Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Visul din copilărie al divei


Încerc să mă țin de un obicei, acela de a scrie câte ceva despre discografia/videografia unei opere pe care am văzut-o pe scenă. De data aceasta va fi vorba despre Madama Butterfly.

Cine o descoperă pentru prima dată pe Cio-Cio-San are parte de o experiență dincolo de orice așteptări. Geniul lui Puccini a fost incendiat de ideea transpunerii unor motive muzicale japoneze în orchestra simfonică. Este foarte posibil ca miniatura specifică artei extremului orient să fi fost răspunsul la întrebările pe care și le punea Puccini față de abordarea lui aproape anti-verdiană față de operă. Nu avem un cor care provoacă înfiorări cu tentă politică așa cum este Va pensiero… ci un Coro a bocca chiusa aproape în surdină. Nu avem parte de un bariton care să-și exprime masculinitatea, ci un personaj, Sharpless, care împărtășește punctul de vedere al autorului, într-un fel este autoportretul compozitorului care contemplă în cheie moralistă comportamentul lui Pinkerton. Avem leitmotivul evoluat de la acordurile înspăimântătoare ale lui Scarpia la delicatețea sunetelor care însoțesc fiecare pomenire a cuvântului pettirosso. Dar mai presus de acestea, este vorba de intimismul libretului, Butterfly fiind poate cel mai frumos omagiu adus feminității care se poate întâlni în toată arta lirică. Gheișa din Nagasaki, sora muzicală a lui Mimi din La bohème, cântă aproape tot spectacolul, fără oprire, din momentul în care apare însoțită de cortegiul nupțial, ca într-un vis inefabil, și până când se sinucide. Mai întâi cântă inocența celor cincisprezece ani pe care îi are, apoi, în actul II, cântă speranța aceea atât de naivă a lui Un bel di vedremo, pentru ca în final să declame tragedia cea mai sfâșietoare.

madama

Nu e de mirare că foarte multe soprane, dacă nu toate, s-au visat, cel puțin când aveau vârsta personajului, să cucerească lumea în rolul lui Butterfly. Viriginia Zeani, care a cântat deseori rolul la Teatro alla Scala, îmi povestea acum puțină vreme că Știi, vrei să cânți și lucruri care nu-ți vin vocal, dar vrei să le cânți pe toate! Îmi plăcea să cânt din Madama Butterfly, aria „Un bel di vedremo”, deși, când am început s-o cânt, și această arie și duetul din Butterfly, aveam 13 ani […] Cred că e opera care fascinează toate cântărețele de pe lume pentru că tragedia și muzica sunt așa de frumoase împreună…

Prima speranță a Mariei Callas a fost să cânte rolul la Metropolitan. Edward Johnson, directorul din acea vreme al celebrei opere din New York, se spune că ar fi comentat această propunere drept imposibilă: Un elefant care să cânte Butterfly? Callas era foarte tânără, avea 22 de ani atunci, în septembrie 1945, și era într-adevăr complet diferită fizic de imaginea de divă pe care o avem astăzi în minte atunci când ne aducem aminte de ea sau abia o descoperim…

Și totuși, a cucerit cineva gloria cu această operă, atât de frumoasă? Mai degrabă nu. Nu prea există o soprană care să se identifice cu Cio-Cio-San așa cum e cazul Angelei Gheorghiu cu Violetta Valéry sau Magda, Maria Callas cu Norma sau Lucia di Lammermoor, Galina Vișnevskaya cu Tatiana, sau Birgit Nilsson cu Turandot sau Walkirya. O divă care să fie considerată imaginea iconică a Madamei Butterfly nu cred să existe, cel puțin nu încă. Asta este mai degrabă o veste bună: poate va apărea, cine știe când, venită de neunde, adunând lumea s-o vadă pe Ea, numai pe Ea, la operă…

Avem în primul rând o înregistrare legendară din 1939, a lui Toti dal Monte și Beniamino Gigli, cea care le-a făcut pe Zeani și pe Callas să viseze cu ochii deschiși.

Madama Butterfly - 1938

Madama Butterfly – 1939

Feminitatea și bunul gust sunt acolo, intacte, maniera este însă depășită, azi nu am mai suporta să se cânte așa, dincolo de intențiile dramatice nu mai putem aprecia stilul acesta al unei soprane de coloratură care nu transmite mare lucru în registrul acut ci doar acrobație vocală, destul de monocromă.

Zece ani mai târziu, o înregistrare uitată ne dezvăluia una dintre vocile cele mai senzuale din epocă, Eleanor Steber.

Madama Butterfly - 1949

Madama Butterfly – 1949

Alături de ea e chiar Richard Tucker, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Și Metropolitan, la una dintre primele reușite în afara repertoriului verdian…

Despre Maria Callas s-a spus că nu avea voce pentru Butterfly. Nu-mi dau seama de ce, mai ales ascultând vocile care se produc în acest rol astăzi. Cert este că în 1955, pe discul de studio condus de Karajan, dacă marea soprană nu mai corespunde vocal lui quindici netti, netti, în schimb actoria ei inegalabilă o face credibilă, poate mai mult decât pe oricine altcineva. Un bel di vedremo exemplar și apoi scena sinuciderii o fac memorabilă, în ciuda anturajului destul de neintersant (Gedda, mai ales).

Madama Butterfly - 1955

Madama Butterfly – 1955

Pe scenă, Maria a cântat rolul doar de trei ori, la Chicago, în același an. A supraviețuit un film mut, din timpul repetiției cu costume, neconcludent, e doar o atestare video. De notat însă că în aceeași perioadă apare și probabil primul film operă al acestei povești, cu frumoasa Anna Moffo în rolul principal, cu primitivismul specific acestor pelicule realizate de RAI. Moffo va relua și în studio rolul, în 1963 (cu un Cesare Valetti foarte frumos) feminitatea ei este intactă, vocea mai puțin, dar total incredibilă, e o diferență geografică de rafinament.

De altfel, anii ’50 sunt, ca în cazul majorității operelor importante, cei mai prolifici. De fapt, discul Mariei Callas era răspunsul divei la un adevărat curent al înregistrărilor operei lui Puccini. Victoria de Los Angeles face două înregistrări: prima în 1955 cu Gavazzeni, di Stefano și Gobbi, iar a doua în 1960 cu Santini, Bjorling și Sereni, ambele discuri sunt foarte reușite, performanța ei fiind un pic mai bună pe primul disc.

Madama Butterfly - 1955

Madama Butterfly – 1955

Renata Tebaldi nu putea lipsi din listă și înregistrează în studio, tot de două ori, în 1951 și 1959, versiuni celebre, dar la fel de neconvingătoare în ceea ce privește cei 15 ani ai protagonistei. Rămâne consolarea tenorilor în aceste înregistrări: di Stefano, languros, aproape făcându-l pardonabil pe Pinkerton în 1955, Jussi Björling, la finalul vieții, nu și al vocii, încă strălucitoare, și Carlo Bergonzi, un model, într-un rol în care atașamentul emoțional față de personajul locotenentului de marină care distruge viața unei copile japoneze este cât se poate de redus.

Madama Butterfly - 1959

Madama Butterfly – 1959

Aș putea spune că anii ’50 sunt anii căutărilor, ai tatonărilor eșuate. Ideea unei Madama Butterfly de mare anvergură, la dimensiunea unei dive, o mare doamnă a scenei în chimono, pur și simplu nu a funcționat. Sigur, se cântă nemaipomenit (așa cum era regula la timpul acela) numai că senzația de neverosimil te urmărește la tot pasul. Și asta pentru că Cio-Cio-San nu este o aristocrată, nu este o prințesă, nu e nici Elisabeth di Valois, nici Adriana Lecouvreur, nici măcar Floria Tosca. Ci este o fată din Nagasaki-ul preatomic, o adolescentă de 15 ani care se mărită, după obiceiurile din 1904, cu un ofițer de marină american care se comportă ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. Simplitatea pare să fie cheia personajului, chiar dacă vârsta ridică obstacole insurmontabile,  dar așa se explică poate succesul din anii ’60 – ’70 a două soprane care nu au revendicat niciodată statutul de mare divă: Renata Scotto și Mirella Freni.

Mai întâi Scotto înregistrează în 1966, împreună cu John Barbirolli, Carlo Bergonzi și Rolando Panerai, un disc în care sofisticarea este lăsată pe seama lui Puccini. E un succes, repetat apoi în 1978 cu Lorin Maazel, Placido Domingo și Ingvar Wixell, astfel încât la Piccola Renata (Grande Renata fiind Tebaldi) devine cea mai căutată soprană a timpului ei care să cânte rolul gheișei. O face cu mare succes la Metropolitan, în mod special, unde va ajunge să și pună în scenă opera, după ce s-a retras din cariera de soprană.

Madama Butterfly - 1966

Madama Butterfly – 1966

De partea cealaltă, Mirella Freni înregistrează în 1974 un disc legendar cu Herbert von Karajan, Luciano Pavarotti și Christa Ludwig. Recidiva din 1988 cu Sinopoli și Carreras este, din păcate, mult prea tardivă, vocea e uzată, e un disc ce nu trebuia făcut…

Madama Butterfly - 1974

Madama Butterfly – 1974

Karajan reia cu mari ambiții partitura lui Madama Butterfly de parcă ar vrea să demonstreze ceva. Într-adevăr, e atipic, muzica sa curge în valuri (wagneriene, după unii critici), luând prim planul tuturor, iar Freni și Pavarotti uită de Puccini, doar cântă, incredibil de frumos, o muzică ce nu mai seamănă cu nimic altceva. Succesul e atât de mare încât Ponnelle face un film-operă rămas multă vreme o referință, azi își arată vârsta, în care, cu tot scandalul care a urmat, Pavarotti este înlocuit cu Domingo. Coloana sonoră este adusă la zi prin reimprimarea vocii acestui mare tenor, toată lumea e entuziasmată de film, incidentul în urma căruia tenorul italian și dirijorul austriac au rămas certați multă vreme a fost uitat.

Începe astfel epoca spectacolelor filmate, distribuite apoi pe DVD. În 1983, Raina Kabaivanska la Arenele din Verona, din păcate scenografia superbă nu poate compensa o interpretare care nu are nimic de-a face cu Cio-Cio San. Apoi Teatro alla Scala, în 1986, aduce pe scenă o soprană japoneză, Yasuko Hayashi, fără ca rezultatul să uimească pe cineva, abia în 1998, filmul lui Frederic Mitterand, cu toate slăbiciunile vocale, stabilește din punct de vedere cinematografic o imagine standard definitivă a atmosferei operei: imaginile de documentar, alb-negru, completează o peliculă foarte bună ea însăși….

Anul 2009 aduce două înregistrări foarte frumoase. Un demers aproape desuet e apariția discului EMI al Angelei Gheorghiu, amintind de anii de glorie ai industriei fonografice care a pus la bătaie aproape tot ce era mai bun: Jonas Kaufmann, a cărui carieră va decola după apariția CD-ului, și Antonio Pappano cu a sa Orchestra dell’Accademia din Santa Cecilia di Roma. E discul anului în toată lumea, Angela aduce un pic vocal cu Freni în actul I și cu Maria Callas în Un bel di vedremo, a vrut mult să fie rolul ei, un rol semnătură. Nu știu dacă a reușit, după Traviata și Tosca e un țel aproape imposibil. Un vis.

Madama Butterfly - 2009

Madama Butterfly – 2009

Videoclipul cu Un bel di vedremo își atinge însă scopul, filmat în maniera care a făcut-o celebră pe Anna Netrebko (chiar mai mult decât ce cânta Netrebko pe scenă), acela de a aduce muzica lui Puccini pe stradă, în CD player-ele din mașină, pe PC-uri…

Cealaltă apariție este DVD-ul cu producția extraordinară a regretatului Anthony Minghella (The English Patient, Cold Mountain etc.), de la Metropolitan. E momentul inaugural al mandatului lui Peter Gelb, care începe prin preluarea acestei producții de la ENO (English National Opera). Patricia Racette și Marcello Giordani conving parțial, mai mult prin jocul de pe scenă decât prin voce, spectacolul este atât de frumos încât muzica aproape trece în planul secund, cel puțin în cazul soliștilor.

Să mai amintim, în final, că, în afară de Angela Gheorghiu, au mai cântat cu succes rolul titular din Madama Butterfly și alte soprane din România: Virginia Zeani (din păcate există doar înregistrări live, vechi) și Eugenia Moldoveanu (înregistrarea ei din studio, din 1979 nu îi face dreptate), chiar la Teatro alla Scala. Mulți Pinkertoni români de asemenea, nu-i mai pomenim, e vorba totuși de o operă în care soprana are întâietate parcă mai mult ca oriunde în altă parte.

Și totuși, dincolo de elanurile lui Tu? Piccolo Iddio, unde sunt Quindici netti, netti. Sono vecchia diggia…?

7 comments on “Visul din copilărie al divei

  1. Dr.Marius Rimbasiu
    Februarie 25, 2013

    Din multimea inregistrarilor existente , trei soprane mi-au atras atentia in rolul M-mei Butterfly :Maria Callas, Renata Scotto si Mirela Freni , acesta din urma in doua inregistrari ale sale, ambele dirijate de catre H.von Karajan (una avindu-l ca si partener in una pe marele Pavarotti, in cealalta pe tenorul de cursa lunga Domingo).De notat faptul ca atunci cind inregistrase aceasta opera (1955), Maria inca nu cintase pe scena rolul.O va face citeva luni mai tirziu la Chicago, tot sub bagheta lui Karajan.
    Dintre numeroasele productii pe care le-am vazut pe viu , imi ramin in memorie interpretarile Anei Rosza si Lucia Stanescu de la Opera Romana din Cluj, precum si a Rainei Kabaivanska la Arena din Verona si Köln.Dar cea pe care o consider cea mai apropiata de acest rol a fost japoneza Watanabe pe care am avut placerea sa o vad in anii ’90, anii sai de glorie, de mai multe ori in acest rol.
    In rolul lui Pinkerton ,n-am avut sansa sa vad pe viu vreun tenor care sa ma faca sa uit splendoarea vocal-artistica oferita de Ion Piso,Emil Gherman, Ion Buzea sau Virgilius Noreika.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 25, 2013

      Îmi permit să vă corectez în ceea ce privește înregistrarea lui Karjan cu Mirella Freni. Doar Pavarotti a fost înlocuit cu Domingo și s-a reînregistrat partea tenorului pentru coloana sonoră a filmului lui Ponelle. Freni nu a înregistrat de două ori cu Karajan. E adevărat, ea mai are un disc de studio, cu Sinopoli, în 1988.
      Celelate înregistrări menționate de dvs. sunt amintite și în articol.

      Apreciază

      • Dr.Marius Rimbasiu
        Februarie 25, 2013

        Celor care apreciaza raritatile , le recomand citeva inregistrari audio pirat :
        -E.Ormandi:E.Steber,J.Peerce,R.Bonelli- Hollywood Bowl,3.9.1948
        -B.Balkwill: Jurinac,Craig,Walters-Covent Garden,19.1.1959
        -N.Rescigno: Olivero,Cioni,Zanasi- T.San Carlo Napoli, 26.12.1961
        -Beermann:Miricioiu,Fraccaro,Janicke,Rauch, Stricker (Hamburg,1997)
        Deasemenea recomand inregistrarile Video ale unor spectacole Live si in primul rind acela de la Scala(Arcimboldi)2004 cu trei romani in distributie : Nitescu,Cassian,Agache, dirijor B.Bartoletti.Aproape ca nu este an in care la Festivalul puccinian de la Lago dell Tore sa nu se prezinte aceasta opera si totusi , personal niciuna dintre cele doua care se gasesc in comert , dirijate de catre P.Domingo nu mi-au atras atentia in mod deosebit :Dessi, Armiliato,Pons (2003),
        Hui,Secco,Pons (2004).Totusi , o nota in plus pentru soprana Hui. Nici inregistrarea de la Arena din Verona a lui D.Oren (2004) cu Cedolins, Giordano si Pons nu se remarca printr-un interpret deosebit iar montarea este catastrofala, nu in zadar fluerata de catre publicul Italian.Poate ca cea mai interesanta productie dintre cele prezentate la festivalurile de opera in aer liber din ultimii ani este aceea din iulie 2007 de la Chorégie d’Orange regizata foarte abil de catre Mireille Laroche si sub conducerea muzicala a japonezului Yutaka Sado.In rolul principal se remarca in mod deosebit soprana chiliana Veronica Villarroel bine incadrata de tenorul Marco Berti , mezzosoprana Julia Gertseva , baritonul Anthony Michaels –Mooore si excelentul Gilles Ragon in rolul lui Goro.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Februarie 25, 2013

        Mulțumesc pentru completări🙂

        Apreciază

  2. Sorin
    Mai 13, 2013

    O alta inregistrare video remarcablila din punctul meu de vedere si foarte putin cunoscuta a fost realizata prin 1996, cred ca la Sferisterio di Macerata, cu o Fiorenza Cedolins tanara, inca neafectata de rolurile prea dure abordate prea devreme. Nu a fost publicata niciodata, nu-mi amintesc cine erau partenerii, dar sper sa o gasesc printre casetele VHS si sa o reconditionez.

    Daca ar fi insa sa-mi aleg o favorita, atunci in domeniul video as vota fara ezitare pentru filmul lui Mitterand, unde sunt in mod deliberat alese voci neobisnuit de lirice si unde stiu ca regizorul a facut un casting de peste 5 ani care a inclus mai mult de 1000 de interprete pana a gasit una care sa-i convina din toate punctele de vedere. E cam singura in care se „simt” acei „Quindici netti, netti”, iar interpretarea actoriceasca a tuturor celor implicati e formidabila. Pentru mine Richard Troxell e cel mai convingator in rolul ingrat al lui Pinkerton din tot ce am vazut si auzit vreodata.
    Dintre cele audio as vota cu inregistrarea Freni/Pavarotti/Karajan, in care e foarte greu sa gasesti un minus.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Mai 13, 2013

      Da, e un punct de vedere la care subscriu de multe ori. Mai sunt și dăți când după o nouă audiție/vizionare mă las cucerit și de alte versiuni, dar după o perioadă de decantare revin și eu des la Miterrand și Karajan.
      Desigur, scopul nu e napărat o ierarhie, ci mai degrabă o trecere în revistă, gen „Merită să ascultați aceste discuri, sau să vedeți aceste DVD-uri”

      Apreciază

      • Sorin
        Mai 13, 2013

        Nici mie nu-mi place sa fac „topuri”, consider ca fiecare artist/echipa/montare poate aduce un punct de vedere nou si diferit asupra unei creatii si merita luata in consideratie, evident, in anumite limite. Dar sunt momente cand vreau sa revin la „esente”, la ceea ce m-a impresionat cel mai mult, si atunci revin la acele „favorite”, care se detaseaza de toate celelalte. Stiu ca multi nu sunt de acord cu ideile mele, dar stiu ca suntem atat de diferiti si fiecare are dreptul la propria subiectivitate.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: