The American Dream


The Metropolitan Opera din New York este una dintre cele mai importante scene ale operei din ziua de azi. Giacomo Puccini o descria pe Floria Tosca, în 1901, ca pe o divă a operei, cu succese la teatre celebre ale timpului, lista e aceasta: Teatro alla Scala, Teatro La Fenice din Veneția (acolo a avut premiera absolută La traviata) și Teatro San Carlo din Napoli (unde a avut loc premiera absolută a operei Lucia di Lammermoor). Acestea erau cele mai mari opere din Europa în secolul XIX. America nici nu avea un teatru de operă în primele 7 decenii ale acestui secol. Metropolitan Opera a fost înființată abia în 1880, dar primele producții proprii au fost prezentate publicului în sezonul 1883-1884, pe vremea când teatrele italiene inaugurau premiere mondiale pe bandă rulantă: Simon Boccanegra la Veneția, Otello la Milano, sau Luisa Miller la Napoli. Un secol mai târziu, rolurile s-au inversat. Azi, San Carlo intră într-un lung proces de renovare și, în condițiile crizei economice, există chiar pericolul să se închidă. La Fenice a fost complet distrus de un incendiu în 1996 și a fost reconstituit abia în 2003, fiind departe de faima de odinioară. Nu se știe ce-i rezervă viitorul, în fond numele teatrului (La Fenice – Phoenix) nu este întâmplător, el suferind de-a lungul timpului vreo patru incendii și vreo două falimente. În fine, La Scala, după restaurarea din 2000 care a durat cinci ani, pe fondul aceleiași crize economice se vede în dificultăți financiare importante.

Soarta face ca același Giacomo Puccini să compună în 1910 o operă, La Fanciulla del West, care a fost comandată și a avut premiera mondială la Metropolitan Opera. Aceasta este premiera mondială cu numărul unu a acestui teatru, urmată de alte 31. Ultima datează din 2006 (Tan Dun – The First Emperor, cu Placido Domingo). Transmisiunile în HD din ciclul Live from The Met au ajuns chiar și în cinematografele din România. De altfel, relația acestei instituții cu media datează încă din 1910, când s-a realizat prima transmisiune radio, în regim experimental, a unui spectacol cu Pagliacci și Cavalleria rusticana, în care rolurile principale din cele două capodopere erau cântate de Enrico Caruso. În fine, prima transmisiune TV în direct de pe această scenă datează din 1977, cu La Bohème, în care lumea i-a putut vedea cântând împreună pe Renata Scotto și Luciano Pavarotti (disponibil și pe DVD). Toate stelele canto-ului mondial au cântat aici. Și în primul rând Enrico Caruso, tenorul care a reinventat modul de interpretare, ajuns la o faimă pe care generații întregi de artiști au încercat apoi să i-o fure.

Credeți că există vreun artist liric pe această planetă care să nu fi visat să ajungă să cânte aici? Sigur că nu. Oricine vrea asta, iar cei care au reușit vor fi simțit cu siguranță că Divinitatea i-a sărutat pe frunte, chiar în secunda în care cortina galbenă se dădea la o parte și reflectoarele îi orbeau…

Ce înseamnă România în lumea operei? Aș putea spune că, atâta vreme cât există în această lume, nu contează locul ocupat. Opera este o formă de artă superioară specifică aparținătorilor marii culturi europene, extinsă în America și Australia. Faptul în sine că în România există, atâta câtă e ea, o tradiție a canto-ului, este o dovadă materială că aparținem de cultura și civilizația europeană. Atâta timp cât în România se va auzi la un difuzor o arie dintr-o operă și un om o va fredona sau pur și simplu se va opri din ce face, măcar pentru o clipă, pentru a o asculta, atunci înseamnă că această civilizație de care altfel ne agățăm zgomotos are încă legătură cu noi. Cu atât mai mult cu cât comunismul din România a îmbrăcat forma unor politici anticulturale, faptul în sine că un solist român a reușit performanța de a cânta pe scena din New York înseamnă enorm, atât pentru artist, dar și pentru emulația pe care a produs-o mediului cultural din care provenea. Și este, pe undeva, un soi de eroism în toată această poveste. E vorba despre oameni care au depășit condițiile unui regim totalitar, riscându-și chiar libertatea (Vasile Moldoveanu) pentru a ajunge acolo unde erau convinși că este locul lor. Cariere construite cu eforturi, privațiuni și sacrificii imense și-au găsit împlinirea în marea lume a operei sau dimpotrivă au rămas la nivelul unui succes local și vremelnic. Sau mai rău, visele lor au fost risipite pentru a urma drumul închisorilor politice (Valentina Crețoiu, Șerban Tassian, Dinu Bădescu etc.).

Iată lista artiștilor români care au trăit visul american la Metropolitan Opera din New York!

1. Christian Badea, dirijor (n. 1947) – 167

A dirijat Tosca – 41, Aida – 38, La Traviata – 6, La Bohème  - 14, Boris Godunov – 3, Don Giovanni – 9, La Fanciulla del West – 8, Madama Butterfly – 9, Rigoletto – 21, Cavalleria rusticana/Pagliacci – 18

A dirijat toate numele mari ale epocii sale, un repertoriu consistent – 11 opere, 10 broadcast-uri și o deschidere de stagiune cu La Bohème, 24.09.1990, cu Placido Domingo și Mirella Freni, în fine, 100 de spectacole au fost în clădirea Lincoln Center iar 67 în turneu. Impresionant, nu? Să fii pentru 167 de seri moștenitorul pupitrului lui Arturo Toscanini (480 de spectacole, la rândul său) nu e deloc puțin.

2. Stella Roman, soprană (1904-1992) – 126

A fost Aida – 8, Santuzza – 9, Desdemona – 13, Leonora (Il Trovatore) – 20, Elisabeth (Tannhauser)  - 1, Amelia (Un ballo in maschera) – 7, Tosca – 8, Leonora (La Forza del destino) – 7, La Gioconda – 7, Mimi – 2, Cio-Cio San – 1, Amelia (Simon Boccanegra) – 2, Manon Lescaut – 1 și, în fine, a cântat în 28 de concerte de gală.

Cele mai multe apariții ale unui artist român înainte de război, 96 dintre acestea fiind in house iar restul de 30 în turneu. De 14 ori publicul a putut s-o asculte la radio în direct, iar în 1945 a debutat sub privirile ei marele Richard Tucker în rolul lui Enzo din La Gioconda. Partenerul ei preferat a fost Giovanni Martinelli (926 de apariții), urmașul lui Enrico Caruso (863 de apariții) pe scena și în inimile new-yorkezilor. Vremuri glorioase pentru soprana din Cluj, azi aproape uitată în România, deși a dispărut dintre noi destul de recent, în 1992. Neuitată însă de melomanii americani care au onorat-o ca invitat în două rânduri, la gala retragerii lui Leopold Stokowsky (celebrul dirijor american, dar și marele monden din perioada interbelică) în 1966 și la Centenarul Met-ului din 1983. Pentru comparație, tot 126 de prezențe la Metropolitan are și la soprana sfogata – Shirley Verrett.

3. Vasile Moldoveanu, tenor (n.1935) – 105

A fost Rodolfo – 6, Pinkerton -12, Don Carlo – 11, Cavaradossi – 3, Luigi – 12, Arrigo (I Vespri Siciliani) – 4, Duca di Mantua – 8, Des Grieux – 14, Gabriele Adorno (Simon Boccanegra) – 27, Turridu – 8.

Vasile Moldoveanu și Renata Scotto – Il Tabarro, 1981

Este artistul român cu cele mai multe prezențe din perioada modernă, cea postbelică, a celebrei opere. A cântat în de trei ori mai multe seri decât ceilalți 4 tenori români care au ajuns la Met adunați la un loc. Din altă perspectivă, a cântat el singur mai  mult decât toți soliștii români bărbați la un loc (Spiess și Herlea y compris), care nu strâng decât 83 de prezențe, cu totul. Raportul bazei de date a Metropolitan-ului privind topul artiștilor din toate timpurile se oprește la cei care strâng mai mult de 100 de spectacole, iar Moldoveanu este singurul solist român din acest top, împărțind recordul lui personal cu Bryn Terfel, depășindu-l pe Jose Carreras cu numai 72 de prezențe. După cum se poate observa, deține roluri grele și cu apariții consistente în condițiile în care împărțea spectacolele cu Placido Domingo sau Luciano Pavarotti, care evoluau în același repertoriu. A fost transmis live la radio de 7 ori, iar la TV de 3 ori, toate cele 3 telecast-uri fiind editate și pe DVD. Din cele 105 spectacole, 77 au avut loc la Lincoln Center, iar restul de 28 în turneu prin America. Cu el pe scenă au debutat Ferruccio Furlanetto (Don Carlo, 1980, Il Grand Inquisitor), Aprile Millo (Simon Boccanegra, 1984 , Amelia) și dirijorul Myung-Whun Chung (Simon Boccanegra, 1986), pe care-l vom vedea curând la București, luna aceasta. A cântat de asemenea la premiera a două noi producții (Simon Boccanegra, 1984, Tito Capobianco, și Madama Butterfly, 1986, Renata Scotto). A fost cel mai bun Luigi din Il Tabarro  al lui Puccini, criticii comparându-l cu Giovanni Martinelli (926 de apariții) deși mie personal îmi amintește și de Franco Corelli (369 de spectacole) al cărui continuator este într-un fel, alături de Placido Domingo, după retragerea din 1975 a tenorului italian. În România este aproape complet uitat, Opera Națională nu-l pomenește pe site în galeria marilor vedete de la noi care “au cucerit lumea” deși, dintre toți, spiritul lui Enrico Caruso (863 de prezențe) de la Metropolitan l-a inspirat mai mult decât pe oricare alt tenor român.

4. Angela Gheorghiu, soprană (n.1965) – 92

A fost Mimi – 21, Liu – 10, Micaela – 13, Juliette – 6, Adina – 9, Marguerite – 4, Violetta – 12, Amelia (Simon Boccanegra) – 4, Magda (La Rondine) – 8 și a cântat în 5 gale concert.

Indiscutabil cea mai mare soprană română, probabil a tuturor timpurilor. Roluri de vis, între care a excelat în special ca Violetta și Magda. Lumea întreagă a putut s-o asculte în 21 de transmisiuni radio sau s-o vadă în 9 apariții video în direct și de 89 de ori a cântat în Lincoln Center, deschizând stagiunea din 2005 în gala inaugurală. O carieră superbă. Imaginați-vă cum este să te căsătorești și a doua zi să cânți pe scenă în La Bohème împreună cu partenerul de viață, așa cum au făcut Angela Gheorghiu (Mimi) și Roberto Alagna (Rodolfo) în 1996, la Metropolitan Opera din New York. Cum să fie? Genial! Să mai amintesc și faptul că producția operei La rondine a fost practic dedicată Angelei, care a reînviat această capodoperă a lui Giacomo Puccini.

5. Viorica Cortez, mezzosoprană  (n. 1935) – 64

A fost Carmen – 11, Azucena – 26, Amneris – 8, Dalila – 3, Giulietta (Les Contes des Hoffmann) – 8, La Princesse de Bouillon (Adriana Lecouvreur) – 8

De 57 de ori a cântat Lincoln Center, de 7 ori în turneu. 4 spectacole au fost transmise la radio în direct, din păcate niciodată și la TV. Îi lipsește doar Ulrica din Un ballo in maschera ca să completeze un repertoriu de mezzo complet.

6. Ileana Cotrubaș, soprană (n. 1939) – 50

Mimi – 10, Gilda – 11, Violetta – 5, Ilia (Idomeneo) – 10, Tatiana – 5, Micaela – 6 și 3 spectacole de gală

A fost una dintre cele mai sensibile soprane ale anilor 80, singurul regret fiind că n-a cântat aici Susanna din Nozze di Figaro. Vocea ei s-a auzit la radio, în direct, de 9 ori, iar 5 spectacole au fost transmise live la TV. A cântat, fiind primită cu multă căldură de public, la Centenial Gala din 1983. Toate aparițiile ei au fost în Lincoln Center.

7. Ionel Perlea, dirijor (1900 – 1970) – 35

A dirijat Tristan und Isolde – 4, Rigoletto – 10, La traviata – 8, Carmen – 13

35 de nopți, dar ce nopți! Tristan cu Lauritz Melchior! Carmen cu Rise Stevens cea recent plecată, cu Ramon Vinay și Robert Merrill! Rigoletto cu Warren, di Stefano, Bjorling sau Tucker! în fine, toate starurile de la Met ale anilor ’40-’50 au cântat conduse de el. 3 broadcast-uri (Tristan, Carmen, Rigoletto) care ne fac să regretăm și mai mult că nu există mărturii video ale acelor ani. De 24 de ori la New York, de 11 ori în turneu, iată o carieră.

8. Marius Rintzler (n.1932) – 30

A fost Baron Ochs – 10, Alberich – 13 (6 – Götterdämmerung, 2 – Das Rheingold, 2 - Siegfried) , Varlaam – 6, Opera Marathon -1

În România, doar cunoscătorii și amatorii de Wagner își mai aduc aminte de Rintzler deși șase specatcole ale sale de la Met au fost transmise la radio, deci sunt de găsit.

9. Alexandru Agache, bariton (n.1955) – 26

Simon Boccanegra – 6, Il Conte di Luna – 5, Amonasro -10, Renato – 5. 3 broadcast-uri.

Un bariton puțin cunoscut în România, al cărui rol semnătură a fost Simon Boccanegra, imortalizat pe un DVD de la Royal Opera House. Îl depășește de puțin pe mult mai cunoscutul Nicolae Herlea.

10. Nicolae Herlea, bariton (n. 1927) – 24

A fost Rodrigo de Posa – 1, Tonio – 3, Rigoletto – 4, Enrico – 7, Don Carlo (La Forza del destino) – 3, Figaro (Il Barbiere di Siviglia) – 4, Valentin – 2. Broadcast-uri – 3, de 17 ori în the house și de 7 ori în turneu.

Legendar în România, meteoric la Metropolitan, unde n-a convins, e adevărat într-o competiție cu o generație de baritoni excepționali la nivel mondial. I-a lipsit teatrul și poate chiar stilul. Rămâne însă un deschizător de drumuri, un martor al Arcadiei întors în România lui Ceaușescu, demonstrând că se poate cânta pe cea mai mare scenă a lumii alături de zei precum Franco Corelli sau Joan Sutherland.

11. Mariana Nicolesco, soprană (n.1948) – 23

Nedda – 19, Violetta – 1, Gilda – 3. De 14 ori la Lincoln Center, de 9 ori în turneu.

Extravaganta Mariana Nicolesco merită măcar mențiunea că are o performanță consistentă ca Nedda din Pagliacci, chiar dacă repertoriul ei preferat, cel al operelor obscure ale lui Bellini și Donizetti, lipsește de pe scena Metropolitan-ului.

12. Elena Cernei, mezzo-soprană (1924 – 2000) – 21

Dalila – 3, Amneris – 13, Carmen – 2, La Princesse di Bouillon – 2, Maddalena (Rigoletto) – 1, Broadcast -1

Pentru un debut la 41 de ani, 21 de prezențe înseamnă mult mai mult decât ar părea la prima vedere. Recunoscută în rolurile pentru care era celebră în România, Amneris în mod special – o subliniere necesară.

13. Ion Marin, dirijor (n.1960) – 21

Semiramide – 10, Adriane au Naxos – 7, Die Zauberflote – 3, concert -1, 3 broadcast-uri, 1 – video.

Un ilustru necunoscut în România, Ion Marin are șanse mari să depășească cele 21 de spectacole de la Metropolitan.

14. – 15. Eugenia Moldoveanu, soprană (n.1944) – 17 (Violetta – 11, Mimi – 6),  Octavian Naghiu (n.1933) – 17 (Mario Cavaradossi -4, Duca – 3, Radames – 2, Alfredo – 3, Rodolfo -1, Edgardo – 3, Pinkerton -1)

Păcat că nu există înregistrări radio ale spectacolelor Eugeniei Moldoveanu cu La Traviata, în care a strălucit un singur sezon 1978-79 și totuși niciodată Cio-Cio-San la Met…
Octavian Naghiu – eclectic, nu vom ști direct câte de bine, nu are nici un broadcast.

16. Cleopatra Ciurca, mezzo soprană (n.?) – 16

Olga – 7, Maddalena – 7, Marina (Boris Godunov) – 2

17. Ion Buzea, tenor (n.1934) – 15

Rodolfo – 3, Cavaradossi – 1, Dick Johnson – 2, Edgardo – 1, Alfredo – 1, Pinkerton – 2, Duca di Mantua – 3, Don Alvaro – 2

18. Marius Brenciu, tenor (n.1973) – 10

Prunier (La Rondine)

Norocosul Brenciu a apărut în rolul secundar Prunier și apare pe DVD-ul superb al spectacolului în care vedetele absolute sunt Angela Gheorghiu și Roberto Alagna, realizat după transmisiunea TV HD. E un început bun, are încă mulți ani înainte, cine știe? poate într-o zi va deveni faimos.

19. George Petean (n. 1975) – 9

De 4 ori Marcello și de 5 ori Valentin –  George Petean mai are mulți ani înainte pentru a face o carieră bună la Metropolitan, pe când un Simon Boccanegra?

20. – 21. Marina Krilovici, soprană (n.1942) – 7 ( Cio-Cio- San – 3, Giorgetta -3, Leonora -1) și  Julia Varady, soprană (n. 1941) – 7 (Donna Elvira -7)

22. – 25. Nelly Miricioiu, soprană (n.1952) – 6 (Mimi – 4, Elena – 2), Leontina Văduva, soprană (n.1960) – 6 (Mimi), Adina Nițescu, soprană (n.?) – 6 (Donna Elvira), Ruxandra Donose, soprană (n.1964) – 6 (Cherubino – 2, Nicklausse/Muse -4)

26. – 28. Elena Moșuc, soprană (n.1964) – 5 (Olympia), Corneliu Murgu, tenor (n.1948) – 5 (Gustav III – 5)  Ludovic Spiess, tenor (1938 – 2006) – 5 (Manrico – 2, Turridu – 2, Florestan – 1)

Ludovic Spiess, ultra apreciat în România, numai 5 spectacole, doar notele nu sunt suficiente.

29. Virginia Zeani, soprană (n.1925) – 3 (Violetta – 2, Elena -1)

30. – 31.  Maria Slatinaru, soprană (n.1938) – 2 (Floria Tosca), Ion Piso (n.1928) – 2 (Edgardo)

Și Zeani și Slătinaru și Piso – prea puține prezențe la Metropolitan, deși erau artiști mari fiecare dintre ei…

32. Dimitrie Onofrei, tenor (1897 -1991) – 1 (1937 – Lohengrin)

Primul tenor român de la Metropolitan, cine mai știe de el?

Aceștia sunt visătorii americani ai Operei din România. 28 de artiști lirici și 3 dirijori. Tradiția muzicii de operă din România, atâta câtă este, nu ajunge pentru a putea reține marile talente aici. Artiștii lirici de mare anvergură aparțin lumii, mai mult decât unei țări anume. Nu e o rușine că nu avem tradiție. E cu atât mai valoros succesul acestor artiști în absența acestei tradiții. Mă mir mai degrabă de faptul că, deși nu-i prețuim mai mult, nici discurile lor nu se prea găsesc de vânzare. Să nu uităm de Giuseppe Verdi – Conservatorul din Milano care nu l-a acceptat ca student astăzi îi poartă numele…

16 thoughts on “The American Dream

  1. Pingback: Fata din Roșia Montană | Despre demnitate

  2. Nu cred că “teatrul” si “stilul” i-au lipsit lui Nicolae Herlea spre a se impune la Metropolitan; dimpotrivă, a avut un excelent joc de scenă şi o voce de belcanto rarissimă (ca timbru, ca forţă, ca vibraţie, precum şi ca îmbinare a acestor calităţi); în privinţa harismei, probabil că numai cu Franco Corelli (din categoria tenorilor) ar putea fi comparat. Motivul real al numărului mic de prezenţe ale sale (în raport cu talentul) la Met (ca şi pe alte scene mari din Occident) a fost, neîndoielnic, condiţia sa de artist îngrădit într-un ţarc politic din care nu putea să iasă fără bilet de voie… Păcat că nici pe el şi nici pe Spiess nu i-a mai prins epoca DVD-urilor video! – e o pierdere pentru artişti ca ei, dar şi pentru istoria spectacolelor de operă… By the way: îmi poate spune cineva cum se pot obţine nişte înregistrări video cu Herlea în “Bărbierul” sau în “Don Carlo” sau în “Traviata” şi cu Spiess în “Lohengrin”?

    • Nu vreau să polemizez pe subiectul Herlea, Spiess & Co. vs. Restul lumii, învinși de teoriile conspirației. Mesajul articolului este cu totul altul și anume că un tenor ca Vasile Moldoveanu, cu 105 apariții la Metropolitan Opera este mult prea puțin cunoscut în România, față de cât ar trebui să fie. La fel și în cazul Stellei Roman. Ludovic Spiess doar a bifat scena new-york-eză, cu 5 apariții, fiind însă extrem de vizibil în România.

      Cât despre DVD-uri, știu doar unul singur cu Spiess, din 1972 de la Orange, unde a cântat în Trubadurul cu Montserrat Caballe și Irina Arhipova.

      Iar Herlea, în Tosca, la Tokyo cu di Stefano și din nou Caballe, în 1975

      Multe DVD-uri rare se găsesc de cumpărat pe site-ul: http://www.operapassion.com

  3. …Şi mesajul din comentariul meu era altul decât trimiterea la vreo conspiraţie. Oricum, n-am pus nici o clipă la îndoială valoarea lui Vasile Moldoveanu. N-o pun nici acum, întrebând: dar Ion Piso, n-a cântat şi el la Met? În câte spectacole? Mulţumesc anticipat!

  4. Vad ca va plac statisticile si clasamentele. Si mie, oricat de frustrante se vadesc, uneori.
    Sunt in masura sa va completez lista aparitiilor la MET ale Virginiei Zeani, cu doua precizari preliminare: 1. A facut, intr-adevar, doua “Traviate” din trei, pentru ca s-a imbolnavit (1966);
    2. Elena din “Vecerniile siciliene” a cantat-o cu ansamblul de la MET, condus de Francesco Molinari-Pradelli, dar nu la New York. ci “in deplasare”, la Newport Festival, Rhode Island (23 august 1967).
    Si acum, completarea propriu-zisa: “Otello” de Rossini, prezentat de ansamblul Operei din Roma, sub bagheta lui Carlo Franci, la 25 iunie si, respectiv, 2 iulie 1968.

    In speranta ca mica sa contributie “in nocturna” va fi luata in considerare, Theodor Rogin va ureaza: Vise… armonice!

  5. Am luat la cunostinta si numarul prezentelor lui Octavian Naghiu pe scena de la MET. Intrebarea este daca aceste aparitii se refera doar la sediul de la Lincoln Center, fara spectacolele cantate de tenor in orase precum: Dallas, Cleveland ori Detroit.
    Si apoi, care a fost statutul real al lui Naghiu acolo: cumva cel de “cover”?
    Eu l-am vazut si ascultat deseori incepand cu 1981, la Bucuresti (“Tosca” cu Zeani si Ohanesian), fiind unul din putinii tenori “audibili” de pe prima scena a tarii. Sustinerea rolurilor ii impunea deja un efort suplimentar, pentru ca trecuse de 50 de ani, dar, repet, timbrul, maniera de cant si chiar aspectul fizic – inca agreabil – il faceau preferabil majoritatii celor din categoria lui. A aparut de mai multe ori in “Traviata”, alaturi de Eugenia Moldoveanu si de Nicolae Herlea – o triada care mie imi ramane in memorie ca fiind cea mai reusita din cele urmarite de mine la Opera Nationala. Despre aceasta si despre altele din perioada respectiva am scris in articolul-necrolog dedicat recent disparutului bariton roman. Al carui fan raman, indiferent de ce se scrie pe paginile acestui blog.
    De acord cu mine, asa cum sunt si eu cu dumneavoastra, domnule Gheorghita Geana?

    Theodor R.

    • După ce m-ați tot beștelit că nu sunt suficient de informat, acum nu nimeriți baza de date a MET-ului? Iată link-ul: http://archives.metoperafamily.org/archives/frame.htm

      Puteți căuta acolo tot ce doriți despre Octavian Naghiu.

      Un mic îndrumar valabil mai ales în cazul celor care au cântat puțin la Met: Dați click pe meniul “Browse” apoi selectați butonul “Met Careers” – “Begins” și introduceți numele de familie al artistului. După ce apăsați butonul “Submit” va fi foarte ușor să navigați în continuare printre datele de pe ecran.

      M-am plictisit să fac precizarea că nu am nici o problemă cu nici un artist român, Herlea y compris. Am comentat niște discuri proaste, unde Herlea & Co nu cântau deloc ce trebuie. Când a fost vorba de reușitele lor pe disc am comantat favorabil.
      Și Maria Callas are discuri proaste și nu s-a supărat nimeni. De ce e de la sine înțeles că artiștii români au făcut discuri extraordinare (dar care nu s-au vândut în afară prea bine, nu au fost recenzate, nu au fost redescoperite nici azi)?

  6. La mine va otarati in felul acesta? Cred c-ati gresit persoana. Sau pagina, in orice caz. Eu am asternut niste amintiri legate de Naghiu si de prestatiile lui de la Bucuresti, din anii ’80.
    Culmea e ca ma asteptam sa-mi multumiti pentru completarea legata de prezentele lui Zeani la MET, dincolo de cele afisate de dumneavoastra. Dar, se pare ca si eu am gresit mai mult decat… pagina.

    Th. R.

    P.S. De unde pana unde arhivele unui teatru trebuie sa fie 100% complete? Tot de oameni sunt facute si oricine e supus greselii.

    P.P.S. Cred ca v-a deranjat ca i-am aruncat o “ocheada” amicala, peste capul dumneavoastra, preopinentului meu, Gh. G.

  7. Chiar si asa, trust me!
    Ati uitat ca i-am “restaurat”, pas cu pas, cariera?
    “Otello” de Rossini s-a reprezentat, in varianta de concert, la Roma, in 1960. S-a montat la Opera din capitala Italiei, in 1964. A fost itinerata la Berlin, in 1966, si la New York, in 1968. S-a reluat, la Roma, in 1975, in decorurile lui Giorgio de Chirico.
    Cartea e o buna referinta, pentru ca am revizuit-o… eu. Incredintati-va ei! Sau mie, cum preferati. You will be happy!

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s