacol m-a făcut să vreau să știu mai multe despre aceste seri festive și, în lipsă de informații pe internetul românesc, m-am decis ca povestea s-o scriu chiar eu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: