Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

România galantă


16 Noiembrie 2012 – ah, ce vineri!
la Opera Națională Română Iași – Sala Mare a Teatrului Național Iași.
Jean-Philippe Rameau: Les Indes galantes
Dirijor: Gabriel Bebeșelea,
Regia și luminile: Andrei Șerban,
Coregrafia: Blanca Li, Scenografia: Marina Drăghici, Orchestra,
Corul și Corpul de Balet al Operei Naționale Române din Iași.
Cristina Grigoraș (Hebe), Lucian Dolhascu (Bellone), Andreea Chinez (L’Amour), Octavian Dumitru (Huascar), Alice Todica (Phani), Alexandru Savin (Don Carlos), Daniel Mateianu (Osman), Angelica Mecu Solomon (Emilie), Radmilo Petrovici (Valere), Alexandru Savin (Tacmas), Rodica Vica (Zaire, Fatime), Jean-Kristof Bouton (Adario), Andrei Fermesanu (Damon), George Cojocariu (Don Alvar), Lăcriomioara-Maria Hrubaru-Roată (Zima).

Odată cu reinventarea barocului muzical, cu toată cavalcada nebună a orchestrelor cu instrumente vechi, cu dirijori proveniți mai degrabă din muzicologi care răscoleau arhivele palatelor decât din sălile de concerte de muzică clasică, după șocurile numite Monteverdi sau Haendel, după reconsiderarea lui Bach, a urmat rapid și necesar recuperarea muzicii baroce franceze. Jean Philippe Rameau nu a lipsit nici din repertoriul lui Philip Herreweghe, poate cel mai uman interpret al lui Bach, atât de departe de clasicismul inuman al lui Karajan, dar atât de aproape ca sumă a bucuriilor oferite de Leonhardt, Koopman, Gardiner, Bruggen – încă din 1984 apare discul său de suite orchestrale extrase din opera Les Indes Galantes. Iar după alte tatonări discografice, în tot felul de compilații care ne făceau să ascultăm muzica aceea atât de veche cu aceeași uimire cu care rămâneam la prima vizită la Versailles și Tuilleries, la Prado sau la Residenz, în 1992 William Christie înregistrează versiunea completă a operei, în studio.

Acum 22 de ani, îmi aduc aminte așa de bine!, călătoream cu un tren de noapte, în care nu se putea dormi, mergând de la Iași la București ca să văd pe viu un spectacol de teatru cum nu se mai văzuse niciodată în România: Trilogia Antică. Andrei Șerban, revenit în România, într-o naivitate de o excepțională frumusețe ne arăta atunci tuturor ce înseamnă cu adevărat teatrul. Că nici Medea, nici Troienele și nici Elektra nu au nevoie neapărat de o traducere din greaca veche ca să le înțelegi mult mai profund decât citindu-le, fiind o muscă pe tavanul intrigilor din palatul regal, sau un martor neputincios al agoniei Troiei, sau chiar un adevărat spectator din amfiteatrul antic. Niciodată arta dramatică nu a fost mai palpabilă, mai materială, mai adevărată.

Iar acum, după atâția ani, mă simt la fel, făcând drumul invers, de la București la Iași, însoțit de CD-urile amintite mai devreme, ca să văd din nou o creație a lui Andrei Șerban. Contextul e aproape ideal: Teatrul Național din Iași, acolo unde se cântă și o parte din spectacolele Operei Naționale, abia a fost renovat, un bun prilej de a redescoperi splendoarea acestei clădiri, iar producția lui Șerban a făcut o impresie foarte bună la Paris cu ceva ani în urmă, imaginile de pe DVD-ul de la Palais Garnier mă fac să anticipez cu ochii minții ce va urma peste numai câteva ore. Premiera a fost deja ieri, n-am citit cronicile (în caz că s-ar fi scris vreuna), pentru mine premiera va fi azi, la al doilea spectacol. Și peste o lună, minunea se va întâmpla, Troienele, poate cea mai spectaculoasă parte din Trilogie, va fi din nou în România, aici, la Iași, oare câți studenți bucureșteni vor veni s-o vadă?

***

Am fost! Am văzut! Și parcă nu-mi vine să cred că s-a terminat!

În primul rând, Teatrul Național din Iași, după 8 ani de restaurări, 8 ani nesfârșiți, arată de parcă ar fi așteptat în acest timp chiar muzica barocă a lui Rameau.

Impecabil este cuvântul cheie al acestei reinventări. Nu există nici cea mai mică urmă a vreunei imprecizii, a vreunei delăsări, totul este pus la punct până la ultimul amănunt, astfel încât parcă ar fi din altă civilizație, din altă cultură europeană. Și când te gândești că a durat mai puțin construcția lui (doar doi ani: 1894-1896) decât restaurarea…

Les Indes Galantes a fost compusă în 1735, iar în 1736, la o revizie, a fost adăugat ultimul act. Denumirea de operă-balet diferă întrucâtva de cea de operă așa cum o cunoaștem noi astăzi, actele, denumite intrări, aveau subiecte și personaje diferite, singurul lucru comun fiind mesajul, ideea. Între intrări existau mai mereu momente de balet. Rameau a compus opera după ce a asistat la vizita unor amerindieni la curtea regelui Ludovic XV și a ales ca exprimare muzicală un drum străbătut deja cu aproape 40 de ani în urmă de André Campra, cu opera-balet L’Europe Galante. Campra își plasa acțiunea celor 4 intrări, toate niște povești de dragoste, în Franța, Spania, Italia și Turcia, aceleași țări pe care le regăsim în catalogul lui Leporello un secol mai târziu, într-o cu totul altfel de dragoste și într-o cu totul altfel de muzică. Rameau în schimb și-a ales ca destinații libretist-muzicale Turcia, Persia, Peru și America de Nord. Cine a avut curiozitatea să asculte Indiile galante a putut constata că subiectul primei intrări, denumită Turcul generos, (care în această seară a schimbat locul în program cu intrarea a doua, Incașii din Peru) nu este altceva decât povestea Răpirii din Serai a lui Mozart. Dacă diferența dintre durata unui act de operă-balet și cea a unui singspiel este de la 30 de minute la două ore, în schimb între muzica lui Rameau și cea a lui Mozart este mai mult de un secol de evoluție, este o eră, este o lume. O lume pe care astăzi o înțelegem tot mai puțin. Pentru că a redescoperi muzica barocă a secolului XVIII din Franța este una, iar a te identifica emoțional cu ea este cu totul altceva. Este imposibil. Ceea ce acum 300 de ani era o mare noutate astăzi este doar o istorie pe care nu o înțelegem. Forțând o comparație, este ca și cum am privi la primele fotografii alb-negru reprezentând niște peisaje montane banale. Ceea ce acum 100 de ani era o mare noutate astăzi ne provoacă cel mult un zâmbet ironic și ușor nostalgic.

Ori tocmai aceasta este esența producției lui Andrei Șerban. Cu un efort de imaginație, am putea descrie ceea ce înfiora de plăcere publicul contemporan lui Rameau: un decor minimal, dominat de o pânză pictată plină de efecte trompe l’oeil, soliști și balerini îmbrăcați în hainte grele și complicate, fandosind discret mișcările unor menuete. Doar un istoric ar mai putea vibra la o asemnea imagine. Publicul actual – în nici un caz. Alegoriile despre zeițele care revarsă îndemnuri spre dragoste sau război, așa cum sunt personajele Prologului, poate că înfierbântau perucile pudrate ale aristocrației franceze din epoca ilumismului, azi însă, perucile nu mai există și pentru ca un meloman obișnuit să suspine epuizat la capătul unei arii veriste trebuie mult mai mult decât o reconstituire a barocului. În cazul lui Andrei Șerban, artificiul de succes este intruziunea. Corurile cântă printre spectatori, eroii din operă coboară de pe scenă pentru a urca în lojele teatrului, la balcon, pe culoare, astfel încât să-i poți atinge, să fii parte din spectacol alături de ei.

Dar mai mult și, poate, mai presus de toate aceste rezolvări regizorale, ceea ce transmite producția de la Paris, din 1999 (nu 2003, așa cum s-a scris greșit, în mod repetat, în șirul interminabil al avancronicilor din presă) este o subtilă tandrețe. Zâmbetul ironic este alăturat autenticității. Costumele de epocă dansează balet modern pe muzică barocă. Iar muzica se relevă deodată ca fiind una dansantă, așa cum observa chiar William Christie în documentarul care însoțește DVD-ul spectacolului de la Paris. Așa se pot explica toate momentele acestui fabulos spectacol. Prin tandrețe și prin ironia înțelegătoare. Dar trebuie văzut în primul rând, comentariul este insuficient. Trebuie văzut minaretul umblător, trebuie văzută corabia din vârful perucii, trebuie văzute caricaturile turcilor, valurile elicoidale ale furtunii (care m-au făcut să le compar cu pânza lui Lepage de sâmbăta trecută, a Furtunii de la Met), minimalismul à la Peter Brook al bețelor din Prolog și din ultima intrare, caricatura travestiului, comedia umană a baletului de la sfârșitul Prologului, sarafanul de fetiță cuminte al lui Emilie, balerinul din ghiveciul de flori și adevăratul concert pop dat de Zima în ultima parte. Toate acestea trebuie văzute, lăsându-te sedus ca în copilărie de lista de atracții ale bâlciului care tocmai și-a întins tabăra pe strada ta, ca să poți înțelege, ca să te poți bucura, până la urmă, tot ca un copil.

Producția de la Iași este reluarea în proporție de 90% a celei de la Palais Garnier, de acum 13 ani. Dacă Intrarea florilor a fost prezentată doar ca fragmente, spre deosebire de Paris, iar prima și a doua intrare au fost inversate, în schimb, am avut surpriza să constat că a fost reluată coregrafia excepțională semnată de Blanca Li în spectacolele din 1999/2003. Eram înfrigurat de gândul că ar fi putut fi schimbată la Iași și am răsuflat ușurat când am realizat că voi asista „pe viu” la aceleași secvențe de dans de la Paris. Ideea de a folosi elemente de balet modern într-o operă barocă a funcționat ca o minune în conceptul lui Andrei Șerban. Intermezzo-urile dintre intrări au fost cele mai amuzante scene de dans pe care le-am văzut vreodată și m-am surprins în timp ce mergeam spre hotel cum îmi venea să dansez plesnind din degete exact ca marinarii care-i duc înapoi acasă pe Emilie și Valère…

Comentariile muzicale sunt de prisos. Chiar dacă aș putea remarca un solist sau altul, n-o voi face, pentru simplul motiv că în seara aceasta muzica s-a întors la origini, înainte de orice star system. De la orchestră și până la ultima voce din cor, totul a fost perfect.

Important este că niște români melomani au văzut pe viu o producție de operă apreciată în Occident. Au văzut-o acasă la ei, la un preț infim. Apoi e o operă rară, înainte de a fi frumoasă. Din 1952 și până în 2012 cred că au existat vreo 4-5 producții ale Indiilor galante în toată lumea. Mai mult, e o clipă doar, cu care nu se știe dacă ne vom mai reîntâlni vreodată. Toate acestea sunt argumente pentru un mare entuziasm, indiferent de ce tip. Sper că ați fost la spectacol. Sunt convins că, indiferent câte defecte ar fi avut, n-o să-l uitați, niciodată.

Aceasta este feeria copilărească a lui Andrei Șerban. Aceasta este galanteria României după 20 de ani: revenirea lui cu (abia) a doua producție de operă la noi. Ce mult îmi doresc ca România să rămână la fel de galantă în continuare…

Pe lângă impresia puternică pe care am încercat s-o păstrez în mine încă puțin scriind acest articol, mă simt dator să completez și cu câteva observații despre cum s-a cântat în seara în care am asistat la această reprezentație. Desigur, toată lumea a reușit foarte, foarte bine în ceea ce și-a propus.

Indiile galante – Iași, 2012

În primul rând, am remarcat prestația Orchestrei Operei Naționale Iași conduse de Gabriel Bebeșelea. Sigur, nu avea cum să sune la fel de crispy precum o veritabilă orchestră barocă, precum Les Arts Florissants sau Orkest van de Achttiende Eeuw, sunetul a fost mai „moale”, specific unei falange clasice, dar oglindind de minune spiritul operei lui Rameau, ba mai mult, corectitudinea a fost înaripată de un veritabil entuziasm general pe care și publicul l-a împărtășit. Mi-a mai plăcut Cristina Grigoraș în rolul zeiței Hebe, o voce delicată dar plăcută și care s-a descurcat foarte bine în registrul acut al rolului. Apoi, clar Rodica Vica, foarte sigură pe ea și pe bună dreptate și Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată – o Zima irezistibilă, cu o coregrafie impecabilă alăturată unei interpretări fără nici o slăbiciune. Același entuziasm contaminant l-au împărtășit și Jean-Kristof Bouton și Daniel Mateianu, ambii părând (mai ales primul) foarte în elementul lor. Repet însă, minusuri n-am văzut, poate și din cauză că muzica poate nu punea dificultăți extreme soliștilor.

Indiile galante – Iași, 2012

In somma, spectacolul de la Iași nu a fost mai prejos de cel original de la Paris, care a beneficiat de-a lungul timpului de voci foarte consacrate (Danielle de Niese, Patricia Petibon, Natalie Dessay) sau de un dirijor expert în (dar și limitat la) muzica barocă.

23 comments on “România galantă

  1. Green
    Noiembrie 17, 2012

    Excelent blog, uimitoare cronică.

    Apreciază

  2. Etienne Li
    Noiembrie 17, 2012

    I hope you understand english, and I just wanted to mention that the choreography for Indes galantes is the work of Blanca Li (both at Paris Opera and Iasi), who is not mentioned in this article, while there is a full paragraph about this feature. By the way, nice article !
    Andrei Serban is very proud of his collaboration with Blanca Li on this Rameau Opera ballet.
    It would be nice to correct it, and add a tag about it, thank you

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 17, 2012

      Thank you very much for your comment. You are absolutely right and I apologize for not mentioning yet Blanca Li.
      I wrote the article just after the performance an there were so many things so worthy to be mentioned that I was aware that they were as many that I forgot to write about.
      I promise you that I will update the article today with all the credits for coreography which was absolutely fantastic!

      Apreciază

  3. Andreea
    Noiembrie 17, 2012

    Sunt convinsă că mă aflu (ce noroc), din nou, pe pagina unui profesionist. Să citești o astfel de avant-cronică te face să intri fericit, ușor euforizat, pe ușile Teatrului în care n-ai mai fost de mulți, mulți ani, spunându-ți că ai ales pentru ”inaugurare” spectacolul potrivit. Chiar dacă lectura premergătoare te transformă într-o Madame Bovary… de ce nu.

    Apreciază

  4. artelesistiintelevietii
    Noiembrie 17, 2012

    Reblogged this on Artele şi ştiinţele vieţii and commented:
    Add your thoughts here… (optional)

    Apreciază

  5. Arthelad
    Noiembrie 20, 2012

    Excelent articol, mă bucur ca l-am descoperit. Aș dori doar să mă erijez într-un apărător (galant) al valorii „originalului” baroc, asupra căruia și Andrei Șerban a insistat în diverse interviuri. Muzica vorbeste de la sine, dar iată câteva idei care rămân la fel de moderne și îndrăznețe și după 300 de ani:
    Prolog – pe scurt: „Make love not war”
    Incași – Religia e impostură („L’imposture parle souvent au nom de dieux” – PHANI). Sympathy for…
    Turc – Eternul feminin. „Ecoutez…” – momentul cand Emilie, copleșită de generozitatea turcului, ezită între el și Valère. O clipă de geniu, care trece cum trec clipele, repede.
    Sauvages – Amorul fără prejudecăți și fără constrângerea societății. Departe și de încătușarea geloziei, dar și de libertinaj. Schimbarea a „n” parteneri până se găsește cel potrivit. O căsătorie „păgână”, în natură, fără certificatul roz, bazată pe sentimentel reciproce, nu pe convenții.
    Ascunse cu subtilitate în fundalul feeriei lui Andrei Șerban sau evidențiate pe față în stranietatea unei montari precum Burghezul Gentilom in versiunea Le Poème Harmonique, pozele alb-negru ale barocului se pot asemăna nu numai cu drăgălășenia desuetă a ilustratelor de epocă, ci și cu brutalitatea imaginilor războiului din Vietnam.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 21, 2012

      Mulțumesc pentru comentariu. Aveți dreptate chiar și supralicitând (războiul din Vietnam??), oricum intenția mea a fost să subliniez virtuțile producției lui Andrei Șerban, mai degrabă decât pe cele ale libretului lui Louis Fuzelier.

      Apreciază

    • cristipetre
      Noiembrie 28, 2012

      Va rog sa ma scuzati, dar montarea Burghezului Gentilom, a celor de la Poème Harmonique nu mi se pare stranie deloc. Este drept, franceza veche suna ciudat, dar asa vorbeau oamenii în epoca. De ce sa folosim pentru muzica instrumente de epoca, sa avem luminile de epoca (lumânari în loc de reflectoare), actorii sa declame dupa regulile epocii, dar cuvântul pronuntat, fie el declamat sau cântat, sa nu fie asemanator originalului din secolul XVII?
      În plus, am ascultat si „Le malade imaginaire” – Molière si Charpentier – si, la fel, se foloseste limbajul de epoca, spectacolul este mai viu, mai autentic, mai aproape de intentia autorilor.

      Apreciază

      • Arthelad
        Decembrie 11, 2012

        Cand am spus despre Burghezul Gentilom ca are o „stranietate” ma refeream strict la sensul de neobisnuit, iesit din comun. In sensul pozitiv. Nu vad unde as fi spus ca am ceva cu folosirea limbii vechi, etc., departe de mine asa o intentie, spectacolul respectiv imi place foarte mult. Prin interpretarea autentica extrema e un spectacol foarte modern, asta doream sa spun. Cat despre elementele iesite din comun (ca sa nu le mai spun „stranii”), sunt mult mai multe decat limba. Pozitiile mainilor si picioarelor, retorica gesturilor (potrivite cu fiecare cuvant), pozitia oblica (usor aplecata) a capului pentru a prinde anuminte unghiuri de lumina (pana si privirea trebuie sa fie intr-un anumit fel), pozitionarea actorilor cantaretilor si dansatorilor pe scena pentru a creea forme geometrice cu diferite simboluri (de ex in tragedii sau piese istorice, cand personajul principal era un erou sau zeu, ocupa o pozitie centrala corespondenta cu cea a regelui in sala), etc. etc. etc.

        Apreciază

  6. Arthelad
    Noiembrie 22, 2012

    Da, corect, comparatia mea e cam exagerata. Mai corect ar fi fost sa ma refer la fotografia de arta in alb-negru, dar de, orele erau inaintate, neuronii obositi. Inca o data felicitari pentru forum si articol.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 22, 2012

      Mulțumesc pentru aprecieri și nu numai. Comentariul dvs. mi-a fost de mare folos în realitate. Răsfoind presa muzicală franceză în căutarea cronicilor de la Paris am regăsit ambele păreri, și a dvs. și a mea, care de fapt se completează. Chiar voi scrie despre asta, mi se pare un subiect foarte interesant.

      Apreciază

  7. cristipetre
    Noiembrie 22, 2012

    Buna ziua,

    Primo : orice persoana care cunoaste detalii despre opera lui Rameau, inclusiv interpretarile lui Leonhardt, Brüggen, Herreweghe, Christie etc. este prietenul meu.
    Secundo : aveti parte de invidia mea sincera. Eu sunt la peste doua mii de km de tara si venirea la Iasi pentru premiera „Indiilor Galante” a fost exclusa (din alte motive decât distanta). Orice norocos care a vazut Indiile Galante in România (basca faptul ca mai si povesteste ca a fost o minune, un lucru perfect) are parte de invidia mea. Va invidiez ca ati putut lua parte la ceea ce eu consider sa fie un fel de „breakthrough” pentru teatrul liric din România, cel încremenit într-un repertoriu operatic de cinci opere.
    Tertio, sper la o inregistrare sau la un DVD. Sa avem si noi falitii nostri, sa exportam si un pic de cultura în Europa, nu numai rromi. Oare vreau prea multe?

    Cu plecaciune,
    Cristian Petre

    Apreciază

  8. piracetam
    Decembrie 17, 2012

    Andrei Şerban, cunoscut şi apreciat regizor de teatru, a pregătit pentru scena Operei Naţionale din Iaşi spectacolul de operă-balet Les Indes galantes, de Jean-Phillipe Rameau. Montarea este conformă cu cea din 2003, pe care regizorul a făcut-o pentru opera Garnier din Paris. Premiera a avut loc pe 15 noiembrie, dar vor fi încă două reprezentaţii, pe 16 şi 18 noiembrie. Asadar, dacă sunteţi prin preajmă, merită să încercaţi să prindeţi un loc.

    Apreciază

  9. Mircea Itcus
    Decembrie 17, 2012

    Este uimitor cum IT-ist pasionat de opera poate scrie o cronica atat de buna,infinit mai buna decat un absolvent de muzicologie la conservator!Si asta o spune un absolvent de conservator, pianist…

    Apreciază

  10. Dr.Marius Rimbasiu
    Decembrie 18, 2012

    FELICITARI ! O CRONICA PE MASURA SPECTACOLULUI !

    Apreciază

  11. Pingback: Avanpremiera nebuniei, la Opera Iași | Despre Opera

  12. Pingback: Primăvara a venit mai devreme: Vică și Bebeșelea, în concert la Sala Radio | Despre Opera

  13. Pingback: Muzica lor (III): Ce discuri ascultă Rodica Vică și Gabriel Bebeșelea | Despre Opera

  14. Pingback: Opera și Criza (3): Bayerische Staatsoper – Între tradiții și modernism | Despre Opera

  15. Pingback: Flash back: Caruselul lui Andrei Șerban, în cheie lirică | Despre Opera

  16. Pingback: Șansa ONB: Reforma | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: