Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Cavalerul alb


Richard Wagner: LOHENGRIN
07.12.2012, vineri, Teatro alla Scala – broadcast
Dirijor: Daniel Barenboim, regia: Claus Guth
Jonas Kaufmann (Lohengrin), Anette Dasch (Elsa von Brabant), Tomas Tomasson (Friedrich von Telramund), Evelyn Herlitzius (Ortrud), René Pape (Heinrich der Vogler), Željko Lučić (Der Heerrufer des Konigs)

O nouă stagiune la Teatro alla Scala, un nou Sant’ Ambrogio, așteptat de toată lumea, de data asta ce va mai întâmpla, în afară de spectacolul de deschidere? Cu Wagner și mai ales cu Lohengrin, seara de 7 decembrie, mitică ea însăși în lumea operei, stă sub semnul legendei. La Milano tocmai a căzut prima ninsoare. Guvernul Monti își trăiește ultimele zile, confruntat cu iminența unei moțiuni de cenzură căreia nu-i poate face față. După forfeit-ul lui Anja Harteros încă de la proba costumelor, urmat de un nou forfeit al celei care trebuia s-o înlocuiască, Ann Petersen, în loja oficială premierul e singur, președintele Italiei n-a venit, așa cum o făcuse anul trecut, când cabinetul lui era proaspăt investit. Nici măcar imnul Italiei nu se mai cântă. În viață, cavalerul în armură strălucitoare, venit de pe mare într-o barcă trasă de o lebădă, e mai improbabil ca niciodată. Pe scenă, lucrurile au stat cu totul altfel….

Claus Guth este azi cel mai important regizor de operă european, alegerea lui nu a mirat pe nimeni. După Bayreuth-ul anilor ’40, salvarea lui Wagner de la demonizare a venit, după război, de la modernitate. Operele lui fiind atemporale, supraumane, imaginația regizorilor n-a avut niciodată limite. La Scala decorul a fost structură etajată, ca o curte interioară a unei clădiri ce părea în actul I un palat auster, în actul II, cel al nunții, un hotel vechi, sau chiar un motel de pe litoral, iar în ultima parte, zidurile unei închisori. Bineînțeles că imageria eroică nu a lipsit, corul era îmbrăcat în uniforme prusace, sabia simbol era acolo, goarna lui Lohengrin era și ea prezentă, chiar dacă minimizată. Jocul simbolurilor poate fi comentat și va fi comentat multă vreme, ca de altfel de fiecare dată, dar eu nu pot da verdicte, nu e cazul.

Lohengrin

Rochia de nuntă a Elsei e o reverență în fața lui Visconti, e aceeași rochie pe care o purta Claudia Cardinale în Il Gattopardo, facilă dar frumoasă fiind ideea de a o îmbrăca pe Ortrud într-o rochie identică dar de culoare neagră. Mi-a plăcut foarte mult pianina în dreptul căreia se opreau personajele și găselnița de a sugera o relație de dominare a lui Ortrud în familia conducătoare a Brabantului, aceea dintre o profesoară de pian și elevii ei, o profesoară cu nuiaua în mână, corectând din reflex ținuta Elsei în fața claviaturii. Iar pianina se răstoarnă în ultimul act, e o eliberare de toate constrângerile, atunci când prințesa se căsătorește cu cavalerul în alb. E o scenă extraordinară cea a ultimului act, întotdeauna am sucombat în fața scenografiilor „agricole”, nu-mi pot explica de ce, dar toate scenele în care apare vegetație uscată, fie că e vorba de un lan de grâu sau, în cazul de față, de stuful de pe marginea unei bălți (care există pe scenă, reală, incredibil!) mi-au făcut mereu o impresie puternică.

Barenboim a încercat să recreeze nebunia lui Wagner, dublată de cea a lui, proprie, trăgând vizibil de o orchestră superbă doar în Verdi și Puccini. Din fericire, corul a completat viziunea grandioasă și totul a ieșit bine la final. Când vine vorba de Wagner, chiar și contestațiile loggioniștilor dispar. Anette Dasch, venită în ultima clipă (pe 5 decembrie) de la Bayreuth, a făcut față cu brio rolului. Personajul imaginat de Guth e nevrotic de la un capăt la altul al unei opere ce a durat peste patru ore, momentele în care Elsa se prăbușește pe scenă sunt atât de multe, încât după o duzină am pierdut socoteala. Dasch, chiar și în stare de șoc perpetuă, aduce fizic cu o  Scarlett Johansson mai plinuță, știe rolul, chiar bine, l-a mai cântat în 2010 la Bayreuth. Conceptul oversized de la Scala impunea o voce încă și mai amplă decât a ei, dar rezultatul a fost mai mult decât convingător. Singura voce care mi s-a părut supraomenească a fost cea a lui Ortrud, Evelyn Herlitzius a cântat transfigurată, la căderea cortinei părând o cu totul altă persoană, ultima ei intervenție, Fahr Heim!, a reușit să pună o prăpastie de netrecut între Verdi și Wagner. René Pape, ca de obicei foarte bun, nu poate lăsa loc decât admirației, la fel și Heraldul de lux al lui Željko Lučić și ca, desigur, Telramund al lui Tomas Tomasson, cel neîmpăcat și implacabil în propria lui decădere.

Jonas Kaufmann - Lohengrin - (c) Reuters

Jonas Kaufmann – Lohengrin – (c) Reuters

De data asta însă, mai mult ca niciodată, Jonas Kaufmann a fost perfect. Alt cuvânt nu există pentru ce a făcut aseară. S-a simțit absolut confortabil în limba sa maternă, cântând parcă pentru o dată un rol așezat exact pe vocea lui baritonală, dar cu lirismul absolut, în pasajele care permiteau asta, al unei mezzavoce de care numai el este în stare. Dacă în Don Carlo, fizicul completează ceea ce-i lipsește din voce, dacă în Don Jose noblețea pare să-l dezavantajeze, dacă în Alfredo pare prea serios, dacă Mario Cavaradossi al lui e prea german, ei bine, în Lohengrin e un zeu, pe care doar posturile fetale în care Guth îl punea să cânte îl mai puteau aduce înapoi la scară umană. Ce caută el în opera italiană pare să fie un răspuns la o întrebare metafizică, un răspuns pe care nu l-a găsit încă. Iar eu încep să cred că nici nu-l va găsi vreodată în afara lui Wagner, decât atunci când își va face curaj să cânte, cu orice preț, dar mai ales cu șansa de a face istorie, un Otello. Atunci când cavalerul alb va deveni negru. Cine știe, poate în câțiva ani?…

A fost un triumf. Scala a îngenuncheat în fața anului Wagner care începe peste mai puțin de o lună. 15 minute de aplauze frenetice au încheiat un nou Sant’ Ambrogio oferind apoi imnul național al Italiei însoțit de senzaționalul cor care a luminat tot spectacolul. De data aceasta, Barenboim a nimerit-o din plin, nimeni n-a rămas indiferent. Cu atât mai mult cu cât voi rămâne multă vreme cu imaginea atât de emoționantă a lui Anette Dasch plângând de emoție, ea, cea venită parcă de nicăieri, în cea mai prețioasă seară a unui an operatic, e un vis care, odată împlinit, nu poate opri, ci numai descătușa cele mai frumoase lacrimi.

PRIMA DELLA SCALA EDIZIONE 2012, L' OPERA DI WAGNER

La București, pâlcul de oameni care a asistat în sala de cinema la această transmisiune în direct a plecat spre casă aproape de miezul nopții, când au început să cadă și aici primii fulgi de zăpadă. Am fost mai puțini decât anul trecut, la Don Giovanni, duminică sunt alegeri, unele în care nimeni nu va învinge cu adevărat nimic. Opera – Quo vadis?

P.S. Între timp, a doua zi după premiera de la Scala, Monti a demisionat.

Semnalez și cronica de pe un alt blog: Percepții muzicale

9 comments on “Cavalerul alb

  1. miciuritter
    Decembrie 10, 2012

    Mario Monti NU a demisionat, si-a expromat doar dorinta de retragere dar numai dupa votarea in parlament a legii de franare a imprumuturilor.
    Cronica spectacolului excelenta ca deobicei, chiar daca momentele critice lipsesc, nu stiu din ce motive. Anette Dasch a salvat premiera prin prezenta, prestatia ei avand si momente de scadere, vocea este intradevar putin prea prezenta dar este si asta o varianta dupa o oarecare cizelare a conceptiei vocale. Zelico Lucici are o voce nedecvata acestui rol, rol care este un comentator neutru al desfasurarii scenice, necesitant o penetranta maxima vocala si-o prezenta mai vizibila – aici e vina regiei. Excelent bariton verdian – sa fi fost doar tentatia prezentei la Scala ?
    Rene Pape – bun – dar au fost momentele vocale cheie ale rolului care nu i-au iesit asa cum ar fi trebuit, dificultatea scriiturii ii da circumstante atenuante. Cum s-a spus excelenta Ortrude a Evelynei Herltzius secondata, dar cu cateva clase mai jos de Telramund.
    Nu in ultimul rand Kaufmann care prezinta o varianta foarte elaborata si subtila a rolului, este un Lohengrin care trebuie acceptat dar necesita mai multe auditii.
    Gaselnitele regizorale consider ca au tras in jos calitatea productiei, nerespectarea nici macar in mare de catre regizor a indicatiile regizorale ale lui Wagner au dus la aqparitia unui Lohengrin „Terminator” (vezi filmele lui Arnold Schwarzenegger ), care si-a pierdut total aura de erou in apararea celor fara vina si exponent al mitului Sfantului Graal.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 10, 2012

      Mulțumesc pentru corecția legată de Monti. M-a frapat faptul că față de anul trecut, de data aceasta președintele Italiei n-a venit, apoi în presa italiană erau titluri mari care anunțau plecarea premierului. De aici și până la paralela cu alegerile din România și la absența minunilor, fie ele conduse de o lebădă sau nu, nu era decât un pas de făcut (scris).
      Mi-a fost greu să critic ceva din mai multe motive.
      Unul este acela că o producție clasică nu va fi probabil niciodată huiduită, dar Lohengrin în armură adevărată este chiar plictisitor, cu atât mai plictisitor cu cât universul fantasy invadează și librăriile și cinematografele și calculatoarele copiilor. Guth va avea întotdeauna contestatari dar are și minte și carte.
      Cât despre soliști, n-a cântat nici unul atât de rău încât să fie desființat, chiar dacă Dasch n-a avut vocea cea mai mare, chiar dacă Pape n-a avut vocea cea mai gravă, chiar dacă Jonas Kauffmann a inovat (căci asta a făcut, adăugând o poezie melancolică foarte potrivită în context, în opoziție cu postura eroico-ridicolă cu manta albă și coif cu coarne sau aripi în secolul XXI), chiar dacă Tomasson n-a trăznit cu vocea să rupă scena în două etc.
      Spectacolul a avut unitate, decorul a funcționat (putea foarte bine să nu meargă), atmosfera aluzivă la Ibsen și Visconti a făcut minuni, apa de pe scenă a avut un mare efect etc.

      Calitățile spectacolului au fost mult prea multe în raport cu ilustrata sepia cu „Salutări de la Bayreuth!” ca să-l desființez.

      Dar vă pot semnala o cronică demolatoare pe un blog italian, Il Corriere de la Grisi:
      http://www.ilcorrieredellagrisi.eu/2012/12/e-arrivato-il-cigno-il-lohengrin-della-scala-dal-vivo/
      și traducerea în limba franceză, aici, pe un blog asociat ziarului Le Monde:
      http://wanderer.blog.lemonde.fr/2012/12/08/teatro-alla-scala-2012-2013-une-autre-critique-tres-acerbe-du-lohengrin-de-richard-wagner-du-7-decembre-2012/

      Sigur că un 1% dreptate are cronica italienilor, dar pentru 1% (și nimic mai mult) nu merită să-mi alung din minte amintirea frumoasă a unei seri cu adevărat excepționale.

      Salutări de la Băneasa!😀

      Apreciază

  2. Andrei
    Decembrie 11, 2012

    In opinia mea unul dintre cei mai buni Lohengrini a fost Sandor Konya ( poate cel mai bun) : http://www.youtube.com/watch?v=tB9TjEjiszM.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 11, 2012

      Nu vă contrazic. Dar adevărul absolut este că „a fost”, pe 7 dec. nu a cântat el🙂

      Apreciază

      • Andrei
        Decembrie 11, 2012

        Da🙂. Tin tot timpul sa spun de Sandor Konya cand este vorba de Lohengrin pt. ca in general este destul de putin cunoscut.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 11, 2012

        Foarte bine! Nu l-am ascultat nici eu în Lohengrin. Și a fost un tenor foarte mare.

        Apreciază

  3. miciuritter
    Decembrie 11, 2012

    De gustibus….. nu am vrut sa spun ca spectacolul merita desfiintzat, dar scoaterea in evidenta a unor scaderi nu cred ca scade calitatea si modul de receptare a productiei dupa seara cu pricina. Lohengrinul a avut multe parti reusite si merita sa fie luat in seama, dar constat ca pe masura trecerii timpului daca mergem la o premiera avem neaparata nevoie de „instructiunile de intelegere” emise de regizor. Unele teatre occidentale au asemenea indreptare fie in programele de sala sau prin mici prezentari inainte de spectacol.
    Italienii care participa la spectacolul de deschderea a sezonului , de Sf. Ambrozie este unul special care nu face multa rumoare, aristocratia milaneza este retinuta si contemplativa. De obicei marile tumulturi vin la spectacolele viitoare.
    Regizorul nu a aparut la aplauze ceea ce este o dovada de nesiguranta in propria creatie – nu cred ca era cazul sa fie chiar asa de retinut chiar cu riscul unor huiduieli – li s-a intamplat si altora mai celebri ca el.
    De acord cu ideea despre Lohengrinul lui Sandor Konya, dar erau anii 60, acum nu mai este destul o arie cantata vocal bine. Apoi pentru urechile celor cu limba materna germana se aud unele usoarele inconsegventze de pronuntare. Sub acest aspect sigur Kaufmann ca de altfel si Klaus Florian Vogt au fost la ei acasa.
    Ce se aude cu cronica balului mascat de la Met ??

    Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 11, 2012

      N-am fost la Milano la premieră ci într-un cinema din Băneasa. Dar când am fost la Teatro alla Scala, căci „et in Arcadia ego” am văzut că pe post de program se cumpără o carte de vreo 250-300 de pagini, probabil că spectatorii de acolo vor fi fost preveniți. Apoi a mai existat și o repetiție cu public, destinată tinerilor, pe 4 decembrie, când s-a produs forfeit-ul celor două Else (Harteros și Petersen). Evenimentul acesta al deschiderii stagiunii e acoperit bine de presa italiană dar și de blogosferă. Astfel încât sunt sigur că acei spectatori care au mers pentru muzică la premieră aveau cel puțin o idee despre ce va fi vorba în materie de producție.
      Îmi permit să vă corectez, dar Guth a apărut la aplauze. Nu s-a văzut în transmisiunea de la ARTE TV. Dar în transmisiunea de la cinema s-a văzut. A venit întâi Barenboim, stresat să nu fie huiduit ca de obicei, și n-a fost, a fost foarte aplaudat. Apoi Barenboim a venit de mână cu Claus Guth care are a avut parte și de aplauze dar și de apostrofări, cam jumate-jumate din ce se putea auzi🙂 Cum ziceam mai devreme, într-un comentariu, dacă ar fi fost o producție clasică, numai armuri și cearșafuri albe pe post de mantii, cruci, Graaluri, săbii și aureole, plus o lebădă dresată, sigur n-ar fi fost nici o problemă, dar specatcolul ar fi fost decretat aproape unanim drept „boring” și cu eternele întrebări retorice „De ce ne trebuie Wagner la Scala pe 7 decembrie?”, „Cine se crede Barenboim ăsta?” etc. Chiar și așa au fost, dar la un nivel ușor de ignorat.

      Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 11, 2012

      Bal mascat – sper să vină și cronica🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: