Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Să fie muzică…


2 Mai 2013, Joia Mare la Ateneul Român
WOLFGANG AMADEUS MOZART:
Concertul nr. 21 pentru pian și orchestră în Do major, KV 467
Requiem în Re minor, KV 626

Dirijor: Christian Badea, Orchestra și Corul Filarmonicii George Enescu
Pian: Danielle Laval
Soliști: Irina Iordăchescu (s), Sidonia Nica (a), Ionuț Popescu (t), Marius Boloș (b)

Un program irezistibil, cu două zile înainte de Paște, a făcut ca sala Ateneului Român să fie plină pentru întâlnirea spectatorilor cu Mozart. Imposibil să eviți acest concert dacă ne gândim că ambele lucrări, mai ales Requiem-ul, sunt așa de rar reprezentate în România. Aproape nimic nu poate egala farmecul unei seri bucureștene la o terasă, cu mâncare bună, discutând aprins depre cum a fost concertul pe care tocmai l-ai văzut.

Mai întâi a fost concertul Elvira Madigan, un supranume anacronic pentru una dintre cele mai frumoase compoziții pentru pian create vreodată. Un concert a cărui perfecțiune este atât de evidentă de la prima până la ultima notă, încât e aproape imposibil de interpretat la același nivel cu cel al compoziției. Pentru românul meloman, înregistrarea lui Dinu Lipatti și Herbert von Karajan din 1950 reprezintă referința absolută. Danielle Laval, pianista care a cântat săptămâna aceasta la Ateneu, a reușit în mare măsură să onoreze acest concert. A cântat corect, fără emfaze inutile dar și fără panaș, o partitură unde exagerările n-au fost niciodată mai nepotrivite. Singurul loc în care Laval a ieșit din „cumințenia” generală a interpretării ei a fost cadența din prima parte a concertului. Tonul l-a dat însă Christian Badea. Orchestra lui a fost aproape perfectă. Toate culorile imaginabile ale instrumentelor, cu un sunet tridimensional cuceritor, au umplut auditorium-ul. Simfonia primei părți a fost perfect echilibrată. Partea a doua, atât de celebră, a evitat orice derapaj sentimental, fără să excludă nici o clipă romantismul. Rondo-ul ultimei părți n-a făcut decât să completeze maniera elegantă în care s-a cântat până atunci. În orice caz, a fost o introducere bună pentru ceea ce toată lumea aștepta, Requiem-ul mozartian.

Danielle Laval & Christian Badea - (c) Romeo Zaharia

Danielle Laval & Christian Badea – foto (c) Romeo Zaharia

Ultima oară când am fost la un concert al capodoperei finale a lui Mozart (o mai fi fost altul între timp?) a fost acum aproape doi ani, la Festivalul Enescu 2011, când a dirijat Ton Koopman. Pentru ca anul acesta, în prima săptămână din mai, să avem parte de trei reprezentații, două la Ateneu și una la Biserica Luterană. Având în vedere și contextul săptămânii de dinaintea Paștelui, cred că toată lumea aștepta o rendiție străbătută de fiorul credinței. N-a fost așa, dar asta nu a diminuat cu nimic din succesul reprezentației.

Christian Badea este, cel puțin în cazul de față, un iconoclast. Nu a fost o slujbă funerară într-o biserică. A fost o simfonie clasică pentru cor și soliști, dirijată într-o sală de concert. El nu a încercat să ne convingă că Dumnezeu există, ci a demonstrat că Mozart a fost un geniu. În fine, viziunea subiectivă a lipsit, bagheta lui nu a intenționat nici o clipă să spună o poveste, toate acestea au fost înlocuite de principii muzicale. Și parcă pentru prima dată am auzit tot ce au de cântat toate instrumentele, într-o construcție de sorginte romantică, fără a fi însă monumentală.

Requiem aeternam, prima secvență, a început foarte dramatic, stabilind o atmosferă generală tragică, dar nu patetică. Corul a fost neobișnuit de mare, nu avea cum să fie vreo clipă acoperit de orchestră, împingând limitele intensității sonore mai departe decât m-am așteptat. În unele locuri această soluție a funcționat neașteptat de bine. De exemplu în Sanctus, în care declamația corului a fost însoțită de muzica sacadată a corzilor și punctată de rafale de percuție, totul într-o armonie pe care nu-mi amintesc s-o mai fi întâlnit vreodată. Pur și simplu se auzeau sunete a căror existență o ignorasem. În alte situații dimensiunea corului, chiar și cu volumul temperat sever de dirijor, a strivit sonor audiența, cel puțin așa mi s-a părut în Rex tremendae majestatis. Dies irae, în schimb, a revărsat peste public un tsunami de sunete care sugerau foarte bine implacabilul Apocalipsei. Contrastul dintre cele două voci ale corului a fost senzațional în Confutatis, incredibil de diafan corul feminin când începea să cânte Salva me... Unul dintre momentele așteptate, Lacrimosa, a reușit să păstreze un tempo moderat, care nu a alunecat spre patetic. Lux aeterna a încheiat concertul în aceeași atmosferă tragică (poate chiar mai accentuată) în care a început.

Requiem - foto (c) Romeo Zaharia

Requiem – foto (c) Romeo Zaharia

Cvartetul de soliști a fost neașteptat de bun. Tuba mirum, de exemplu, are nevoie de un bas extrem de bun pentru a susține tessitura joasă a primelor versuri (Tuba mirum spargen sonum) în duet cu trombonul. Dintre multele înregistrări pe care le-am ascultat, Jose Van Dam este probabil cel care se apropie de ideal. În seara aceasta, Marius Boloș a cântat excelent, fără să pară vreo clipă dincolo de limitele sale naturale, cu o dicție clară și încercând să-și pună în valoare părțile bune ale timbrului. De data aceasta a fost preferatul meu. Cum la fel de mult mi-a plăcut și Sidonia Nica, o adevărată alto cu o emisie a sunetului impecabilă. Culoarea a venit de la Irina Iordăchescu, care, deși a cântat într-o manieră mai apropiată de muzica de operă decât de cea sacră, a profitat de avantajele vocii ei, fiind mereu caldă, nuanțată și oferind probabil singura interpretare transfigurată a partiturii. Ionuț Popescu a fost corect, chiar dacă mi-ar fi plăcut să fi sunat puțin mai dramatic, n-a dezechilibrat nici o clipă un platou vocal pe care-l consider o surpriză foarte plăcută.

Mozart a simțit atunci când compunea Requiem-ul că de fapt el tocmai își scrie propria slujbă funebră. Una pentru un simplu om, așa cum se considera el, în toată modestia și umilința lui. Orchestra și corul erau de dimensiuni camerale, iar soliștii nu trebuiau neapărat să fie niște staruri de operă. Această viziune se regăsește azi la dirijorii specializați în muzica baroc, cum ar fi Koopman, Gardiner sau Herreweghe. Redescoperirea geniului lui Amadeus s-a făcut abia târziu, unul dintre apologeții lui fiind Gustav Mahler. În plină epocă post romantică, orchestra s-a mărit foarte mult, la fel și corul, astfel încât Requiem-ul a devenit în timp, mai ales după război, o missa funebră care nu mai servea unui simplu om, ci unui geniu, și prin extindere, umanității întregi, victimelor Holocaustului sau ale Hiroshimei sau Gulagului. Viziunea clasicizantă îi aparține mai ales lui Karajan, scara monumentală lui Böhm, iar dimensiunea extremă patetică lui Bernstein, toți cu tempouri largi și coruri care strivesc orchestra. Meditația și filosofia îi aparțin lui Celibidache, în viziunea căruia corul și orchestra se contopesc într-un ocean de sunete diafane. Ascultându-l pe Christian Badea, toate aceste ambiții par niște orgolii. Pentru el, importantă a fost muzica, mai mult decât o viziune asupra morții pe care să încerce să ne-o impună. Și a fost muzică…

Notă: Fotografiile din articol aparțin d-lui Romeo Zaharia, care a avut amabilitatea să-și dea acordul pentru utilizarea lor. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: