Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

O mică plimbare…


… prin discografia operei La bohème de Giacomo Puccini.

Una dintre operele cel mai des reprezentate pe scenele lumii sau înregistrate, La bohème are parte de o discografie substanțială. Să inventariem, chiar și în fugă, măcar cele mai importante discuri, cu predilecție cele din studio, pentru că live-uri sunt nenumărate.

O primă înregistrare este cea din 1938 cu Beniamino Gigli și Licia Albanese, cu Orchestra și Corul de la Teatro alla Scala, dirijată de Umberto Berettoni. E mai mult o dovadă istorică decât o mare interpretare. Gigli era tenorul liric poate cel mai aplaudat al vremii și aici arată destul de bine și de ce era așa de apreciat, o voce frumoasă și puternică. Licia Albanese, azi cu mult depășită de generațiile următoare de soprane, face față rolului în maniera puțin vetustă de atunci, bazându-se desigur pe arma ei de calibru, pianissimo.

Prima mare înregistrare e abia în 1946, unde starul absolut este Arturo Toscanini conducând NBC Orchestra și pe Jan Peerce și din nou Licia Albanese către posteritate. Dacă vocile celor doi sunt deseori ingrate, mai ales Peerce, dacă sunetul chiar și remasterizat își arată totuși vârsta, viața din La bohème e toată acolo, grație marelui dirijor. Căci, să nu uităm, Toscanini, mare prieten cu Giacomo Puccini, a fost creatorul operei în 1896, la Teatrul Reggio din Torino (pe 1 februarie, era o sâmbătă). În 1946, succesul Bohème-i era atât de mare încât s-a celebrat semicentenarul ei prin această înregistrare. Am mai scris despre acest disc în articolul Cufărul mătușii Calliope.

Desigur, Maria Callas nu putea lipsi din discografie, sărim direct în anul 1956 deci. La Divina nu avea vocea de soprană lirică potrivită pentru Mimi, dar avea știința și geniul de partea ei. Acest lucru se observă clar, acolo unde timbrul ei întunecat n-o ajută, Callas suplinește cu actoria și cu bun efect. Ea nu a reluat și pe scenă acest rol, e singura mărturie a vocii ei ca Mimi. În schimb îl avem drept Rodolfo pe idealul Giuseppe di Stefano, o legendă a acestui rol, atât de frumos încât Pavarotti îl privea ca pe un idol. Coincidența face ca succesul internațional de mai târziu al lui Luciano să se producă tocmai la un spectacol în care l-a înlocuit pe di Stefano, îndisponibilizat de o răceală. Însă frumusețea acestui disc nu se oprește aici. Dacă Antonino Votto dirijează destul de plat simfonia orchestrală, în schimb avem parte de cea mai sexy Musetta posibilă, Anna Moffo. Valsul din actul II este un monument de cochetărie și seducție. Partenerul ei, Marcello este electrizantul (și tânărul la acea vreme) Rolando Panerai.

În 1957 avem parte de una dintre cele mai iubite înregistrări, aproape de ideal. Jussi Bjorling este cel mai romantic și mai delicat Rodolfo, în glasul său perfect e mereu o lacrimă care nu te lasă să uiți că totul se va termina trist. Victoria de Los Angeles aș putea spune că este prima Mimi perfectă din multele care vor urma, plină de delicatețe și feminitate. Robert Merill – Marcello și Sir Thomas Beecham completează această capodoperă discografică.

În 1959, Tullio Serafin, dirijorul obișnuit al discurilor de studio ale Mariei Callas conduce Orchestra Accademia di Santa Cecilia. Iar pe scena (virtuală) urcă Renata Tebaldi, o Mimi somptuoasă vocal, și Carlo Bergonzi, un alt Rodolfo flamboyant. Ei cântă în nota obișnuită, adică superbi de culoare și naturalețe, poate un pic prea aristocrați pentru personajele lui Puccini. Ettore Bastianini (Marcello) și Cesare Siepi (Colline) fac din acest disc o capodoperă roccoco a stilului verist.

Pentru ce puteau însemna Jussi Bjorling și Renata Tebaldi în rolurile principale din La bohème este momentul să amintim de primele secvențe video ale acestei opere. Iată-i pe cei doi, în finalul primului act, un document din 1956…

Trecem destul de repede peste cuplul Anna Moffo – Richard Tucker însoțiți de Erich Leinsdorf și Robert Merrill, azi ar fi un disc superb, dar în 1961 cu greu impresiona publicul după înregistrările de mai sus.

Ajungem în 1963, pentru a asista la producerea uneia dintre revelațiile din rolul lui Mimi, e vorba de Mirella Freni. Aici, sub bagheta lui Thomas Schippers, se vor auzi frumoasele ei fraze, atât de vulnerabile, însoțite de Nicolai Gedda, un Rodolfo impecabil, dar parcă fără strălcirea lui di Stefano, Bjorling sau mai târziu a lui Pavarotti.

Ajungem și în 1974, când a fost publicat discul lui Herbert von Karajan. Este una dintre cele mai bune înregistrări ale marelui dirijor, care dau substanță părerii mele că a fost mai bun în materie de operă decât în simfonic. Berliner Philharmoniker, deși mai puțin rutinată în Puccini decât în Beethoven, sună extraordinar, sonoritățile sunt opulente și irezistibile. E adevărat, poate un nimic în plus de sound german și un nimic mai puțin de italienizare, dar total lipsit de importnță. Iar vocile sunt absolute: Luciano Pavarotti este strălucitor și în note și în inocența cu care îl impersonează pe Rodolfo. Mirella Freni este perechea ideală pentru el. În ceea ce-l privește pe Marcello, aici îl reîntâlnim pe Rolando Panerai plin de elan și de umor. Un Colline de lux, Nikolai Ghiaurov livrează o Vecchia zimarra absolut memorabilă. Nu degeaba acest disc are fani necondiționați.

Fiind vorba de Pavarotti, e momentul să aducem în discuție și câteva înregistrări live. În afară de Mirella Freni, una dintre partenerele ideale pentru rolul lui Mimi cu care succesul era asigurat era Ileana Cotrubaș. Din păcate, cei doi nu au înregistrat în studio, în schimb există mulți melomani care consideră că spectacolul lor din 1979, de la Teatro alla Scala, condus de Carlos Kleiber ar fi cea mai bună La bohème care poate exista. Spectacolul există și filmat astfel încât să poată fi admirată producția superbă a lui Zeffirelli, dar diverse dispute legate de copyright împiedică publicarea materialului într-o formă comercială.

Ileana Cotrubaș are însă un DVD din 1982,  în care cântă alături de Neil Shicoff la Royal Opera House, care este absolut edificator în ceea ce privește frumusețea felului în care interpreta rolul lui Mimi.

Cât despre Pavarotti filmat ca Rodolfo, există multe înregistrări dintre care se detașează cea din 1977 cu Renata Scotto și Ingvar Wixell, primul telecast de la Metropolitan, o producție în care Luciano împărțea spectacolele cu Vasile Moldoveanu și apoi, chiar dacă prea târziu în carieră, rămâne notabil și DVD-ul de la San Francisco din 1989, unde este însoțit de Mirella Freni într-o încercare destul de reușită, de altfel, de a reface chimia lor din anii ’60 – ’70.

În 1974 apare și discul lui Placido Domingo și Montserrat Caballe, dirijați de Georg Solti și înconjurați de alte nume mari, Sherrill Milnes, Ruggero Raimondi, dar parcă lipsește ceva, totul e impecabil, sufletul și viața par în altă parte… Domingo nu a cântat mult rolul pe scenă.

Mai degrabă înregistrarea din 1979 a lui Colin Davis, care îi aduce la rampă pe José Carreras și pe Katia Ricciarelli este semnificativă, tinereța și frumusețea celor doi soliști fiind în mare vogă în acea perioadă. Totuși, vremea lui di Stefano sau Bjorling a apus…

Carreras va relua rolul în studio și în 1987, împreună cu Barbara Hendricks, pentru coloana sonoră a unui film. Din păcate, tenorul se îmbolnăvește și este înlocuit de un actor în peliculă, iar vocal e la finalul carierei. Cu toate acestea, un DVD superb din 1982 de la Metropolitan merită văzut, e o producție a lui Franco Zeffirelli, unde alături de starul catalan îi găsim pe Teresa Strats, Renata Scotto și James Levine.

Apoi, prin comparație, urmează tăcerea lungă a mediocrității. Mai nimic nu mai merită amintit în anii ’80 – ’90, cel puțin în studio. Abia în 1999, de la Teatro alla Scala apare un CD cu Angela Gheorghiu și Roberto Alagna, într-un anturaj de bună calitate incluzându-i pe Riccardo Chailly, Simon Keenlyside sau Ildebrando d’Arcangelo. Angela va deveni una dintre cele mai bune Mimi din perioada contemporană, la un nivel comparabil cu divele anilor ’50 – ’60.

Epoca discurilor de studio apune, ca să lase loc filmărilor din sala de spectacol, de unde se disting cel puțin două DVD-uri:

În primul rând reluarea în 2008 a producției de la Metropolitan a lui Franco Zeffirelli, unde Angela Gheorghiu este superbă, compensând aspectul bonom al lui Ramon Vargas (Rodolfo)

Apoi superba producție a lui Baz Luhrmann de la Sydney în 2002, unde acțiunea este translatată în anii ’50 din Paris, care face o trimitere superbă la Un tramvai numit dorință. Soliștii sunt niște anonimi, însă, pentru o dată, au tinerețea personajelor, care compensează toate inexactitățile vocale.

Mă opresc aici, cu sentimentul că am omis o puzderie de live-uri dar cu speranța că am surprins măcar esențialul.

5 comments on “O mică plimbare…

  1. Narcisa Isabella Voicu
    Octombrie 6, 2012

    Nici inregistararea de la Metropolitan din 1977 cu Pavarotti (Rodolfo- cel mai bun rol al sau, dupa parerea mea) si Renata Scotto nu e de neglijat… dirijor si director artistic Levine..

    Apreciază

  2. ioana diaconescu
    Octombrie 9, 2012

    Cred ca am mai spus-o, dar o repet cu placere, faceti un impresionant si necesar act de cultura.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Octombrie 9, 2012

      Da, ați mai spus-o, dar și mie îmi place să mi se repete.🙂
      Mulțumesc frumos!

      Apreciază

      • ioana diaconescu
        Octombrie 11, 2012

        As repeta-o în fiecare zi!

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: