Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Cufărul mătușii Calliope


Era tânără și superbă, de o frumusețe delicată, în anii ’20, atunci când a plecat din micul orășel de provincie unde se născuse. Ambițiile îi erau pe măsură, în mintea ei de fată îmbrăcată cât știuse ea de elegant, după o revistă de modă adusă de la Paris de niște prieteni, o revistă cu desene sepia ale unor siluete de domnișoare, nu cu fotografii. Așa cum plecase, cu nasul pe sus, tot târgul nu avea nimic mai bun de făcut decât s-o bârfească. S-a întors peste vreo cinci ani, într-un automobil, măritată cu un avocat al cărui costum arunca în jur un miros discret de tutun și apă de colonie scumpă. Zâmbetul ironic și privirea „de sus” nu-i dispăruseră. Și era încă și mai frumoasă, pentru că acum chiar purta haine franțuzești. Iar bârfele între timp adormite au renăscut parcă și mai încrâncenate.

Abia prin 1939 lumea din micul târg de provincie a auzit-o cântând la radio, într-o transmisiune de la Teatrul Național, unde se țineau și spectacole de operă. Ajunsese soprană, la Opera Națională. A venit războiul, apoi comunismul, dar chiar și atunci când eu am cunoscut-o, prin anii ’70, pensionară, tot mai venea din când în când să-și viziteze rudele în micul oraș care avea apoi să dispară sub buldozerele „sistematizării”. Iar eu îi mai țin minte parfumul și privirea, de un albastru care mă străpungea, atunci când al doilea ei soț, tot avocat, îi deschidea portiera cu o mână, iar în cealaltă ținea o pipă, al cărei miros de tutun se amesteca firesc și perfect cu altă apă de colonie, tot scumpă. Cutia de bomboane pe care ne-o întindea nouă, nepoților ei, altădată un trofeu prețios pentru un puști de 7-8 ani, o lăsam celorlați copii din curte, pentru că parfumul ei asortat perfect cu broșa de aur pe care o purta la piept mă făcea să împietresc acolo, privind-o.

A trăit mult și bine, dar sfârșitul comunismului nu l-a prins. Cu vreo câțiva ani înainte să moară, și-a vândut bijuteriile nepoatelor ei preferate, căci n-a avut copii. Când a plecat de tot, dintre lucrurile ei împărțite între rude, m-am ales cu o cutie căreia nimeni nu-i dăduse vreo atenție deosebită. Era destul de grea și, în aerul acela din ce în ce mai gri din Bucureștiul sfârșitului anilor ’80, nici nu-mi pot imagina cine și-ar fi putut dori conținutul ei.

Pentru că ajuns acasă, am desfăcut-o și apoi am scos pe rând din ea un patefon, cu manivelă și o cutie cu ace de rezervă, o cârpă de mătase de șters discurile și o mapă grea cu multe discuri, pe care în mod evident, draga de ea, le ascultase și le iubise, din moment ce acea cutie stătuse în dormitorul ei până în ultima ei clipă. Coperțile discurilor aveau toate semnătura ei, și chiar aveau desenate în peniță floricele, unele dintre ele șterse parcă de apă. Abia după mulți ani, mi-am dat seama că desenul acela negru, de pe plicul ultimului disc din cele zece care se găseau în cutia cu La bohème dirijată de Toscanini, reprezentând o treflă din care două petale aproape dispăruseră, nu putea, nu avea cum să fie dizolvat decât de o lacrimă, pe care am plâns-o și eu apoi, ascultându-l…

Iar toate acele înregistrări mi se par și azi cele mai frumoase, cu toate defectele lor tehnice. Ba chiar am citit undeva, într-o carte, că nu sunt singurul. Lista acelor discuri, minunate toate, am inclus-o și în articolul: Ecco la lista! 100 CD-uri uluitoare (ce urât îmi sună cuvântul CD, acum) și după ce v-am povestit dintr-o suflare despre vreo 10 înregistrări majore de muzică clasică și după ce v-am îndemnat să descoperim România așa cum o fac străinii, prin muzică, vă invit acum să deschidem împreună cufărul mătușii Calliope…

#26. Concertul de redeschidere al Teatro alla Scala – Arturo Toscanini, Teatro alla Scala, Live 1946

Despre ce înseamnă Teatro alla Scala și despre contextul acestui concert de redeschidere a celebrei scene ați mai avut ocazia să citiți pe acest blog într-o serie de articole, care începe de la Povestea celor șaizeci de nopți. Toscanini a părăsit o Italia confiscată de fasciștii lui Mussolini, un regim care-l declarase drept „cel mai mare dirijor din lume” dar ale cărui cozi de topor l-au agresat fizic pe dirijor după refuzul acestuia de a dirija imnul fascist Giovinezza la Opera din Bologna, în 1931.

Întoarcerea după exilul de șapte ani din Statele Unite (a plecat în 1939, chiar înainte de izbucnirea războiului mondial) nu are nimic triumfalist, nici măcar în alcătuirea programului concertului. Uvertura din La Gazza Ladra și corul din Guglielmo Tell de Rossini, pline de geniul spumante al țării care a dat lumii arta supremă a operei, se continuă cu rugăciunea lui Moise a aceluiași compozitor, interpetată precum un tablou renascentist de tânăra, atunci, și atât de admirata, apoi, Renata Tebaldi. Un cor al sclavilor evrei din Nabucco, Va pensiero… plin de umilință, dar și de rigoare completează tonul acestui spectacol. Greu de găsit ceva mai potrivit pentru o societate care era abia la începutul căutărilor unor răspunsuri la întrebarea de pe buzele tuturor victimelor războiului: Cum a fost posibil? Uvertura din I Vespri Siciliani – o simfonie în sine – este redată halucinant, aproape inimaginabil de complex pentru Verdi cel de toate zilele și Te Deum din Quatro Pezzi Sacre aproape necunoscut în România fac legătura către Puccini și Manon Lescaut (un Intermezzo așa cum mai mult ca sigur l-a imaginat compozitorul dispărut din 1925, mare prieten cu Toscanini) și Boito, cu uvertura din Mefistofele.

Evviva Toscanini – 1946

Dar peste toată muzica, peste tot zgomotul de fond, cel mai tare se aude liniștea. Da, e liniștea aceea a respirației ținute, este liniștea apăsătoare a tensiunii pe care publicul o acumulează în timpul unui concert ieșit din comun de frumos, este liniștea speranței într-o lumea mai bună, acum că războiul s-a terminat. Și liniștea aceea e cea mai frumoasă muzică din lume.

#27. Giuseppe Verdi – Otello – Giovanni Martinelli, Elisabeth Rethberg, Lawrence Tibbett – Ettore Panizza, Metropolitan, live 1938

O operă genială, pe cât de frumoasă, pe atât de evitată de tenori din cauza dificultății tehnice a rolului titular, a fost și este Otello. Poate cea mai reușită interpretare muzicală după o piesă de Shakespeare, mult peste Macbeth din tinerețea compozitorului, această capodoperă nu beneficiază de o discografie prea bogată. După un Mario del Monaco stentorian și foarte frumos, din păcate inept în pasajele de mare tandrețe, a urmat Jon Vickers cu o concepție diferită, cu duritatea înmuiată de înțelepciunea războinicului bătrân, pentru ca, în zilele noastre, rolul să încremenească în impersonarea lui Placido Domingo. În rest, accidente, altfel interesante, dar fără curajul de a intra în studio: Giuseppe di Stefano, Luciano Pavarotti, sau mai recent Jose Cura, care n-au putut să aducă mare lucru în plus față de cei consacrați. Dar să descoperi că în 1938 acest rol imposibil are niște străluciri pe care amatorii de high fidelity nu și le-ar fi putut imagina vreodată, asta e ceva!

Înregistrarea este live, o transmisiune radio de la un matineu al Metropolitan Opera. Actul I este destul de banal, aproape că pare interesant numai pentru amatorii de istorie. E doar o aparență, pentru că Ettore Panizza construiește de fapt o progresie de un dramatism ca la carte, frizând paroxismul în actul III. Dacă cvartetul de la sfârșitul actului II, urmat de duetul Otello – Jago Si pel ciel… de o intensitate aproape de disconfort, ar putea anticipa ce se va întâmpla mai departe, nimic nu surprinde mai mult decât ce face Giovanni Martinelli, cel care i-a succedat lui Enrico Caruso și a învins în rivalitatea cu Beniamino Gigli la Metropolitan, în actul III. Toată decepția geloziei este interpretată visceral, cu accente veriste, aria Dio, mi potevi scagliar, acolo unde del Monaco ajungea să recite pentru efect dramatic, are la Martinelli un final în care Otello pare să vomite cuvintul Orror! după ce agoniza pronunțând Vergogna!, e cel mai sfâșietor maur, cel mai disperat, cel mai tragic și poate cea mai glorioasă voce de tenor spinto. Elisabeth Rethberg e o Desedemona complet dominată artistic de tenor. Lawrence Tibbett în schimb este un Jago impunător, fără nici o umbră de caricatură grotescă. Cine nu l-a ascultat încă pe acest Otello are o lume de descoperit și va fi tentat să arunce la gunoi CD-urile de plastic, regretând că nu s-a născut să fie în sală în ziua aceea de 12 februarie 1938, era într-o sâmbătă…

#28. Pietro Mascagni – Cavalleria rusticana – Lisa Bruna Rasa, Beniamino Gigli, Gino Bechi – Pietro Mascagni, Teatro alla Scala, 1940

Celebra operă scurtă este dirijată chiar de compozitor, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la premiera absolută. Primul track al discului conține un mic discurs ținut de Mascagni, declamațiile lui, după cum se obișnuia să se vorbească în public la acea vreme, nu fac decât să producă și mai multă emoție celor din ziua de azi, în așteptarea muzicii.

Mascagni era un renumit dirijor, astfel încât putem fi destul de siguri că aceasta este versiunea cea mai apropiată de intențiile autorului. E cântată ceva mai lent decât azi însă trebuie știut că în general se cânta mai lent la începutul secolului XX. Lina Bruna Rasa era considerată de către creatorul operei drept Santuzza ideală. Azi numele ei nu mai spune mare lucru, din păcate, deși viața ei ar putea devin subiect de film. A fost soprana care cânta în transă, pentru că încă de prin 1930 înnebunise. La data înregistrării discului, mintea ei o făcea să vadă cai albi înaripați alergând pe coridoarele din Teatro alla Scala ca s-o răpească și singurul lucru care-i făcea să dispară, iar pe ea să se întoarcă la luciditatea perfectă era muzica, muzica din Cavalleria rusticana… Iar vocea, ei bine, vocea ei este perfectă, fără nici un exces, nici verist, nici dramatic, dar foarte clară și puternică, subliniind drama exclusiv prin canto.

Alături de ea, nimeni altul decât Beniamino Gigli, unul dintre tenorii cei mai buni din epocă, uneori lipsit de gust, însă aici, în cazul lui Turridu, nu e cazul pentru prea multe nuanțe. Un document esențial.

#29. Giacomo Puccini – La bohème – Licia Albanese, Jan Peerce, Francesco Valentino, Anne McKnight, George Cehanosky – Arturo Toscanini, NBC Orchestra, 1946

Un alt semicentenar, de data aceasta este aniversată premiera mondială a operei La bohème. În 1896, dirijorul care interpreta pentru prima dată opera, după indicațiile auzite chiar de la Puccini, era un tânăr de 31 de ani pe nume Arturo Toscanini.

În această înregistrare Toscanini e totul. Orchestra este condusă cu precizie, cu nerv, fără să-și piardă eleganța, într-un tempo destul de rapid pentru epocă, echilibrul este perfect. În ciuda unui sunet mono, e o competiție directă între simfonia de aici și legendarele discuri de mai târziu, al lui Beecham în 1957 sau al lui Karajan în 1973. Ceea ce în 1946 era considerat un element care a stricat înregistrarea, azi îl putem considera o imperfecțiune care dă și mai mult farmec acestui disc – este vorba de vocea lui Toscanini care fredonează pe tot parcursul operei, nu numai partitura orchstrală dar chiar și ariile (Che gelida manina). Asta spune mult despre pasiunea cu care se apropia de capodopera lui Puccini. Cât despre soliști, ei nu excelează prin frumusețe: Jan Peerce are un timbru neatrăgător dar cântă corect, Licia Albanese e în nota obișnuită, adică pianissimo superb și atât. E adevărat, nu-i avem aici nici pe Bjorling, ideal, sau pe Pavarotti, emoționant prin atâta frumusețe, nici pe Mirella Freni sau pe Ileana Cotrubaș, consacrate în rolul lui Mimi. În schimb avem accesul direct la autenticitatea interpretării compoziției, e chiar Puccini cel care fredonează odată cu Toscanini și aici e cheia, asta emoționează și ne face să avem duioșii de midinetă duminică după-amiaza….

#30. Piotr Ilici Ceaikovsky – Concertul pentru pian și orchestră nr.1, Op.23 – Vladimir Horowitz, Arturo Toscanini, NBC Orchestra, 1943

Cuplul Horowitz – Toscanini e o referință. Virtuozitatea pianistului este extremă, făcând aproape de nerecunoscut imaginea „standard”, arhetipală a concertului lui Ceaikovsky.

Nu este doar un foc de artificii, pentru că maestrul orchestrei e acolo, temperând exuberanța printr-o disciplină a tempo-ului încrâncentă. Rezultatul este cel mai tensionat și mai dramatic posibil. Niciodată acest concert nu l-am mai ascultat cu sufletul la gură, așa cum s-a întâmplat cu această versiune.

#31. Gustav Mahler – Adagietto din Simfonia Nr. 5 – Willem Mengelberg, Concertgebouw, Live 1926

Mengelberg, prietenul lui Mahler, cu o interpretare a celebrului Adagietto despre care voi tăcea. Audierea acestei surprize spune mai multe decât aș putea pune eu în cuvinte…

#32. Modest Mussorgsky – Boris Godunov (fragmente) – Feodor Șaliapin, Royal Opera House, 1928

Nu este vorba de un recital de studio, de vreo încercare de reconstrucție a miracolului pe care-l crea Șaliapin în rolul lui Boris Godunov. Este chiar o înregistrare live a unui spectacol cu opera lui Mussorgsky, de la Covent Garden. Nu s-au păstrat decât fragmente. Imperfecțiunile sunt multe și ne fac poate să zâmbim: sunetul original își arată vârsta, soliștii, cu excepția basului rus, cântă în italiană.

Toate acestea sunt irelevante pentru că Șaliapin în Boris e la fel de fascinant precum Callas în Lucia di Lammermoor. Pentru cei care nu l-au ascultat niciodată, în primul rând trebuie să renuțați din start la legenda care spune că Șaliapin avea cea mai gravă voce posibilă, că ar fi cântat mai cavernos decât un Mark Reizen sau Nikolai Ghiaurov. Nicidecum, vocea lui era aproape baritonală, fără un timbru atât de impresionant. Dar complexitatea psihologică a lui Godunov, în viziunea lui, pare reinventată într-o cheie dostoievskiană. Complexul vinovăției îl face pe țarul rus să fie în același timp tiran dar și bufon, în scena morții nebunia este aproape vizuală, cu toate pârâiturile acului de patefon… În alte discuri se pot admira pe deplin geniul melodic și profunzimea componistică a lui Mussorgsky, prin baghetele lui Karajan sau Gergiev. Tradiția rusă, idiomul poate fi admirat în spectacolele de la Bolșoi. Nici una dintre acestea nu se găsește aici. Dar Boris Godunov, țarul regicid, uzurpator, care-și ratează proiectul, copleșit de păcate, bântuit de fantome și de remușcări n-a fost niciodată mai impresionant decât în anii lui Șaliapin…

#33. Richard Strauss – Ariadna auf Naxos – Viorica Ursuleac, Helge Rosvaenge, Erna Berger, Karl Hammes, Bruno Arnold – Clemens Krauss, Orchestra Radio Stuttgart, 1935

Viorica Ursuleac a fost una dintre sopranele preferate ale lui Richard Strauss, așa cum a fost și Maria Cebotari, ambele molodovence din Bucovina, respectiv din Basarabia. Strauss le-a dedicat opere, au apărut în premierele mondiale ale creațiilor sale, alături de cei mai renumiți soliști, orchestre, dirijori. Klemens Krauss a fost un dirijor foarte cunoscut în perioada interbelică și a devenit soțul Vioricăi Ursuleac. Îmi e dificil să comentez acest disc, întrucât cronica din Dictionnaire des disques et des compacts (Editions Robert Laffont, 1988, Paris) spune totul despre el, nu voi face decât să citez integral.

Clemens Krauss a fost dirijorul favorit al lui Richard Strauss. În epoca acestei înregistrări el era directorul Operei din Berlin și această gravură este un ecou fidel al distribuțiilor pe care le dirija. Mai presus de toate, îl remarcăm pe Bacchus – absolut ideal al lui Rosvaege, pe care nimeni nu l-a amenințat vreodată, în afară de, poate, Lorenz (cu Bohm, în 1944). Ursuleac, soția lui Krauss, posedă o voce al cărei caracter surprinde azi: dar odată lansată, ea se desfășoară cu un lirism care amintește de cel al unei mari soprane wagneriene, compunând astfel o interpretare radical diferită de cele ale lui Schwarzkopf sau Della Casa. Berger este total în largul ei în Zerbinetta, fără probleme în fața dificultăților cu care se joacă cu o ușurință amețitoare dar și având un pic de răceală. Rolurile secundare sunt admirabile. Un imens document chiar dacă deposedat, din nenorocire, de Prolog.

#34. Serghei Rachmaninov – Concertele pentru pian și orchestră Nr.1-4 – Serghei Rachmaninov, Eugene Ormandy, Leopold Stokowsky, Philadelphia Orchestra, 1929, 1940, 1941

Sunt foarte puține de spus aici: E pianistul Rachmaninov care interpretează muzica lui Rachmaninov. Cu niște libertăți surprinzătoare, dar dacă nu are chiar el acest drept, atunci cine are? Un document indispensabil.

#35. Johannes Brahms – Simfonia Nr.1 în do minor, Op.68, Arturo Toscanini, NBC Symphony Orchestra, 1950

Un model de rigoare care nu afectează romantismul este și interpretarea lui Toscanini a celebrei Simfonii Nr. 1 de Brahms. E o alegere subiectivă, Furtwangler a lăsat o integrală a simfoniilor lui Brahms mai apreciată de critică decât aceasta, dar în cufărul lui Calliope era doar acest disc.

5 comments on “Cufărul mătușii Calliope

  1. stoicarodica2010
    Septembrie 22, 2012

    Cu recunostinta pentru o matusa celebra Calliope!

    Apreciază

  2. gheorghiu nicoleta madalina
    Septembrie 22, 2012

    Eu am de la dumneaei unele dintre cele mai frumoase cărți de literatură pe care le-am citit în viața mea, așa am făcut cunoștintă cu Galsworthy ( Cântecul lebedei, Maimuța albă și Lingura de argint ) și cu alți scriitori care m-au amuțit de plăcere și nu am mai avut nimic de comentat împotriva ideii de a citi, copil fiind. Țin minte perfect și acum momentul în care am primit acele cărți.
    Un om de excepție într-adevar ! Bătrană fiind, a reușit într-adevăr să fericeasca nepoții și strănepoții prin micile ei cadouri.

    Apreciază

  3. stoicarodica2010
    Septembrie 22, 2012

    Matusa Calliope,matusa de aur!

    Apreciază

  4. singurafelina.blogspot.com
    Septembrie 22, 2012

    Sunt fascinata !🙂 Odorica

    Apreciază

  5. Pingback: Emoția zilei: În amurg | Fundaţia George Enescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: