Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Fata din Roșia Montană


Articolul este reprodus integral și mai jos:

Aveam 17 ani în 1952, când s-au întâmplat lucrurile astea. Înțelegeam multe încă de pe atunci. Apoi, după mulți ani, am întrebat și am vorbit cu toți cei care într-un fel sau altul fuseseră martori. Sincer să fiu, nu credeam că voi putea povesti vreodată lumii despre cele petrecute în acel sat din munții Apuseni, din cauza vremurilor care au fost așa cum au fost. După Revoluție, n-am avut timp s-o mai fac, eram mereu ocupat cu se întâmpla chiar în acea clipă în jurul meu. Acum sunt bătrân și cred că e momentul potrivit să spun ce știu. Pentru că aceste lucruri trebuie știute, nu trebuie uitate. Toți cei care au fost atunci s-au cam dus, mai sunt puțini care ar putea confirma ce am să vă istorisesc.

Actul I – Străinul

Țin minte și acum iarna aceea. Era multă zăpadă, cum e de obicei aici în munți. Numai noaptea era urât, viscolea și era foarte frig, dar în timpul zilei era mai mereu soare și copiii ieșeau mereu cu săniile.

Înainte de venirea comuniștilor, mina de aur de lângă sat aparținuse unei firme de la București, îi spunea Societatea „Mica”, o companie privată care scotea aurul din minele din regiune. Și era greu, că n-a fost niciodată ușor să scoți aur din pământ, dar ieșeau bani buni. Ba chiar zona se dezvoltase, cei de la firmă au dat bani pentru școală, bibliotecă, chiar aveau o bancă și un cinematograf. Era civilizat traiul, minerii aveau și o casă de pensii, pentru că atunci nu era totul la stat. În 1948, în vară, comuniștii au naționalizat această exploatare și nimic nu a mai fost cum era înainte. Una se zicea la primăria din Roșia Montană, că va fi bine, că vom trăi în lux, dar alta se făcea în realitate. Erau aduși moldoveni săraci să muncească în subteran cât mai mult ca să scoată ăștia de la partid aurul tot, cât mai repede. Bețiile și scandalurile se țineau lanț și, în general, toată zona era plină de venetici.

Aveam un unchi, avea vreo 80 de ani pe atunci, care plecase pe la 1890 în America să câștige bani, apoi se întorsese în sat. Și odată, când cântecele și chiuiturile de la cârciuma din sat, „Polca” se numea localul ăsta, se auzeau până la noi în casă, mi-a spus că tot așa sălbăticie era și în America unde fusese el, în Klondike, în timpul marii „Goane după aur”. Numai că atunci oamenii munceau ca niște nebuni pentru ei, să se îmbogățească. Acum toată nebunia asta era numai pentru supraviețuire. În Moldova, în 1946, fusese o secetă care făcuse oamenii să moară de foame, și aceștia, disperați, au plecat unde au văzut cu ochii, pe toate șantierele comuniștilor, numai să poată câștiga un ban să-și cumpere ceva de mâncare. Dar erau niște oameni dezrădăcinați, mereu bănuitori și aduși într-o lume de care se temeau. Încercând să se adapteze și nereușind, ajungeau în cele mai bizare situații. Delincvenți și în același timp turnători la Miliție, muncitori dar bețivi, melancolici și violenți în același timp.

Mineri

Cârciuma „Polca” avea o cameră mare, construită în formă de triunghi, și în partea dreaptă fusese extinsă cu un soi de baracă. Camera era mare, avea și o scară, într-o parte, care ducea la un balcon de care erau atârnate diverse trofee de vânătoare, confiscate de la conacul fraților Faur, care fuseseră pe timpuri industriași în zonă, tot cu aurul. Pe sub balcon era intrarea către sala de bal, era și o pancartă pusă deasupra ușii care indica această destinație a odăii murdare și întunecoase care urma dincolo de ea. Lângă această ușă era o tejghea, un fel de bar, plin de toate ustensilele dintr-o cârciumă: pahare, veselă, tigăi, ceaune ș.a.m.d. Și mai țin minte că pe peretele respectiv era lipită și o hârtie de la „Siguranța Poporului”, în care era reprodusă o sentință dată de un tribunal „al poporului”, care condamna la moarte pe un „bandit” care activa în munți, Toader Ș. Mai scria și că oricine l-ar fi ajutat cu ceva va fi condamnat la o lungă detenție. Chiar lângă acest anunț destul de înfricoșător era atârnată o reclamă cu „Economisiți la C.E.C!”. Minerii intrau murdari în această cârciumă și se puneau pe băut. Toată lumea îl cunoștea pe chelner, care era un tip cumsecade. Moldovenii se apucau de cântat și își comandau pălincă, era unul dintre produsele locului pe care îl adoptaseră rapid și cu entuziasm.

Nicu, acesta era numele chelnerului, avea o verișoară care era învățătoare, o fată de 20 de ani foarte frumoasă. Și cum toți tinerii o visau, acesta profita de ocazie și le vindea băutură. Venea un miner, Sonora pe numele său, și îl întreba discret:

— Mina s-a decis pentru mine, în sfârșit?

— Sigur, îi răspundea Nicu, am înțeles că sunteți preferatul ei.

— Atunci, țigări la toată lumea!

Apoi venea Trin, alt îndrăgostit:

— Nicule, ce ți-a spus?

— Deh! Dacă am înțeles bine, sunteți preferatul ei.

— Pălincă la toată lumea!

Și lumea se bucura și așa ajungeau toți să se cinstească între ei. Când se îmbătau, îi apuca dorul de casă și de multe ori atunci începeau și certurile și bătăile între ei. Mai trăia încă pe vreme aia un moț, Nelu al lui Valase, un lăutar. Venea seara la „Polca” și cânta un cântec despre care știa că le merge la suflet acestor pribegi. Avea o melodie frumoasă pe care o începea încă de departe, înainte să ajungă la cârciumă. Avea niște versuri cam așa:

Che faranno i vecchi miei
là lontano,
là lontano?…
che faranno?…
Tristi e soli i vecchi miei
piangeranno,
penseranno
che non torni più!

Chelnerul îl anunța cu gesturi teatrale și, în clipa în care lăutarul intra pe ușă, pentru ca efectul să fie maxim, ca un făcut ajungea la versurile:

La mia mamma…
… che farà
s’io non torno?
Quanto piangerà!

Era momentul în care lumea începea să cânte la unison această baladă și, cum erau deja cu chef după câteva pahare cu pălincă, lacrimile izbucneau deseori când se ajungea la versurile care vorbeau despre câinele care nu-l va mai recunoaște pe cel plecat, despre casa cu cerdac lăsată în urmă cu toate amintirile ei. Au fost chiar unii care n-au mai rezistat dorului de casă și au plecat plângând spre gară, întorcându-se înapoi la sărăcia lucie de prin Botoșani sau Bârlad de pe unde veniseră, lăsând baltă munca și iluzia câștigului care-i seca de puteri.

Într-o asemenea zi, când tocmai doina lui Nelu mai făcuse un moldovean să se întoarcă acasă, ba încă în cel mai grabnic mod cu putință, abandonând pe loc orice și ajutat de banii dați de pomană de tovarășii lui, care aproape că-l invidiau, a fost prins un „bandit”.

După plecarea minerului, ortacii s-au apucat de o partidă de poker. Era un ceh printre ei, Zdenek, așa-l chema, care-i bătea la cărți mereu și în seara aceea l-au prins când trișa. Voiau să-l spânzure, după ce l-au bătut bine de tot, norocul lui a fost că tocmai atunci intra pe ușă Ion C., un locotenent de la Securitate venit de la Cluj, care era pe urma „bandiților”. Ion C. era în felul său un om interesant. Era un tip înalt și bine legat, la vreo 40 de ani, cu o privire superioară pe care o arunca asupra oricui. Bineînțeles că toată lumea știa cine este și ce face, așa că nu se sinchisea deloc să se arate în uniforma care, ce-i drept, îi venea foarte bine. N-avea treabă cu colectivizarea sau cu prigonirea burghezilor. Fusese trimis să captureze o bandă care dăduse mult de furcă bolșevicilor prin zona Huedinului. Cine era suspectat că ar fi ajutat vreun „bandit” intra pe mâinile lui și viața-i era terminată: bătăi, unghii smulse, coaste rupte, iar dacă nenorocitul mărturisea, urma un proces care-l condamna la mulți ani de închisoare și i se confisca averea. Ion C. însă era, se pare, un altfel de zbir. Părea să aibă o educație de pe vremuri, de altfel și vârsta îl trăda. Asta am aflat-o mai târziu, mult mai târziu, de la un istoric ce se ocupa de studiul istoriei recente. La 40 de ani, dacă erai proaspăt recrutat în Securitate, erai musai colonel sau măcar maior, dar ăștia care veneau din Siguranță și care aveau experiență cu șuții și gangsterii de la oraș, care știau să ia urma cuiva și să pună cap la cap semnele, erau păstrați, dar cu grade mai mici, locotenent, căpitan cel mult. Asta ca să-i învețe și pe ceilalți nătărăi proveniți din rândul muncitorilor comuniști, care abia știau să scrie. Atunci nu-mi dădeam seama, dar omul ăsta mă impresiona, avea ceva malefic și fermecător în același timp. Mare pasionat de jocul de poker, se oprea adesea la cârciumă să joace până târziu cu minerii, dar și să asculte ce se mai vorbea prin sat. Mulți dintre mineri deveniseră chiar proprii lui informatori.

Banda respectivă dăduse niște spargeri asupra unor barăci în care erau ținute salariile unor tăietori de lemne. Mai mult, lăsaseră și niște mesaje împotriva lui Gheorghiu Dej și a lui Stalin. Lucrurile păreau foarte serioase. În seara aceea i-a oprit pe cartofori, salvându-i viața cehului trișor. O fi fost un informator de-al lui și Zdenek ăsta? Nu știu. Tot ce se poate. În orice caz, le-a zis tovarășilor acestuia:

— Haideți, măi băieți… Ce e moartea? O lovitură în întuneric și „Noapte bună!” Știu o soartă mai demnă. Ia dați-mi cartea lui!

Era un doi de pică. I-a prins cartea deasupra inimii și i-a zis:

— Așa, deasupra inimii, așa cum se poartă o floare. N-o să te mai atingi de cărțile de joc. Ăsta va fi semnul tău. Dacă îndrăznești să-l dai jos, atunci îi voi lăsa să te atârne de primul copac. Iar voi, ceilalți, să le spuneți tuturor despre ce e vorba.

Tocmai când era pe punctul să joace și el o partidă de poker cu ortacii, intră în cârciumă casierul de la CEC, un evreu pe numele său Așbei. S-au pus pe vorbă iar eu, care venisem să cumpăr niște țigări, m-am nimerit destul de aproape încât să aud despre ce vorbeau la bar:

— Ce mai știi de bandit, Așbei?

— Mai nimic de trei luni de zile. Banda lui e de prin zonă, sunt șmecheri și iuți. Ai grijă, Ioane, eu mă duc să mă odihnesc, sunt rupt. Noapte bună tuturor!

Se făcuse ora să vină Minerva, învățătoarea. Lumea îi spunea Mina. Era o tânără de o frumusețe răpitoare, înaltă, blondă, cu o expresie senină și inocentă în ochii ei mari și albaștri. Nu am înțeles niciodată ce căuta în acest loc o femeie ca ea. Toți primitivii aceștia care trăiau printre noi o priveau cu uitături de lup flămând. Și trebuie să recunosc faptul că eram și eu îndrăgostit iremediabil, ca un adolescent, de ea. Dacă se întâmpla să ajung în preajma ei, aerul acela de prospețime mă făcea să mă simt brusc emoționat. Avea o gropiță într-unul dintre obraji, iar atunci când zâmbea era irezistibilă. Se îmbrăca așa cum te-ai fi așteptat de la o învățătoare din sat, cu o fustă peste genunchi, care-i lăsa să se vadă picioarele lungi și o cămașă albă descheiată la gât, care o făcea și mai atrăgătoare. Cum toți minerii erau vai de capul lor, iar comuniștii deciseseră că trebuie eradicat analfabetismul, Mina venea să-i învețe pe ortaci să citească și să scrie. Numai că în toată nebunia acelor vremi, ca să mai îmblânzească sălbăticia acestor oameni, Mina le citea din Biblie. Preotul fusese arestat de mult, așa că nu mai era nimeni care să le povestească oamenilor care este diferența dintre bine și rău. Comuniștii nu vedeau cu ochi buni nici Biblia și nici pe Dumnezeu. Dar ea avea acest curaj nebun să vorbească despre religie cu ofițerul de față, căci știa că locotenentul era îndrăgostit de ea și-l juca așa cum voia.

Pe de altă parte, Ion nu dădea doi bani pe lozincile ateiste, el avea alte treburi. Așa că se apucă s-o curteze, cum făcea de obicei. Era însurat și ea îl tachina mereu cu asta, dar el îi spunea întotdeauna că renunță la nevastă imediat, dacă îi cedează.

Și când se tachinau ei așa, veni să ceară un pahar de pălincă un străin. Era o apariție neașteptată, omul era frumos ca un înger, avea o privire ageră și întunecată. Avea un păr negru, ondulat și destul de lung. Era îmbrăcat ca un muntean, cu bocanci și o pelerină lungă peste hainele închise la culoare care aduceau cu o uniformă. Avea o cicatrice mică la tâmpla dreaptă, care-l făcea să pară și mai misterios.

Foto 2 - Teodor Susman Jr

Culmea este că părea să se cunoască măcar din vedere cu Mina, pentru că s-au salutat. Zicea că vine de la Zalău, unde s-ar fi întâlnit întâmplător cu învățătoarea. Locotenentul era roșu de furie și îl luă la întrebări.

— Cum vă numiți?

— Ionescu.

— Ce faceți aici?

Străinul se retrase un pas. Pălise și îl privea fix pe locotenent. Își ținea mâna dreaptă sub mantie, ca și cum ar fi ținut ceva ascuns, să fi fost un revolver? Azi știu că da, dar atunci nu-mi dădeam seama ce putea fi.

— Ia veniți încoace, tovarăși! Străinul nu vrea să ne spună ce caută aici, îi chemă locotenentul pe ortacii care începuseră să se apropie amenințători.

Lucrurile păreau să ia o întorsătură dramatică dar, spre surprinderea tuturor, se auzi vocea Minei, care în seara aceea suna altfel, metalic și rece:

— Eu îl cunosc. Și garantez pentru el!

Toți se opriră, Ionescu se apucă să strângă mâini în stânga și-n dreapta, iar chelnerul, pe fază, puse muzică, incitându-i pe toți la dans. Locotenentul abia își stăpânea furia. A tras un șut unui scaun care se izbi de masa de joc. Străinul, impasibil, s-a apropiat de el și i-a spus încet, dar suficient de clar cât să fie auzit de toată lumea:

— Poate facem o partidă de poker mai târziu, ce ziceți?

Și atunci s-a întâmplat. Evreul de la CEC și cu un grup de mineri intrară târând după ei un om. Era „banditul”. Ion C. se repezi către el și îl luă la întrebări pe loc:

— Banditule, să-ți văd fața. Ești de-al lui Toader Ș.!

— Am fugit. Vă pot arăta unde este. Nu vă mint.

— Știi unde e ascuns?

— Da, știu strada, vă pot duce acolo.

— Să mergem! Locotenentul se mai sfătui puțin cu Așbei, plănuind evident cum să procedeze.

— Legați-l, zise Ion C. și plecară în grabă.

— Mergem să-l prindem pe Toader Ș.!

În mod curios, nimeni nu observase că atunci când “banditul” ceruse un pahar de pălincă, înainte de a pleca, străinul ieșise din sala de bal și se uita fix la acesta. Ambii erau palizi și cu fălcile încleștate, dominați parcă de o tensiune teribilă. Banditul mai apucă să spună că nu-l vor putea prinde pe șeful lui decât dacă e lăsat liber să intre în pădure și să se apropie de el. Odată adormită vigilența acestuia, va fluiera scurt și urmăritorii vor putea interveni. Deodată am simțit mâna ca o cange a locotenentului cum mă strângea de umăr.

— Vino cu noi!

Am plecat cu toții. Privind în urmă, l-am văzut pe străin cum intra cu Mina în cârciuma rămasă goală. Aveam să aflu abia peste vreo 25 ani ce s-a întâmplat acolo, precum și explicațiile altor evenimente care s-au petrecut în zilele acelea, în Roșia Montană.

Actul II – Scena 1 – Împușcătura din noapte

Am luat-o pe ulița unde locuia târfa satului, pe care o cunoșteau, evident, toți minerii. Flăcăii din sat dădeau pe la ea doar pe ascuns, dar moldovenii intrau și ieșeau toată ziua de la ea din casă. Îmi era cu neputință să cred că o căpetenie de bandă ar fi putut să intre neobservat în casa aceea, când atâția bărbați se vânzoleau pe acolo. Desigur, nu l-am găsit în acest loc, după cum ne și spusese prizonierul, și am pornit-o la deal, spre pădure.

“Banditul” trebuia lăsat liber să se ducă să-și cheme șeful, iar noi să stăm ascunși. Odată ajuns însă la primii copaci, acesta a luat-o la fugă și, oricât de bine trăgea locotenentul cu revolverul, tot nu l-a nimerit și omul s-a făcut nevăzut. Ne-am întors în sat comentând cele întâmplate, în timp ce Ion C. și Așbei înjurau de mama focului și se certau între ei.

Am ajuns acasă, taică-meu era îngrijorat că nu mai veneam cu țigările. I-am povestit ce văzusem.

— Măi băiete, ești mare de acum, poți înțelege multe, dar fii atent! Să nu vorbești cu nimeni despre ce o să-ți spun. Ai înțeles?

Am dat din cap, nu puteam să vorbesc, pentru că nu-l văzusem pe tata niciodată așa de serios.

1._SOT_II_S_US_MAN_CU_COPII_TOADER_TRAIAN_S_I_AVISALON

— Ăștia nu sunt bandiți, măi băiete. Sunt partizani, sunt haiduci. Ăștia ai lui Toader Ș. sunt ăia de stau în păduri și așteaptă să înceapă războiul cu bolșevicii și să vezi tu atuncea prăpăd. Taică-su o fost primar într-un sat de lângă Huedin, la Răchițele, și comuniștii l-or dat jos și i-or luat averea. Și el o plecat în munți cu fiii lui. Și-n satul ăla or fost cozi de topor care i-or chinuit familia și or condus potere de securiști prin păduri ca să-l prindă pe bătrân și pe copiii lui și pe toți cei care li s-or alăturat, că sunt mulți. Și muierea bătrânului o fost bătută până o murit, copiii cei mici or fost deportați iar unul dintre băieții mai mari o fost prins și nimeni nu mai știe pe unde e închis, cum e și popa Nicolae de la noi din sat.

— Deci nu jefuiesc oamenii?

— Nici vorbă. Astea îs povești pe care să le creadă mințile necoapte ca a ta. Bătrânul s-o răzbunat însă pe Suciu, că așa-l chema pe ăla de-i chinuia familia și i-o luat averea. S-or dus oamenii din ceata lui care nu erau din Răchițele la el acasă noaptea, îmbrăcați în uniforme de securiști și l-or luat că cică l-or prins pe bătrân și să vină să-l recunoască. Ăsta, bucuros nevoie mare că aștepta răsplată pentru trădarea lui, s-o dus. Când or ajuns în pădure, l-or găsit într-o poiană pe bătrân legat de un copac. Și Suciu ăsta gata să sară să-l lovească, îl scuipa, îl înjura și striga la el ce-o să pățască și să-i spună ce-o făcut el ca să-i distrugă neamul. Și atunci bătrânul, care nici nu-l privise în ochi până atunci, s-o dezlegat și toți ceilalți s-au demascat că de fapt nu erau securiști ci haiducii lui Ș. Și l-or omorât ca pe-o năpârcă ce era omul ăsta. Iar bătrânul, când o văzut că tot ce muncise el o viață s-o dus, s-o omorât și l-o purtat Securitatea mort, în furci, prin sat și l-o aruncat într-o râpă. Da’ pe fiii lui tot nu i-or prins, că ceata de haiduci i-o rămas moștenire celui mare, lu’ Toader Ș. E un bărbat înalt și frumos, de mor fetele din toate satele după el. Oricât or încercat comuniștii să-l prindă, n-or putut, chiar de l-o înconjurat cu armată în munți vreme de săptămâni. Or dat nas în nas cu el și cu ai lui de zeci de ori și-or tras să-l puște dar n-or reușit decât să-l zgârie la cap.

— Unde la cap? am întrebat cu gura uscată.

— Aici, la cap, zise tata și mă ciocăni ușor cu degetul la tâmpla dreaptă.

Teodor Susman mort

Am încremenit. Însemna că străinul de la “Polca” era chiar Toader Ș.! N-am reușit să adorm. Cred că era trecut de miezul nopții când am auzit o împușcătură venind dinspre casa învățătoarei, care locuia nu departe de noi, la trei case mai încolo. Tata se trezise și el. Nu știu de ce, ne-am îmbrăcat și am rămas la lumina unui opaiț să așteptăm. Stăteam așa de vreo două ore când au venit minerii cu locotenentul de Securitate și ne-au luat cu ei.

— Trebuie să veniți cu noi să-l prindem pe Toader Ș. Dacă refuzați, înseamnă că-l cunoașteți și vă mănâncă pușcăria. E rănit, îl prindem repede, iar dacă nu, în câteva ore va veni oricum armata.

Minerii erau surescitați ca și cum ar fi participat la o mare ispravă. Probabil că habar nu aveau despre ce era vorba, așa cum nici eu nu știam nimic cu doar câteva ore mai devreme. Tata avea o privire de gheață.

Actul III – Vânătoarea de oameni

Am mers prin pădure până s-a luminat de ziuă. Securistul avea o lanternă electrică și căuta cu ea picăturile de sânge din zăpadă. L-am găsit dimineață pe Toader Ș. epuizat, în spatele unui copac. Era mai palid la față decât zăpada din jur. N-a apucat să scoată revolverul, că minerii l-au prins. Ion C. scoase o hârtie împăturită din buzunarul de la piept al uniformei, care era la fel cu sentința afișată la cârciumă, lângă bar.

8.-LOCUL-GRAJDULUI

— Banditule, las’ că o să vezi tu moartea chiar acum!

Apoi securistul continuă ca pentru el însuși:

— Părea rănit de moarte. Și când mă gândesc că, în loc să înghețe în zăpadă, el era încălzit de suflarea Minei, mângâiat, sărutat…

— Haide, măi Ioane, scânci chelnerul, încercând să-și salveze verișoara.

— Un bandit! Să știe toată lumea! Venise să fure banii de salarii ai oamenilor muncii!

— Dar n-a făcut-o! A fost aproape un om cinstit…

— Da? Asta e Minerva pe care o vor toți! Iubita unui bandit!

Așbei era roșu și asudat, țipând bucuros că l-au prins pe bandit. Securistul îi aruncă o privire cruntă lui Nicu.

— Am plâns pentru dragostea ei, pricepi? Acum e rândul ei să plângă, cu lacrimi cât bolovanii.

Ajunserăm toți lângă haiduc. Se ridicase. Minerii îl și legaseră deja. Securistul se apropie.

— Ionescu din Zalău. Aici e sfârșitul. Ar fi putut să te privegheze dracul când ar fi trebuit să mori înghețat. Dar uite că Dumnezeu m-a ajutat să fiu aici și să te scuip în față când o să te omor.

În toată busculada aceea, Toader părea că vrea să spună ceva și tocmai Sonora observă acest lucru și începu să răcnească:

— Lăsați-l să vorbească! E dreptul lui!

— Mulțumesc, Sonora! gemu haiducul.

De unde-i știa numele? Asta n-am aflat-o niciodată. În acel loc și în acel timp, nimeni nu părea preocupat de acest detaliu. Toată lumea se potolise, așteptând încordată să audă ce are de spus “banditul”.

— Pentru ea, numai pentru ea vă cer o singură favoare, nu pentru mine. Promiteți-mi atât, un singur lucru: să nu știe că am murit!

Eram toți bulversați. Ne priveam în ochi fără să înțelegem. Omul ăsta urma să fie executat, căci era condamnat la moarte, iar lui părea să nu-i pese de asta, ci de durerea învățătoarei. Locotenentul se sufoca de uimire. Și în liniștea aia nefirească, în care parcă abia atunci începeam să înțelegem pe deplin ce urma să se întâmple, în liniștea aia în care nu ne mai auzeam nici respirația, ci doar vedeam aburii ieșind din gură, în liniștea aia în care parcă și zăpada încetase să mai scârțâie sub picioare, spre stupefacția noastră, banditul începu să cânte o doină pe care nu o mai auzisem niciodată.

Ch’ella mi creda libero e lontano, 
sopra una nuova via di redenzione!… 
Aspetterà ch’io torni… 
E passeranno i giorni… 
ed io non tornerò… 
Minnie, della mia vita mio solo fiore, 
Minnie, che m’hai voluto tanto bene!… 
Ah! tu della mia vita mio solo fior!

Cred că doar eu și cu tata înțelegeam ce voia să spună. Și am început să plâng încet, pe tăcutelea. Tata era încremenit și parcă gata să sară să-i facă ceva rău securistului pe care-l fixa cu privirea. Pentru o clipă, m-am temut pentru el. N-am apucat însă să facem nimic. Pentru că deodată, cu un zgomot care părea infernal, dintre tufele din jur, cu un nechezat înfricoșător, a apărut un cal în șaua căruia era chiar Minerva! S-a apropiat imediat de locotenentul de securitate și i-a pus pistolul la tâmplă.

— Despre ce justiție vorbești tu, țap bătrân? i-a strigat cu putere.

— Ai grijă ce vorbești, fato!

— Ce poți să-mi faci? Nu mi-e frică de tine!

— Săriți pe ea, luați-o, e singură! Opriți-o! striga securistul. N-are ce face! Luați-o!

Mina îi privea tremurând de furie, în timp ce țeava revolverului apăsată pe tâmpla securistului îi lăsase pe piele o urmă roșie.

— Vreți să mă opresc? A fost vreodată vreunul dintre voi care să-mi spună “Oprește-te!” când mi-am pierdut zilele tinereții pentru voi? Când v-am ascultat dorul de casă și când m-am folosit de tot ce știam ca să vă pot mângâia disperarea? Când m-am purtat cu voi precum un camarad, a spus vreodată cineva “Oprește-te!”? Omul ăsta – arătă cu pistolul spre haiduc – e al meu! Dumnezeu l-a binecuvântat să meargă departe cu gândul unei alte vieți, mai bune. Nu-l puteți omorî, pentru că banditul despre care știți voi nu există. Am aflat asta acum o seară, în casa mea, chiar de la el.

Nimeni nu a îndrăznit să facă nimic. Și-atunci, fulgerător, haiducul sări lângă ea în șa și duși au fost. Până să ne dezmeticim, erau deja departe.

A fost anchetă mare în zilele următoare și pădurea a fost înțesată de soldați care scotoceau fără succes după urmele “banditului”. Am strâns bani, angajându-mă miner, voiam să plec de acolo, din locul acela pe care represiunea Securității îl făcuse de nelocuit. Pentru că toți cei care erau rude cu Minerva sau prieteni cu ea au fost arestați și toată lumea era suspectată.

Ca să strâng bani, am ajuns să cânt și în corul partidului, tot felul de aberații comuniste. Într-o bună zi, a fost adus un tenor de la Opera din București ca să le cânte minerilor. Aveam 20 de ani. Așa era atunci, partidul trimitea tot felul de ciudați în tot felul de locuri nepotrivite. Cânta în limba italiană niște melodii săltărețe la care, uneori, minerii strânși la căminul cultural aplaudau apatic.

În locul Minei fusese trimisă o activistă UTC, cam isterică și urâtă, care zbiera ziua toate lozincile despre prietenia cu URSS, iar după câteva luni de predici comuniste ajunsese prietenă cu niște mineri fioroși care o îmbătau și apoi petreceau noaptea cu ea. Cu toate astea, ea a făcut o minune. Vrând să scape din fundătura în care intrase, a insistat ca acel tenor să asiste la o cântare a corului nostru. După toate marșurile pe care le-am zbierat cu toții, la masa de după, tenorul a venit lângă mine și mi-a spus:

— Ce cauți în locul ăsta? Ai voce bună, vino la București cu mine, te voi ajuta.

— Am bani strânși chiar pentru asta. Sunt gata!

Am ajuns la Conservator, la o audiție. Am fost admis după ce a trebuit să învăț notele muzicale. Am cântat la Operă și, la un moment dat, am realizat că așa cum voiam să scap din satul meu natal, trebuia să scap și din România. Am plecat într-un turneu în Germania și nu m-am mai întors decât după vreo 25 de ani, când comunismul din Europa de Est fusese răsturnat. Când m-am întors în sat, am încercat să-i găsesc pe cei pe care îi cunoșteam, dar mai ales pe cei care mai puteau ști ceva despre Mina.

Singura persoană care mai avea o legătură cu ea era o țigancă. În 1952 era o copilă de 14 ani. După cum era obiceiul lor, al țiganilor, se măritase și avea un copil mic încă de la acea vârstă. Ca să poată trăi, o mai ajuta pe învățătoare la curățenie și la spălat. M-am dus în țigănie ca s-o caut și, după câteva întrebări și indicații, am ajuns la o babă slabă care trăgea dintr-o țigară fără filtru, așa ajunsese. Bărbatul îi murise demult, dar ea era optimistă, înconjurată de o puzderie de nepoți de la cei 14 copii pe care-i avusese. Am stat de vorbă o zi întreagă, pentru că i-am plătit cu dolari povestea și și-a dat tot interesul să-și aducă aminte cât mai multe detalii.

Actul II – Scena 2 – Partida de poker

După plecarea securistului și a minerilor din cârciumă, străinul rămăsese singur cu Mina. Ce și-au spus acolo nimeni nu știe exact, dar se poate bănui. Se pare că minerii erau ajutați de învățătoare să pună deoparte mici pepite de aur pe care reușeau să le fure din mină. Iar cârciuma era ca un fel de bancă. De altfel, după ce se consumaseră evenimentele din zilele acelea, în urma aluziilor făcute de învățătoare, toți minerii fuseseră anchetați, nimeni nu mai era de încredere. Și s-a descoperit și aurul moldovenilor. Cert este că Toader, deși știa despre aur, nu s-a atins de el. Unii oameni se jură că i-au văzut pe fereastra cârciumii pe el și pe învățătoare sărutându-se.

Un singur lucru e sigur, anume că în seara aceea străinul a venit în casa Minei. Țiganca era acolo și se pregătea să plece. Alăptase copilul, pe care apoi bărbată-su îl luase și cu care plecase înaintea ei acasă.

Mina părea să aștepte pe cineva și într-adevăr, peste puțină vreme, ajunse și străinul. Au stat de povești în timp ce țiganca se uita pe gaura cheii, plină de curiozitate. Au povestit despre viețile lor, despre lucrurile care le plăceau, iar când a început să ningă, tânăra l-a invitat pe străin să rămână la ea peste noapte, apoi au început să se sărute.

În acel moment s-au auzit bătăi în ușă. Toader s-a ascuns și au intrat chelnerul Nicu, un miner, Sonora și Ion C.

— Ionescu al tău, domnișoară, Ionescu din Zalău e chiar banditul Toader Ș.

— De unde știi, Ioane?

— De la iubita lui. Nina, da! Aia de-o întinde tot satul, căci am fost la ea. Ne-am dus la ea acasă mai întâi și, când i-am spus pe cine căutăm, ne-a arătat fotografia lui. Poftim!

— Bine, băieți, mulțumesc de vizită, noapte bună!

Oamenii au plecat și, odată ieșit din ascunzătoare, străinul fu asaltat de femeie cu pumnii, cu palmele:

— Mincinosule, cine ești tu?

— Știu, totul mă acuză…

— Afară! Nu vreau să te mai văd!

— O vorbă doar! Nu încerc să mă apăr, sunt oricum blestemat. Într-adevăr, sunt Toader, pe care lumea-l crede un fugar și un tâlhar. Și poate că, într-un fel, așa și sunt.

Quando, or sono sei mesi 
che mio padre morì… 
Sola ricchezza mia, 
per la madre e i fratelli, alla dimane, 
l’eredità paterna: 
una masnada di banditi da strada!

L’accettai. 
Era quello il destino mio! 
Ma un giorno v’ho incontrata…

Ho sognato 
d’andarmene con voi tanto lontano, 
per redimermi tutto in una vita 
di lavoro e d’amore… E il labbro mio 
mormorò una preghiera ardente: Oh Dio! 
ch’ella non sappia mai la mia vergogna! 
Il sogno è stato vano! 
Ora ho finito…

Tatăl meu a murit acum jumătate de an și singura mea avere este această ceată de haiduci. Când te-am văzut însă, m-am îndrăgostit de tine și tot ce mi-am dorit a fost ca tu să nu afli cine sunt. Am visat degeaba, acuma știi…

— Ieși afară! Or să te omoare… începu ea să plângă, nu-mi pasă!

Străinul o împinse într-o parte și ieși din casă. Afară ningea tot mai tare. N-au trecut două minute și s-a auzit o împușcătură. Acea împușcătură care mă trezise acum mulți ani… Ușa casei se dădu de perete și Toader, rănit, intră greoi, apoi se prăbuși pe podea.

— Nu închide ușa, plec înpoi… gemu el.

— Intră! Intră! i-a strigat Minerva.

— Nu!

— Ești rănit, rămâi, știu eu unde să te ascund.

Coborî scara care ducea spre podul casei și îl ajută să urce în pod. La timp, căci aproape imediat la ușa casei bătea locotenentul de Securitate Ion C.

— Ce mai e acum, Ioane?

— Nu sunt Ion. Sunt locotenentul major DGSP C. Ion, aflat în misiunea de urmărire a acestui Ionescu al tău. Urmele lui duc la această casă. Unde e?

— M-ai înnebunit cu Toader Ș. ăsta al tău! Caută-l, poftim!

Securistul se apucă să controleze toate ungherele. Dădu la o parte pătura de pe pat cu țeava revolverului. Verifică ferestrele și ușa.

— Unde e? Nu avea pe unde să fugă!

O fixă cu privirea și se apropie de tânăra femeie:

— Spune-mi că nu-l iubești…

— Ești nebun!

— Sunt nebun după tine! Te iubesc și te vreau acum!…

Se aruncă asupra ei, trăgând-o de cămașă. Învățătoarea se apăra cum putea, mușca, zgâria, țipa și la un moment dat reuși să-l îmbrâncească, astfel încât acum stăteau la o distanță de vreo doi metri unul de celălalt. Ofițerul întinse mâna spre ea:

— Îți jur, nu vei fi a lui!… Oh! Ce-i asta? Am sânge pe mână!

— Cred că te-am zgâriat eu, îi răspunse Mina gâfâind.

— Nu sunt zgâriat, îi arătă mâna de pe care ștersese sângele. Uite! E sânge din nou!

Se uită în sus. Din tavan curgeau picături de sânge printre scânduri.

— E acolo! Acolo!

Cu toate protestele și îmbrâncelile femeii, securistul trase scara și se urcă în pod, de unde se întoarse cu bietul Toader, mai mult mort decât viu.

— Mai vrei să joci poker cu mine, d-le Ionescu din Zalău? Mai vrei?

— Ajunge, Ioane! Uită-te la el! A leșinat! Ascultă-mă! Să stăm de vorbă. Cine ești tu, Ioane? Un cartofor în uniformă, doar te-am văzut prea bine la cârciumă. Iar Toader? Un bandit. Și eu? Trăiesc de pe urma aurului furat de acești mineri. Toți suntem la fel, niște hoți. În seara asta ai venit aici pentru mine, tot atât de mult cât ai venit și pentru el. Am o propunere.

— Ce vrei să spui?

— Ce îți ofer este acest om și viața mea. O partidă de poker! Dacă vei câștiga, mă poți lua și pe mine și pe acest rănit. Dar dacă te bat, dă-ți cuvântul tău de ofițer, omul ăsta e al meu.

— Nu credeam că-l iubești atât de mult… Accept, da! Și vei fi a mea!

— Pe cuvântul tău?

— Știu să pierd ca un domn. Doar că nu voi pierde.

Minerva se scuză că e nervoasă și îi tremură mâinile, ceea ce era adevărat. Se duse spre un dulap unde ținea cărțile de joc, undeva în spatele ofițerului care se instalase la masă, și, profitând de neatenția lui, scoase trei cărți din pachet, pe care le ascunse în jartieră. Se puseră pe joc. Încordarea era maximă.

— E un lucru îngrozitor dacă te gândești că o partidă de poker poate decide o viață de om, șopti ea, în timp ce o lacrimă mare i se prelinse pe obraz.

— Sunt gata! Taie!

— Jucăm până câștigă cineva două mâini din trei, bine, Ioane?

— Câte? Ion servea cărțile.

— Două…

— Ce-ți poate plăcea la un bandit?

— Și tu ce găsești atrăgător la mine? Lasă asta! Ce cărți ai?

— Un rege.

— Și eu.

— Valet.

— Damă!

— Ai câștigat, Mina. De data asta. Mâna următoare!

Securistul avea vocea sigură dar nervoasă.

— Câte, Ioane?

— Una.

— Și eu două…

— Doi ași și o pereche!

— Nimic!

— Egalitate! Suntem egali!

Urma ultima mână.

— Și-acum Ioane, e decisiva?

— Da. Taie!

— Ioane, îmi pare rău pentru ce ți-am spus adineauri, că ești un cartofor…

— Împarte.

— Să știi că țin la tine, Ioane, și voi ține mereu…

— Eu mă gândesc doar că în noaptea asta vei fi a mea. Restul nu e interesant. Trei regi! Ia uite aici: am câștigat!

— Aaah! Mi-e rău! Ioane, mi-e rău! Fă ceva!

Învățătoarea era albă ca varul.

Ofițerul se ridicase în picioare, uitându-se în jur după un pahar. Se întoarse cu spatele la Minerva, ca să umple paharul din găleata cu apă care era lângă perete. În aceeași secundă, femeia înlocui trei cărți cu cele ascunse sub fustă.

— Mai repede, Ioane!

Ioan îi întinse paharul.

— De aia ai leșinat, pentru că ai pierdut!

În clipa aceea, femeia se ridică brusc în picioare și, cu o voce de nebună, îi aruncă în față:

— Te înșeli. Era de bucurie. Am câștigat. Trei ași… și o pereche!

— Noapte bună!

Ioan plecă imediat trântind ușa, iar ea, ca o posedată, se prăbuși lângă iubitul ei, râzând și plângând în același timp

— E al meu, aaah! E al meu…

Epilog

Așa se petrecuseră lucrurile și atunci am înțeles. Am înțeles în primul rând că bănuisem corect. Nu povestea în sine, pe care o anticipam deja, ci am înțeles că am avut un destin clar, desenat încă de la început. Nu știu câți dintre voi aveți cunoștințe despre operă. Cu siguranță, în Roșia Montană a anilor 50 nimeni nu avea habar cu ce se mănâncă. După ce am plecat din România, am bătut la ușa multor teatre de operă și am tot fost audiat. Visam, așa cum visează orice tenor, să cânt marile roluri din operele celebre ca Tosca sau La Bohème, Turandot sau Il Trovatore. La început nu era loc și pentru mine, nimeni nu mă cunoștea, iar rolurile respective aparțineau vedetelor.

Mi s-a oferit rolul principal într-o operă de Puccini, una puțin iubită de critică și de public, care nu se punea în scenă decât rar. N-aș fi acceptat dacă nu era vorba de o propunere a Metropolitan Opera din New York. Cine nu vrea să cânte acolo! Opera se numea La fanciulla del West. Nu o știam atunci când am semnat contractul, mă bazam doar pe faptul că agentul meu îmi spusese că vocea mea se potrivește tessiturii rolului.

Când m-am apucat să studiez libretul mi s-a făcut rău. Era o poveste de dragoste între o fată din Vestul sălbatic, dintr-un sat de mineri emigranți în epoca „Goanei după aur”, și un bandit. Care nu era chiar un bandit și acesta era personajul pe care urma să-l interpretez. Iar rivalul său era șeriful. Pe fată o chema Minnie. Pe șerif Jack Rance, iar pe bandit Ramerrez. Ramerrez este rănit, salvat de la o primă capturare de o partidă de poker în care Minnie trișează în fața șerifului. Când este prins în sfârșit, are de cântat o arie de o frumusețe nemaiîntâlnită, în care își exprimă o ultimă dorință: iubita lui să nu știe că a fost executat. În chiar momentul în care urma să fie spânzurat, Minnie apare pe un cal, precum o amazoană, și îl salvează.

Pe scenă eram Ramerrez. Am știut de atunci că acest rol va fi semnătura mea vocală. Pentru că în mintea mea, Ramerrez era Toader Ș., Minnie era chiar Minerva, iar Jack nimeni altul decât locotenentul Ion C. Eu trăisem acea operă, nimeni nu știa asta. Și am cântat rolul așa cum a fost în realitate, pentru că fusesem martor. Trebuie să recunosc, am avut un succes fenomenal. Toată lumea mă întreba cum de mi-a venit ideea să cânt în acea manieră aria de la sfârșit, Ch’ella mi creda, cu lacrimi în glas. Ce să mai spun că, la premiera mondială din 1910, rolul banditului fusese interpretat chiar de către Enrico Caruso! Comparațiile cu acest Dumnezeu al tenorilor erau prezente în toate ziarele.

Fanii de operă mă strigau pe stradă: „Ramerrez, uite-l pe Ramerrez!” pentru că, în ciuda lipsei de popularitate a acestei opere, se pare că eram atât de bun în rol încât una dintre seri a fost transmisă în direct la TV. N-aveam un răspuns, ci doar siguranța că trăiesc un destin. Acela de a fi trăit pe viu o operă pe care apoi s-o cânt pe scenă. Ce aș fi putut explica? Tot ce mi-am dorit apoi a fost să aflu ce s-a întâmplat în acea seară de iarnă, în Roșia Montană a anului 1952. Ce aflasem de la țigancă era deja știut de mine, voiam doar o confirmare. Episodul partidei de poker se petrecuse în viață identic cu actul II din operă. Culmea! În libret există și țiganca – dată fiind plasarea acțiunii în Vestul Sălbatic, Puccini a făcut-o indiancă.

Iar tot ce îmi doresc azi este să pun în scenă opera La fanciulla del West așa cum o știu eu, așa cum s-au petrecut lucrurile în realitate. În munții României.

Notă: Orice asemănare a personajelor sau a întâmplărilor de mai sus cu persoane sau situații reale este intenționată. Până și Societatea „Mica” a existat. Toader Șușman jr. a existat în realitate și a fost un luptător anticomunist. La fel a existat și tatăl său, Teodor Șușman din Răchițele, zis și „Tatăl moților”, ucis de Securitate în 1951. Povestea lor e mai tristă, viața a bătut arta din această perspectivă, și o puteți afla spusă chiar de un supraviețuitor: Povestea familiei Șușman istorisită de Traian Șușman. Iar dacă nu aveți răbdare s-o parcurgeți, puteți citi un rezumat dedicat lui Teodor Șușman. Au existat și femei care și-au urmat bărbații în munți, Mina are corespondent în realitate mai mult decât credeți. Puteți vedea măcar o parte a unei adevărate ligi a femeilor exraordinare chiar pe acest blog.

Cât despre tenori cu destin, știu cel puțin unul. Îl cheamă Vasile Moldoveanu și a cântat la Metropolitan Opera de 105 ori, mai mult decât orice alt tenor român. Despre operele în care a cântat puteți citi aceste articole: Tripticul lui Vasile Moldoveanu și The American Dream. La fel puteți revizita și articolul despre La fanciulla del West.

Update: Povestirea din acest articol nu este altceva decât o punere în context românesc a libretului operei lui Giacomo Puccini – La fanciulla del West, inspirat la rândul lui de piesa de teatru a lui David Belasco – The Girl of The Golden West, foarte la modă în Statele Unite la începutul secolului XX. Unele replici sunt chiar traduse din limba italiană. Dacă în 1910 subiectul aducea în memoria spectatorului evenimente petrecute cu aproximativ 50-60 de ani în urmă, unele dintre episoade fiind autentice (balada lui Jack Wallace din actul I, secvența picăturilor de sânge care curgeau din tavan din actul II, însăși existența reală a personajului Minnie), este logic de ajuns la întrebarea: Cum ar trebui să arate o producție românească a operei lui Puccini în 2012? O soluție poate fi aceasta: contextualizarea dramei din perspectiva unor evenimente petrecute în țara noastră acum 60 de ani. Teoria se susține și prin faptul că drama devine mai credibilă decât în libretul original, întrucât personajul lui Ramerrez nu mai este un tâlhar ci un personaj pozitiv explicând mai bine finalul în care “the tenor gets the girl in the end”.

Pe de altă parte, interesul stârnit de acest articol, datorat în mare parte plasării acțiunii în Roșia Montană, îmi provoacă și câteva reflecții. În România secolului XXI există un discurs public pătimaș pro sau contra exploatării aurului din Munții Apuseni.  Indiferent de partea cui este dreptatea, aici este vorba de o renaștere a fenomenului de „Gold Rush” sau mai exact a „Febrei aurului”. Nu este oare o idee cam perimată? Au trecut circa 150 de ani de când genul western era o realitate cotidiană. Nu cumva acest fals liberalism antreprenorial opus unui la fel de fals naționalism ecologic trădează tocmai decalajul, întârzierea și, în ultimă instanță, chiar falsul discursului public din societatea românească? Ceea ce ar fi trebuit să rămână o dispută rezolvabilă tehnic și juridic între niște ministere și o companie privată a devenit o miză politică în numele căreia puterea și opoziția politică au ajuns să-și manipuleze electoratul. Este la fel de limpede că nici comerțul cu resurse naturale în cantități deloc impresionante nu poate fi o soluție pentru economia unei țări, cum nici turismul dintr-un singur sat din munți nu ar putea produce minuni. Și-atunci cum este posibil ca această dispută să inflameze o țară întreagă? Manipularea potențată de propaganda politică își găsește un ecou pe măsură în mentalitatea național-comunistă a populației.

Chiar am scăpat de comunism?

Mulțumesc tuturor cititorilor pentru că au făcut posibil ca un articol despre operă să ajungă pe locul 4 în topul WordPress România al celor mai populare articole ale zilei.

Despre demnitate

Aveam 17 ani în 1952, când s-au întâmplat lucrurile astea. Înțelegeam multe încă de pe atunci. Apoi, după mulți ani, am întrebat și am vorbit cu toți cei care într-un fel sau altul fuseseră martori. Sincer să fiu, nu credeam că voi putea povesti vreodată lumii despre cele petrecute în acel sat din munții Apuseni, din cauza vremurilor care au fost așa cum au fost. După Revoluție, n-am avut timp s-o mai fac, eram mereu ocupat cu se întâmpla chiar în acea clipă în jurul meu. Acum sunt bătrân și cred că e momentul potrivit să spun ce știu. Pentru că aceste lucruri trebuie știute, nu trebuie uitate. Toți cei care au fost atunci s-au cam dus, mai sunt puțini care ar putea confirma ce am să vă istorisesc.

Actul I – Străinul

Țin minte și acum iarna aceea. Era multă zăpadă, cum e de obicei aici în munți. Numai…

Vezi articol original 6,977 de cuvinte mai mult

3 comments on “Fata din Roșia Montană

  1. Dr.Marius Rimbasiu
    Decembrie 11, 2012

    Felicitari pentru minunatul libret de opera scris cu atita pasiune pentru opera si adevar.

    Apreciat de 1 persoană

  2. edituramateescu
    Iunie 5, 2013

    Renasterea febrei aurului pe taram romanesc, cum bine ati spus:)

    Apreciat de 1 persoană

  3. Horia Ganescu
    Februarie 1, 2016

    Excelent articol! Emotionant, cutremurator… Chiar daca unii dintre noi, printre care ma numar si eu, nu au trait acele vremuri, este bine sa nu le uitam… Istoria se poate repeta… Fireste, cu mijloacele secolului XXI… Va felicit!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Septembrie 6, 2012 by in Muzica and tagged , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: