Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Despre o fată…


Mă gândesc de mai multă vreme la această comparație, cea dintre bărbatul seducător și femeia fascinantă ca personaje de operă. Cea dintre Don Giovanni și Manon Lescaut. Opera lui Mozart, bazată pe o piesă de teatru din 1630, a fost compusă în 1787. Despre Don Giovanni se poate scrie o carte întreagă, dar cu adevărat important este că această operă a rămas și va rămâne în repertoriul teatrelor lirice din toată lumea, concurând fără probleme cu toate capodoperele artei lirice care au rezultat în secolele ce au urmat premierei de la Praga. Muzica este perfectă, dar fără un libret la fel de bun nu ar fi fost aceeași capodoperă.

Ce fascinează deci la Don Giovanni? De ce nu se reia la infinit filmul Aventurile lui Don Juan cu Erroll Flynn, din 1948, dar se cântă mereu și mereu opera lui Mozart? Un răspuns posibil, fără a epuiza subiectul, ar putea fi ambiguitatea personajului, lipsa maniheismelor din libretul lui da Ponte. Don Giovanni repugnă aproape tuturor celorlate personaje, cu toate acestea spectatorii nu vor pleca mai niciodată de la operă considerându-l un ticălos. El este definiția seducătorului, numai că în operă nu reușește să seducă pe nimeni, toate încercările lui sunt niște eșecuri. Moartea lui stârnește jubilația sextetului final, dar compasiunea sălii, poate de aceea, la un moment dat, acel sextet era eliminat din spectacol. Ambiguitatea lui Don Giovanni este ceea ce seduce publicul. Pentru că altfel, ascultând opera și citind libretul, ar părea că Mozart și cu da Ponte ar încerca să sugereze că marele cuceritor nu există în realitate. Există doar încercările lui de a seduce, unele mai fermecătoare ca altele (La ci darem la mano… sau Deh vieni all finestra…, cine ar putea să le reziste?), și noi ne lăsăm cuceriți, dar Zerlina sau Donna Anna rezistă eroic. El este misterul masculin, despre care nu se scrie în cărți, nu se teoretizează prea mult.

Mitul femeii fatale este mult mai vechi, așa că voi privi doar spre una anume care, poate mai subtilă decât alte personaje, impersonează atracția irezistibilă (și uneori distrugătoare, după mintea bărbaților) față de o femeie. Ea a apărut în 1731, creată de pana unui preot, care la acea dată avea 40 de ani, iar viața lui începuse să semene din ce în ce mai mult cu a lui Lorenzo da Ponte. Numele său este Antoine François Prévost, cunoscut posterității mai mult sub numele de Abatele Prévost. Biografia acestui abate este plină de aventuri, viața monahală în secolul XVIII nu era deloc simplă, mai ales pentru cei înzestrați cu un spirit deseori dinamitat de ideile iluministe. Nu insistăm, să spunem doar că ultima parte a unei lucrări în 7 volume, intitulată Memoriile și aventurile unui om de calitate care s-a retras din lume, începută cu aprobarea bisericii, se bazează cu mare probabilitate pe întâmplări trăite de el însuși. E vorba despre Istoria cavalerului Des Grieux și a lui Manon Lescaut, cunoscută azi sub titlul scurt de Manon Lescaut. Volumul generează un scandal, cartea este arsă pe rug, e considerată un afront adus moralității vremii. În timp, va deveni o referință literară, dar cred că celebritatea ei se datorează foarte mult compozitorilor de operă. Pe scurt, romanul spune povestea unei fete de 16 ani care este trimisă la mănăstire de către părinții ei, pentru a-i calma tulburările adolescenței. Pe drum, Manon îl întâlnește pe cavalerul Des Grieux de care se îndrăgostește și cu care fuge la Paris. Acolo îl părăsește de îndată ce banii lui se termină, pentru un șir întreg de amanți bătrâni și bogați. Constanța dragostei cavalerului nu este suficientă decât pentru a o face să se întoarcă la el atunci când acesta are bani obținuți prin tot felul de expediente, inclusiv la masa de joc. În final, este acuzată de furt de un ultim amant, este deportată, Des Grieux o însoțește cu devotamentul unui câine, e prea târziu însă, Manon moare de epuizare în încercarea de a traversa un deșert american, în drum spre o nouă viață. Dacă n-ați citit încă această carte, merită s-o faceți, nici măcar nu e lungă și vă va completa experiența audiției muzicii pe care a declanșat-o un secol mai târziu. Voi relua întrebarea retorică pe care am pus-o în cazul lui Don Giovanni.

Ce fascinează deci la Manon Lescaut? De ce nu se reeditează la infinit cartea abatelui Prévost dar se cântă mereu și mereu operele lui Massenet și Puccini (mai nou și a lui Auber) ? Un răspuns posibil, fără a epuiza subiectul, ar putea fi ambiguitatea personajului, lipsa maniheismelor din romanul lui Prévost. Manon Lescaut repugnă aproape tuturor celorlate personaje, cu toate acestea spectatorii nu vor pleca mai niciodată de la operă considerând-o o ticăloasă. Ea este definiția seducătoarei, numai că în operă, deși reușește să seducă toți bărbații, toate încercările ei de a rămâne femeia unei singure iubiri sunt niște eșecuri. Moartea ei nu stârnește jubilația nimănui, dar provoacă mai ales compasiunea sălii. Ambiguitatea lui Manon Lescaut este ceea ce seduce publicul. Pentru că altfel, ascultând opera și citind libretul, ar părea că Massenet și Puccini ar încerca să sugereze că marea detestabilă nu există în realitate. Există doar încercările ei de a-l seduce doar pe Des Grieux, unele mai fermecătoare ca altele (Je suis encore toute étourdie sau Vedete? Io son fedele alla parola mia…, cine ar putea să le reziste?) și noi ne lăsăm cuceriți, dar Des Grieux rămâne veșnic nefericit. Ea este misterul feminin, despre care se scrie în cărți și se teoretizează prea mult.

Manon Lescaut și des Grieux

Manon Lescaut și des Grieux

Primul muzician care indirect o aduce pe scena operei pe Manon este… Giuseppe Verdi, în 1853. Pentru că Alexandre Dumas fiul o face pe Manon Lescaut cheia de lectură a Damei cu camelii, romanul care a provocat celebra La traviata. Ceea ce este comun lui Manon și lui Marguerite Gautier/Violetta Valéry este această imensă ratare a iubirii unei vieți, o ratare cauzată de moravurile societății timpului lor, dar și de propria neputință a acestor fete de a discerne ce este important și ce nu în viața lor. Marguerite idolatrizează romanul lui Prévost în care se regăsește fără îndoială și cartea devine astfel și fetișul lui Armand Duval, alias Dumas fiul. Dacă vom căuta mai departe și vom descoperi că persoana reală care a servit drept model pentru Marguerite Gautier a fost o anume Marie Duplessis, e util să observăm coincidența unei vârste, aceea de 16 ani, la care începe cariera ei de curtezană, la fel ca la Manon Lescaut, dar și fascinația pe care a exercitat-o asupra muzicii, întrucât după Dumas, ea va deveni amanta lui Franz Liszt.

Marie Duplessis

Marie Duplessis

Poate că tocmai curajul lui Giuseppe Verdi de a crea o operă în care convenționalismul imaginii de curtezană a Violettei Valéry este negat aproape cu furie, alături de muzica cea mai empatică, dublează capacitatea de relativizare a lui Dumas, pentru a ne face pe noi, spectatorii, să ne privim înăuntru ca să constatăm apoi că e posibil ca două ore și ceva de muzică să ne fi schimbat puțin perspectivele asupra moralei. Am putea să privim încă multe rânduri spre cele mai frumoase camelii, să ne întoarcem însă la Manon.

Trei ani mai târziu după Verdi, în 1856, Daniel Auber compune prima operă cu titlul Manon Lescaut. Dificultatea principală a transpunerii pe scena lirică a romanului lui Prévost este aceea că Manon are mai mulți amanți succesivi cărora le sunt dedicate capitole întregi. Povestea ar fi devenit prea repetitivă pe scenă, așa că Auber îi reduce pe toți într-unul singur, numele nu are importanță. Succesul acestei opere s-a diminuat constant și implacabil după ce Jules Massenet și Giacomo Puccini au creat propriile lor versiuni ale iubitei lui Des Grieux. Există puține înregistrări, cea mai importantă fiind una din 1974 cu Mady Mesple, celebra soprană de coloratură a Franței. Pentru că Auber o vede pe Manon Lescaut drept o voce de soprană de coloratură, frivolă, care ocupă tot ecranul, Des Grieux nu are nici o arie. Există o arie de mare agilitate, supranumită L’éclat de rire, cu care și-au încercat puterile și talentul Amelita Galli-Curci sau Joan Sutherland și, recent, Edita Gruberova. Un singur DVD, din 1990, o restituire necesară, dar fatalmente minoră, de unde puteți vedea aria amintită:

În 1884 apare Manon a lui Jules Massenet, o operă cu adevărat importantă, iar azi din ce în ce mai frecventată, în special de către Anna Netrebko. Diferențele față de roman există bineînțeles, dar nu le voi inventaria aici, plăcerea sau neplăcerea descoperirii lor merită parcursă în cadrul dublei experiențe carte-muzică. Personal, am cedat complet în fața naivității cochete a personajului în aria Je suis encore toute étourdie… din primul act, al întâlnirii cu Des Grieux, poate mai mult decât în fața mult mai cunoscutei Adieu, notre petite table… La Massenet personajul e arhetipul franțuzoaicei atrăgătoare care nu reușește să obțină simultan cele două lucruri pe care ea le consideră esențiale: dragostea și banii. O ecuație nerezolvată decât prin moarte. Massenet a fost atașat de Manon, astfel încât a creat și muzica unui balet cu același nume, o muzică diferită de cea din operă. Apoi a creat o operă într-un singur act, azi aproape necunoscută, Le portrait de Manon. Revenind la opera Manon, este de reținut și apariția lui Des Grieux tatăl, pe care la Puccini nu-l mai regăsim, un alt Giorgio Germont? Într-un fel da, poate mai înțelegător în scena întâlnirii cu amanta fiului său.

Discografia nu este amplă, dar consistentă, și reține cel puțin trei nume românești apreciate de critică: Ileana Cotrubaș în 1983, alături de un superb Alfredo Kraus, apoi Leontina Văduva în 1992 și Angela Gheorghiu în 1999, împreună cu un excelent Des Grieux, poate cel mai bun, Roberto Alagna. DVD-urile abundă, mai ales în ultimii 5-6 ani, un spectacol care mi-a plăcut foarte mult este cel pus în scenă de Andrei Șerban la Opera din Viena, unde cântă Anna Netrebko și Roberto Alagna (din păcate încă nu a fost distribuit oficial pe DVD),

În 1893, Giacomo Puccini face primul pas important spre succes, riscând cu Manon Lescaut. Opera lui Massenet era considerabil de populară, eșecurile din primele două opere ale lui Puccini erau destul de clare, subiectul lui Prévost părea ultima carte de jucat. A rezultat una dintre cele mai frumoase opere italiene, de un dramatism care se accentuează din ce în ce mai mult până când, în ultimul act, cel al morții în deșertul american, începe să aducă chiar cu Wagner. Dacă frivolitatea lui Manon este amestecată cu amărăciunea contemplării propriilor slăbiciuni (In quelle trine morbide… este pur și simplu ucigătoare), delicatețea pe care Puccini i-o arată lui Des Grieux este tulburătoare. Probabil că este cel mai sensibil personaj masculin din creația sa, de care s-au atașat toți marii tenori (Gigli, Björling, Pavarotti, Domingo etc.), dar în care au triumfat mai ales tenorii lirici. Discografia este destul de întinsă, nici Tebaldi (o înregistrare lipsită de orice subtilitate, mai ales din caza lui del Monaco) în 1954, nici Maria Callas în 1957 n-au ratat personajul eroinei lui Prévost. DVD-uri puține în raport cu importanța acestei opere, Domingo (în două rânduri, la Met cu Renata Scotto și la Covent Garden cu Kiri Te Kanawa dar și un broadcast excelent de la Scala cu Sylvia Sass) își oprește partea leului. Puccini a triumfat, în dauna lui Massenet, care dispare în ceața uitării pentru o bună bucată de vreme.

Îmi amintesc, privind portretul lui Alphonsine (Marie) Duplessis aflată în loja unui teatru, că viața mondenă a eroinelor lui Dumas și Prévost acorda mersului la operă un loc important. Nu știu ce opere vedeau Manon Lescaut sau Marguerite Gautier, mi-aș putea imagina după perioada istorică în care au trăit aceste personaje. Dar îmi amintesc de o altă eroină de roman, celebră, Emma Bovary, care mergea la operă să vadă Lucia di Lammermoor (episodul povestit de Gustave Flaubert este pur și simplu de neratat și îl puteți găsi citat într-un alt articol de pe acest blog, numit Lucia di Bovary). Ceea ce mă face să mă întreb ca într-un exercițiu de imaginație: Ce ar fi devenit Manon Lescaut dacă, în loc s-o trimită la mănăstire, părinții ar fi măritat-o acolo la țară cu un medic? Probabil că o altă doamnă Bovary. Dar ce s-ar fi întâmplat cu Emma dacă nu s-ar fi măritat și dacă ar fi fugit cu vreun amant tocmai la Paris? Probabil ar fi devenit o altă Manon Lescaut sau Marguerite Gautier…

Mitul femeii libere, seducătoare, dar împiedicate de societate să fie fericită continuă să fascineze lumea mai mult decât femeile ingenue, mai mult decât femeile devotate, mai mult decât femeile romantice. Și totuși acestea există, cu atât mai excepționale cu cât sunt atât de rare. Pentru a afla câteva dintre poveștile lor, ale unei Gilda sau ale unei Lucia, vă invit să citiți un articol mai vechi, de pe „celălalt blog”, Liga femeilor extraordinare, în care realitatea concretă nu-și găsește alt echivalent în intensitatea dramei decât în marea muzică de operă…

One comment on “Despre o fată…

  1. liliana gabroveanu
    Martie 8, 2013

    La multi ani pentru toate femeile din viata Dvs!

    ________________________________

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Martie 8, 2013 by in Muzica and tagged , , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: