Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Naționalism, comunism, festivism. Enescu 2013


Dacă n-ar fi fost Indiile galante de la Iași, după Paris, subiectul zilei, pentru mine, ar fi fost publicarea programului Festivalului George Enescu din 2013. Pe bună dreptate, pentru că acest blog a demarat propriu-zis cam odată cu desfășurarea ediției din 2011 a celui mai important maraton cultural din România. Presa din România, aflată în mijlocul unei crize profunde, care a dus la dispariția aproape totală a rubricilor culturale din cotidienele pompos, prețios și găunos denumite „quality”, a reușit performanța extraordinară de a nu relata nimic de la concertele unor monștri sacri ai muzicii mondiale. Această lipsă de informație, dublată de fastuoase avancronici și de interviuri cu mari artiști, a căror întrebare cheie este „Ce părere aveți despre Enescu, geniul?”, este o dovadă clară de naționalism primitiv. Mi s-a părut revoltător atunci, iar sentimentul acesta nu mi s-a tocit deloc nici acum, ca melomanii din România să nu fi putut citi într-un ziar, căutat cu înfrigurare a doua zi după concert, despre cât de frumoase au fost Tablourile cu Valery Gergiev, despre cât de cinematografică a fost Șeherezada și cât de operatică a fost Patetica lui Antonio Pappano, despre cât de autentic a fost Requiem-ul lui Ton Koopman, despre ce impresie a făcut o premieră mondială a unei lucrări scrise de un compozitor român (Adrian Iorgulescu), despre cum s-a făcut Franz Welser-Möst mesagerul lui Mozart, despre cum arată Ivan cel Groaznic în viziunea unuia dintre cei mai occidentali dirijori ruși (Ghennadi Rojdestvensky), despre Evgheni Oneghin-ul lui Caramitru. N-au găsit așa ceva, la fel cum nici eu n-am putut citi nimic altceva decât o nouă avancronică bombastică, de parcă în inima Bucureștiului ar fi venit nu marea muzică, ci vreun circ. Atunci m-am decis să-mi notez eu propriile impresii, și, cu doza inerentă de exhibiționism, să le împărtășesc și cu alții. Am scris ceea ce mi-ar fi plăcut să citesc scris de alții, mai îndreptățiți decât mine s-o facă.

Prefer să critic acum, aici, ediția din 2013, încă înainte ca festivalul să înceapă, decât în zilele în care vom vedea o mare orchestră demonstrând aproape cu frivolă lejeritate că într-adevăr „magia există„. Vraja nu trebuie destrămată atunci. Să privim realitatea în față, acum, când o distingem doar în zgomotul orașului, nu pe muzica lui Mozart.

Anvergura artistică a festivalului este una de talie europeană. Odată ce rețeta de succes a fost descoperită, festivalul a încremenit monolitic într-un program mamut de concerte, multe dintre ele de o extraordinară calitate, lucru foarte adevărat. Dacă la Salzburg sau Glyndebourne inovațiile, schimbările, bugetele, ideile, în ultimă instanță dorința de a schimba în bine ajung uneori să fie mai des subiect de știri decât cronicile spectacolelor în sine, la București nimic nu pare să se urnească din loc. La fiecare ediție din ultimii 10 ani diverși artiști, în special dirijori de mare renume, au redactat câte o declarație publică în care se plângeau de acustica de la Sala Palatului. De fiecare dată, ca urmare a acestui demers, intelectualitatea bucureșteană s-a făcut ecoul mesajului și, indiferent de culoarea politică a Guvernului sau a Ministerului Culturii, niciodată nu s-a rezolvat această problemă, în ciuda unor eforturi uneori penibile. Ultima „invenție” a fost reducerea spațiului destinat publicului prin plasarea aproape de capătul sălii a unui soi de cortină textilă care ar fi trebuit să absoarbă reverberațiile. Mai nou, se vorbește, deocamdată neoficial, că Sala Palatului ar urma să fie scoasă din circuitul cultural al organizării de concerte. Nu e o veste neapărat rea, construcția care sluțește ca o tumoare Palatul Regal ar trebui chiar demolată, dar avem ce să punem în loc? Sper că nu tot Sala Polivalentă. Ar însemna o nouă întoarcere spre comunism.

Restaurarea unei săli de concert durează mult timp. Teatrul Național din Iași a avut nevoie de 8 ani de zile. Bolșoi Teatr din Moscova la fel, tot 8 ani. Costurile sunt mari, cu sau fără arghirofilia românească. E utopic să visez că până în Septembrie 2013 s-ar mai putea remedia ceva. Dar măcar când va veni vorba de un nou stadion de sute de milioane de euro, pregătit pentru cea mai puțin valoroasă cupă europeană la fotbal (chit că e vorba de un meci foarte bun), poate atunci ar fi momentul ca un ministru al Culturii să devină vizibil și să ceară public restaurarea sau construcția unei săli de concert. Pentru că argumentele sunt aceleași, demagogice sau nu: turismul internațional. Spectatorii care vor plăti nu numai bilete scumpe dar și consumații la restaurantele din centrul Bucureștiului, camere de hotel și, poate, vor plăti și pentru amintiri din România: un disc Electrecord, un album foto al Festivalului și imaginația comercială poate continua lista. Altfel, ne vom trezi iarăși în postura penibilă a unei gazde care organizează o petrecere fastuoasă, la care toți invitații apar în fracuri și rochii de seară, iar amfitrionul într-o salopetă muncitorească, acoperită cu pete de vopsea lavabilă întărită, pe post de petice care acoperă rupturile din genunchi.

Opera Națională București arată din ce în ce mai rău. Dacă la Londra, la Royal Opera House, un bilet la operă înseamnă mai mult decât vizionarea unui spectacol, înseamnă oportunitatea unei întreagi seri petrecute în jurul muzicii, fie la unul dintre cele patru restaurante din incinta teatrului, fie pe terasa de pe acoperișul acestuia, alături de prietenii cu care ai venit acolo, în schimb, la București, e dureros să constați că toaletele de la operă arată mai respingător decât cele dintr-o haltă CFR… Singura sală de concert care a fost renovată recent este Ateneul Român, cu o acustică discutabilă totuși (pentru că scena a fost artificial mărită peste câteva rânduri de fotolii desființate), dar încă unul dintre locurile cu adevărat frumoase ale culturii bucureștene.

Am simțit o bucurie amestecată cu un pic de jenă văzând pe ultima copertă a revistei Opera Magazine reclama neagră, atât de cunoscută nouă, a Festivalului George Enescu Ediția 2013. Magic exists. Nu simt nici o plăcere în a fi negativist. Trebuie să ne facem că nu vedem festivismul? Câteva zile mai târziu, o altă revistă, Opera Now, publica un articol, pe care-l voi reproduce tradus mai jos, care pune degetul pe mai multe răni odată, făcându-mă să public acest post.

Opera Now

Scrisoare din București – de Adrian Mourby

Bucureștiul încă își caută pașii după vremurile tulburi. Spre deosebire de Paris, Viena sau Londra, se simte ca un oraș care în primul rând nu a fost niciodată terminat. Nici o perioadă de afluență, nici un regim nu a durat suficient de mult (nici chiar cel al lui Ceaușescu, slavă Domnului!) încât să impună un stil asupra lui. Multe din lucrurile bune s-au întâmplat în ultimii 20 de ani.

O privire sumară asupra locațiilor muzicale majore se oprește în primul rând la Ateneul Român, unul dintre cele mai frumoase interioare Belle Epoque din Europa; Opera Națională, o reluare curioasă, din anii ’50, a motivelor italiene, cu aspectul sumbru al unui mormânt recent redeschis; și Centrul Cultural Sala Palatului, o sală de conferințe cu 6000 de locuri, foarte est-europeană, un monument închinat tuturor lucrurilor greșite din arhitectura europeană a anilor ’60.

Fostul Teatru Național, unde se cânta operă până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a dus, afectat de bombe care i-au justificat demolarea de către proaspăt instalata administrație comunistă. Iată că hotelul Novotel, recent construit din sticlă și oțel pe locul fostului sediu al Operei, a restaurat vechea intrare acoperită, ca parte a noii sale curți de la intrare. Actualul Teatru Național, unde se prezintă spectacolele de balet, avea, până în anii ’60, o structură foarte brutală, dar în 1983 a fos încapsulat într-o fațadă neo-clasică din beton, la ordinele lui Ceaușescu.

ONB - (c) Opera Now, dec. 2012

Actualul teatru de operă (datând din 1952) se află într-o zonă oarecum izolată, la capătul vestic al Bulevardului Elisabeta, în sectorul 5 al orașului. Numele poate părea rece, dar e o zonă cu parcuri și clădiri universitare, neașteptat de spațioasă și de verde. Clădirea în sine are o formă ciudată, cu o arhitectură neo-clasică sumbră, foaierul e un mare spațiu deschis unde te-ai aștepta să întâlnești câțiva demnitari așezați în fotolii. Dacă România și-ar schimba politica de a interzice băuturile alcoolice la evenimentele culturale, acest mausoleu ar putea deveni un superb bar, dar, în acest moment, e mai ușor să-ți imaginezi, trecând pe sub una dintre cele trei arcade de la intrare, că ai nimerit în seara greșită. O statuie în fața Operei îl comemorează pe compozitorul George Enescu (1881 – 1955), care a scris ceea ce este considerată a fi „opera națională” a României, Oedipe.

Azi, acest teatru este sediul Operei Naționale București, care are un sezon încărcat, prezentând o paletă întreagă de titluri populare din vastul stoc de producții, care se întinde de la Mozart la Rossini, Verdi și Wagner. Distribuțiile sunt aproape în întregime locale, iar România are o bună istorie a producerii de cântăreți de top, astfel încât calitatea spectacolelor poate fi o surpriză foarte plăcută. Capul de afiș care ni se oferă până la Crăciun este o adevărată raritate: comedia domestică a lui Donizetti, Rita, subintitulată „Soțul bătut”.

După Operă, o vizită la casa și muzeul George Enescu este esențială. Oedipe-ul epic al lui Enescu, care datează din anii ’20, formează piesa de rezistență a fiecărui Festival Internațional „George Enescu”, atracția bienală a calendarului cultural din București. Enescu a fost destul de înțelept încât să o ia de soție pe văduva unuia dintre cei mai bogați bărbați din oraș. Palatul Cantacuzino al acestei doamne, situat în capătul nordic al Căii Victoriei, este o abordare glorioasă a stiluilui rococo de la începutul secolului XX.

Această șosea aglomerată, denumită astfel pentru a celebra victoria asupra turcilor otomani invadatori, traversează orașul istoric de la nord la sud, fiind astfel un traseu ideal pentru explorarea Bucureștiului. Începe de la Arcul de Triumf situat la marginea cartierului diplomatic, fiind copia bucureșteană a napoleonianului Arc de Triomphe.

Șerpuind spre sud, Calea Victoriei trece prin ce a mai rămas din centrul istoric al Bucureștiului. Mare parte din această zonă, cu hanurile din secolul XVII, bisericile medievale și ruinele fortăreței prințului Dracula, era programată în anii ’80 pentru demolare. Din fericire, Nicolae Ceaușescu, arhitectul frustrat transformat în urbanist diabolic, a fost împușcat de propriul său popor înainte ca acest lucru să se întâmple, iar astăzi Lipscaniul se bucură de o renaștere energică. Hanul lui Manuc, un han din secolul XIX construit după planurile unui caravanserai turcesc, era atracția pentru primele spectacole de operetă din București, pe la 1880.

Între timp s-a creat o nouă copertină pentru Curtea Veche, castelul fortificat de Vlad Țepeș, cunoscut mai bine drept Vlad fiul lui Dracul, sau Dracula. El este cel care, acum 550 de ani, a scris pentru prima dată numele de București într-un document istoric, o scrisoare adresată unui comerciant de pe malul Dâmboviței.

6 comments on “Naționalism, comunism, festivism. Enescu 2013

  1. ioana diaconescu
    Decembrie 6, 2012

    Excelent articol! Opinie clar exprimata, luare de pozitie explicita, macar de s-ar lua in seama toate acestea! O, de s-ar lua in seama! Desigur ma refer la oficialitati…

    Apreciază

  2. Sorin
    Decembrie 11, 2012

    Articolul e bine scris, totusi nu am prea inteles concluzia. Eu am ajuns sa detest acest festival facut la hei-rup, cu cheltuieli „indecente” [ca sa citez un personaj celebru aflat incidental intr-o pozitie de top absolut!!!], in care se inghesuie concerte cat pentru 2-3 stagiuni in 2-3 saptamani, naucindu-i pe melomani si bagand pe gatul altora cu polonicul tone de muzici mai bine sau mai prost facute, de obicei mult mai prost decat se declara si decat se spune, in sali inadecvate, care ar fi trebuit refacute sau inlocuite de zeci de ani. Dar e mai simplu sa se mearga din inertie pe cai batute si folosind retete stiute decat sa se faca ceva care sa imbunatateasca in mod real viata culturala a tarii. Ne bucuram ca-i vedem o data la doi ani pe acesti mari artisti, chiar daca efortul e epuizant iar la sfarsit cu greu ne mai amintim detaliile, dar ne-am bucura mai mult daca i-am vedea mereu, saptamana de saptamana sau macar luna de luna, asa cum se intampla in toate capitalele europene. Poate e putin exagerat sa ne raportam la Paris [desi candva bucurestiul se considera „micul…”], unde in fiecare seara ai de facut o alegere dificila intre Opera, Salle Pleyel, unul din multele teatre sau o alta sala mai mica de concert, dar unde poti vedea un mare artist. Dar la noi festivalul vine ca masa de Craciun dupa un post lung si greu, care ne da indigestie, pentru ca incercam sa „mancam” cat mai mult din ce e pe masa, ca nu se stie cand mai prindem. Eu as dori o „dieta” culturala mai omogena si mai echilibrata, cu unul sau mai multe festivaluri mai putin festiviste si mai bine puse in scena. Ideea unui nou maraton de 30-40-50 de concerte si spectacole in 3 saptamani ma infioara de pe acum.
    Publicul o sa dea navala sau nu, oricum habar n-are de multe ori despre ce se intampla acolo si cine sunt cei care urca pe scena, si aplauda frenetic, in spiritul inca actual de congres pcr, nediscriminativ intre magia unora si superficialitatea golasa si dezarmanta a altora.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 11, 2012

      … ăăăă păi exact asta e concluzia.
      E considerat un sacrilegiu să critici Festivalul pentru că are anvergură. Chiar mi s-a spus:”Și ce vrei, să nu mai fie? Să se desființeze? După ce că nu avem mai nimic, nici asta nu-ți convine, că măcar o dată la doi ani ne simțim și noi ca-n Europa?”
      Concluzia este exact aceasta: Naționalism, comunism, festivism – susținută de cele scrise, susținută de un articol din presa occidentală chiar de specialitate, susținută în fine și de remarcile dvs. care reiau aceleași idei.
      Ce nu am scris, și poate ar fi trebuit să fi scris este: ce ar trebui făcut ca să nu mai fie așa. Până la anul, nici dacă se alocă cele mai generoase bugete, nici Sala Palatului și nici ONB nu s-ar putea restaura. De ce să nu profităm de alte săli din țară? De unde până unde provincia nu are dreptul la cultură? Abia sunt câteva concerte ici și colo, ar putea fi mai multe. Un drum până la Sibiu sau la Iași pentru a vedea un mare dirijor poate fi foarte interesant. La Iași Teatrul Național s-a restaurat și arată splendid, de să nu se cânte 10-15 concerte acolo? Poate fi o soluție.

      Apreciază

    • cvartetartys
      August 13, 2015

      felicitari pentru opinii! ma bucur sa vad ca mai vede si altcineva din afara ,,fenomenului cultural” lucrurile, cam asa cum le vad si eu…despredemnitate s-a suparat rau pe mine cand i-am aratat niste lucruri, dar asa e viata…nu orice meloman are intotdeauna dreptate, pe orice subiect…la fel cum poate gresesc si eu sau tu pe anumite aspecte legate de valaorea festivalului Enescu. totusi, m-a deranjat ca un meloman asa-zis cultivat precum despredemnitate, sa aprecieze atat de disjunct si neinformat, valaorea artistica a orchestrelor romanesti…spune multe despre spiritul vetust si mult prea idilic al acestui cronicar de moda mult prea veche. nota bene: in pofida limbajului ce pare elevat!!!

      Apreciază

      • despredemnitate
        August 20, 2015

        Comentariul a fost marcat ca spam de către flitrul Akismet (din cauza link-ului publicitar pentru canalul YouTube al comentatorului). Abia acum l-am observat și l-am moderat. Celelate două comentarii identice, marcate tot ca spam, le-am șters.

        În rest, domnule Faur, aveți o imaginație bogată, dacă vă închipuiți că m-am „supărat rău”. În nici un caz, mai ales pe un troll perfect, cum sunteți domnia voastră.

        Apreciază

  3. Sorin
    Decembrie 16, 2012

    Din cate am inteles, in 2013 se pregateste o renovare a Operei bucurestene, care a mai fost totusi renovata cel putin o data in ultimii 20 de ani, spre deosebire de Sala Palatului la care nu stiu daca s-a mai facut ceva in ultimii 40. Ce va fi cu noua conducere e greu de spus, dar fiind un proiect de anvergura e posibil sa fie continuat. Sau nu.
    Solutii se pot gasi daca se vrea, dar se pare ca nu. E mai simplu sa ne vaitam decat sa facem.
    Sala Palatului poate fi adusa la un nivel modern prin renovare adecvata, dar necesita timp si un proiect foarte bine gandit, el insusi poate avea nevoie de cativa ani penteu a se concretiza.
    Sala Polivalenta poate fi si ea folosita – stiu spun o mare erezie – dar mai stiu cazuri in Europa si care au rezolvat cu succes aceasta problema. In plus, are avantajul ca nu e foarte greu accesibila, desi e destul de incomod plasata.
    Continuarea proiectului ceausist de constructie a noii Opere Nationale nu e nici ea imposibila, dar necesita timp si fonduri uriase.
    Provincia ar fi o solutie, oricum se mai „da” cate ceva si acolo in festival, dar are cateva dezavantaje: sali mult mai mici si posibilitati reduse de acces [transport] de la distanta. Cu trenul faci nenumarate ore, la fel si cu masina dar in conditii de maxim stress ca autostrazile noastre sunt, vorba lui Nenea Iancu, „sublime, dar lipsesc cu desavarsire”; cu avionul te costa mai mult decat o cursa catre alte capitale europene. Si ajungi sa dai 60 de lei pe un bilet si 600 pe transport. Nu mai zic nimic de cazare. In concluzie nu ai multe sanse sa vina public din afara, iar din cei 2-3 melomani locali nu faci un festival.
    Pe de alta parte, publicul e si el pe masura. Am vazut sali goale la Gergiev, Pappano, Gatti si alti cativa mari dirijori/artisti; am vazut plecandu-se in masa de la Parsifal, prost programat, pentru a prinde ultimul autobuz spre casa sau de la William Christie, care oferea un concert de cea mai inalta clasa mondiala, dar mai lung decat era spatiul adecvat, pentru a se merge la Tomescu. Am vazut public extaziindu-se la concerte elegant-clasificabile „modeste” (in realitate niste orori greu de definit) si primind caldut artisti care au oferit seri memorabile, de inalta tinuta. Sau minunatul obicei de a se aplauda intre parti sau chiar in mijlocul lucrarii, profitand de o cezura in partitura. Nu am sa o uit curand pe marea Marianna Lipovsek care i-a rugat in repetate randuri, fara succes, pe putinii prezenti in sala, sa nu mai aplaude intre liedurile unui ciclu. Sa mai adaugam ca multi vin abia in ultimul minut….al sfertului academic de dupa inceperea concertului si deranjeaza zeci de oameni cautandu-si locul. Sau armatele de fotografi care fac zeci, sute, mii de poze cu aceeasi imagine esentiala, dar se fac auziti si vazuti in tot timpul concertului, ba chiar au si atitudine agresiva fata de putinii bieti melomani platitori de bilete care ar vrea sa vada in liniste concertul si au nefericita idee de a-i apostrofa. Pentru ca, bineinteles, organizatorii nu iau nici o masura, iar plasatorii lasa accesul liber fara sa intervina in vreun fel.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Decembrie 6, 2012 by in Muzica and tagged , , , , , , , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: