Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Războinicul fără orgoliu


Giuseppe Verdi: OTELLO
27.10.2012, sâmbătă, la Metropolitan Opera of New York, Live in HD
Dirijor: Simion Bicikov, regia: Elijah Moshinsky.
Johan Botha (Otello), Renée Fleming (Desdemona), Falk Struckmann (Jago), Michael Fabiano (Casio), Renée Tatum (Emilia), James Morris (Un Araldo) etc.

Probabil cea mai bună operă scrisă vreodată, cu siguranță cea mai bună operă scrisă de Verdi, Otello este un eveniment așteptat la orice teatru de operă din lume. Sâmbătă a fost primul telecast HD al acestei capodopere, o istorie a transmisiunilor live de la Met mergând în cazul lui Otello până în anii ’30, pe vremea lui Giovanni Martinelli. Telecasturi au mai fost, încă din 1978 (John Vickers/Renata Scotto/Cornell MacNeill) și 1994 (Placido Domingo/Renée Fleming/James Morris), când s-a inaugurat producția lui Elijah Moshinsky, cu care a impresionat lumea încă de la DVD-ul din 1992, la Londra. De altfel, tocmai producția m-a atras cel mai mult la acest spectacol. Fiind o transmisiune HD, puteam să o admir în toată splendoarea ei. Cât despre distribuție, nu aveam mari așteptări. Din fericire, m-am înșelat.

Producția lui Elijah Moshinsky datează din 1987, creată la Royal Opera House pentru celebrarea centenarului operei Otello. Au trecut de atunci 25 de ani, fiind preluată și de Metropolitan sau de Teatro Real. Nimic nu este perimat în ea pentru simplul motiv că Shakespeare nu este perimat. Senzația pe care o creează este aceea că de fapt asistăm la o reprezentație a piesei de teatru Othello pe muzică de Giuseppe Verdi, actorii par puși să cânte, ca o binevenită inovație. Decorurile sunt masive, literale, nu atât de întunecate cum erau cele ale lui Zeffirelli, dar permit contextul intimist al unei mari părți din operă. Moshinsky e un artist aflat toată viața în mijlocul unui amestec cultural: e de origine australian, născut în China și dezvoltându-și cariera în Anglia. Îmi place foarte mult în acest Otello pictura din actul I, cea a crucificării, realizată în manieră bizantin-ortodoxă, suprapusă peste leul înaripat venețian, suntem în Ciprul aflat în sec. XV sub directa influență a celor două puteri, este exact reprezentarea acestui melanj cultural. La fel și pictura din actul III, care te trimite cu gândul la El Greco. Costumele sunt de o frumusețe aproape inegalabilă, realiste, elegante, strălucitoare, dar plauzibile. Toate elementele producției invită la o implicare naturală a artiștilor în dramă, care, în atâția ani, a reușit de fiecare dată. Din păcate, regizorul transmisiunii nu este Brian Large, astfel încât multe detalii s-au pierdut, spre nemulțumirea mea, dar le puteți vedea în fotografia aceasta, a producției de la Londra:

Pe Johan Botha l-am mai văzut pe un DVD al lui Turandot din 2002, la Salzburg, unde Valery Gergiev dirija premiera mondială a finalului compus de Luciano Berio, și a fost un Calaf bun. Dar Otello este altceva, practic singura alternativă în ziua de azi este Aleksandrs Antonenko, cel care a apărut de nicăieri, la Salzburg, pentru Otello al lui Muti, și care a cântat rolul chiar anul acesta, în aceeași producție, la Royal Opera House. După absența din primele seri în care avea de cântat, cauzată de o răceală, Botha a apărut chiar în seara în care se transmitea live. E aproape imposibil azi să faci uitați tenori din trecut care au purtat machiajul întunecat al maurului din Venezia: Martinelli, Vinay, del Monaco, McCracken, Domingo, Vickers etc. Desigur, nici Botha n-ar fi putut reuși asta. Stentorian n-a fost și poate nici nu trebuia să fie. Liric, da, a fost poate chiar prea adesea. În orice caz, duetul din primul act, Gia nella notte densa, a fost minunat, poate cel mai îndrăgostit posibil. Și asta deși preludiul orchestral al duetului n-a sunat chiar încurajator, având mai degrabă un aer de cârciumă vieneză. Iar Botha, având în vedere și fizicul său, părea un ursuleț de ciocolată, departe de imaginea războinicului nemilos. În general, tenorul a părut că arată un Otello poate leonin pe câmpul de luptă (în fond, Esultate a fost destul de convingător), dar destul de docil în dormitor, întreaga poveste a geloziei părând să-l îngrozească: cum de mi se poate întâmpla tocmai mie așa ceva? Nu e lipsită de sens această abordare, totuși un general venețian, având o permanentă revanșă de luat, nu numai rasială, ar părea că are nevoie de mai mult orgoliu, odată ce a dobândit faimă, respect și o soție pentru care toată lumea îl invidiază.

În schimb, Desdemona lui Renée Fleming a fost matură, în fond și anii au trecut peste soprana care debuta în acest rol la Met acum 18 ani. Astfel că, în contextul unui Otello foarte dulce, actul III ne arată o ducesă care îl înfruntă pe generalul maur, chiar cu o atitudine ironică, cu totul diferită de biata victimă inocentă, dominată până la anihilare de un soț nebun de gelozie, așa cum am fost obișnuiți de atâta vreme. Sigur, vocea nu mai e aceeași din duetul cu Domingo, dar încă mai are multe de spus, într-un rol pe care Fleming și l-a făcut demult unul al ei, astfel că Aria salciei și Ave Maria au fost cântate aproape de ideal.

Falk Struckmann e o cunoștință veche, chiar din 2000, când era un Don Pizzaro excepțional în Fidelio, o producție Jurgen Flimm, tot aici, la Met. Pentru cine nu l-a văzut acolo, Jago de acum, la mai mult de 10 ani distanță, e un șoc. Este un personaj sinistru în sine, dacă un bariton vine cu propria lui viziune asupra cinismului, extinzând ce au scris Shakespeare și Boito  cu o fizionomie care-ți face părul măciucă, atunci avem un Credo in un Dio crudel care a ridicat sala în picioare. Ca să nu mai vorbim de finalul actului III, Ecco il Leone,  unde Struckmann poate să-și împrumute numele drept sinonim pentru repulsie.

Michael Fabiano, în rolul lui Cassio, a cântat neașteptat de bine, concurându-l pe Botha. Renée Tatum n-a avut probleme într-un rol, cel al Emiliei, fără dificultăți. James Morris – o apariție inedită în rolul mesagerului venețian, e întotdeauna emoționant să vezi vechile staruri în comprimarii, iar aici îl avem chiar pe Jago de acum 18 ani… Bicikov n-a condus nemaipomenit, cu scăpări, ici și colo, corul cam șleampăt uneori, dar per total fără să fie rău, ci neinspirat mai degrabă.

Astfel rămânem cu un Otello al zilelor noastre, cu tehnologia vizuală fără precedent, un tenor rezonabil, o soprană încă foarte bună și un bariton care a dat adevărata dimensiune a operei, cea a lui Jago distrugătorul.

8 comments on “Războinicul fără orgoliu

  1. ioana diaconescu
    Noiembrie 5, 2012

    Ca întotdeauna, un comentariu original şi plin de informaţie, cu pertinente şi juste referiri la spectacolul în sine, pe toate palierele posibile. Pasionant pentru cunoscători, captivant pentru cei neiniţiaiţi. Sunteţi, ca de obicei, atent cu cititorul, de orice fel, al comentariilor dumneavaostră avizate. Excepţional şi foarte la obiect comentariul ce o priveste pe Renee Fleming! Aveti perfecta dreptate. Va citesc, mereu, cu caldura si interes.

    Apreciază

  2. Florio Nino
    Noiembrie 6, 2012

    In mare parte de acord cu parerile generale. Un minus mare pentru Botha acarui voce nu este suficienta pentru acest foarte dificil rol. Totul il dezavantajeaza sratura, volumul si mai ales conceptia vocal-interpretativa. De altfel cred ca se preteaza mai bine in Lohengrin (cred – nu l-am ascultat decat partial ) Falk Struckmann este un Jago – parerea mea – plin de bune intentii interpretative din pacate majoritatea esuate. Mimica fortata si inadecvata din cauza scriiturii vocale care il depaseste trage mult in jos prestatia unui bariton care si acum este tot la faza in care „promite”. de altfel penuria de baritoni dramatici este cunoscuta – unde esti tu Ohanezian ??!!.In rest o cronica frumoasa mai ales pentru cei mai putin initiati si informati.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 6, 2012

      Am avut așteptări negre în ceea ce-l privește pe Botha, înainte de spectacol. N-a cântat rău peste tot, a avut și momente bune, pe care le-am scos în evidență, în special duetul de la finalul actului I. Tocmai pentru că e un rol așa de dificil, o sperietoare pentru tenori, am avut o reținere în a-l „desființa” pe JB. Din păcate tenorii care au vocea pentru Otello, se feresc de rol. Kaufmann, de ex. are și vocea și timbrul baritonal, toți îl așteaptă în Wagner iar nemții îl critică pentru că sună prea italian – mi se pare ideal pentru Otello. Alvarez, are putea face și el un rol mare aici. Azi nu cântă rolul decât Antonenko și Cura (care e cam uzat pentru acest rol, în care n-a făcut niciodată minuni). De aceea eu zic că măcar ar trebui aplaudat curajul. Cât despre fizic, toutes proportions gardees, și Pavarotti era gras, și așa gras cum era a cântat un Otello decent și tot liric (cel cu Te Kanawa, Nucci, Solti, Chicago).

      Apreciază

  3. florio nino
    Noiembrie 7, 2012

    Nu doresc sa pornesc o polemica, acesta nefiind un forum, dar totusi cu tot respectul pentru cocititorul de mai sus
    – Pavarotti a fost un tenor de absoluta exceptie si a cantat rolul pentru satisfacerea unui mic orgoliu – a declarat el insusi ca a fost o incercare care nu urmarea introducerea acestui rol in repertoriul sau curent.
    – Marcello Alvarez nu mai poate canta aproape nimic, vocea este total ruinata, nu mai raspunde, nu mai poate face nici o fraza muzicala de larga respiratie. Pacat ca a schimbat registrul, era un tenor liric de mare perspectiva. II ascult si acum inregistrarile mai vechi cu multa placere si in acelasi timp cu mult regret.
    – Cura nu mai canta demult , doar declama !!
    – E perfect adevarat ca Otello ca rol este cam finalul repertoriului unui tenor, este f. dificil dupa el sa mai canti altceva – este si parerea lui Botha.
    – Kaufmann este prea tanar sa atace Otello. Parerile ziaristilor si comentatorilor germani NU sunt insa dominate de ideea ca ar suna prea italian. In cartea sa tenorul tocmai spune ca ar dori sa fie mai „italian” ceea ce nu totdeauna reuseste. Avand in vedere ca tenorii wagnerieni sunt apreciati si cautati mai ales in zona anglo-saxona, Kaufmann nu doreste sa se limiteze doar la acest perimetru. El are o tehnica speciala, oarecum fabricata (ingosarile mai ales in registrul mediu ) care dupa parerea mea nu ii va da probabil o viata vocala prea lunga.
    In final este perfect adevarat ca Botha a avut si momente bune – daca nu avea nu ajungea pe scena Met-ului. As fi bucuros sa aflu o parere dewspre Lohengrinul sau bucurestean.
    Multumiri anticipate.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 7, 2012

      Nu am răspuns în sens polemic, am încercat să argumentez suplimentar ce am scris în articol. Sunt de acord cu cele spuse de dvs. în foarte mare măsură.

      Nu am văzut Lohengrin de la ONB cu Botha, din păcate nu-mi pot da cu părerea. De altfel, recunosc, nu stăpânesc atât de bine Wagner, încât să pot comenta rezonabil de just.

      Apreciază

    • Ciprian Volintir
      Septembrie 24, 2016

      In 2016 Alvarez are programul complet pentru tot anul,pe scene importantante….consultati site-ul oficial….de unde „voce ruinata”??????

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: