Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un prinț foarte așteptat


Giuseppe Verdi: DON CARLO
16.08.2013, vineri, Salzburger Festspiele, telecast
Dirijor: Antonio Pappano, Wiener Philharmoniker, Wiener Staatsopern Chor
Jonas Kaufmann (Don Carlo), Anja Harteros (Elisabetta), Matti Salminen (Filippo II), Thomas Hampson (Rodrigo), Eric Halfvarson (Il Grande Inquisitor), Ecaterina Semenciuk (Eboli), Robert Lloyd (Un fratre) etc.

Așa e la Salzburg, în fiecare an. Măcar unul dintre spectacole este capul de afiș al festivalului și este mediatizat enorm. Rețeta are succes, cea mai celebră reprezentație din ultimii ani fiind La traviata cu Anna Netrebko, care a împins-o pe soprana rusoaică definitiv spre statutul de superstar. Cât despre Don Carlo, o operă din ce în ce mai prezentă în ultimii 10-15 ani în repertoriul marilor teatre, revine la festival după o absență de un deceniu. În vremurile când opera intra în mitologie, grație discurilor în mod special, mă refer la anii ’50, se juca mult mai rar. Maria Callas a fost Elisabetta di Valois o singură dată și nu există înregistrarea acelei seri, deși fanii ei încă mai speră… Practic, singurele referințe absolute din perioada aceea sunt înregistrările live de la Metropolitan (1950, cu Jussi Björling) și de la Royal Opera House (1958, cu Jon Vickers). Într-un fel, nu e de mirare că acum s-a scris despre acest Don Carlo din 2013 până și în cele mai conservatoare publicații în materie de artă, cum ar fi Bloomberg sau Financial Times. Ceea ce este extraordinar de bine pentru promovarea operei, ca artă.

Producția este a lui Peter Stein, un regizor german moderat în exprimare, care de data aceasta a optat pentru clasic, oarecum neobișnuit pentru stilul festivalului, care s-a obișnuit cu Regientheater de ceva vreme. Într-un fel îmi doream o producție modernă, capodopera lui Verdi are în videografie doar punerea în scenă a lui Peter Konwitschny de la Viena, una care a stârnit multe comentarii la vremea ei, dar care mie mi-a plăcut foarte mult (inclusiv pentru umorul „Visului lui Eboli„, un zâmbet care altfel lipsește cu totul din Don Carlo). Astfel, în 2013 avem parte de o regie destul de convențională, ba chiar cu unele elemente împrumutate (ca să nu zic copiate) din spectacole ale altor regizori (Bondy și chiar Hytner). Costumele au fost foarte frumoase, deloc încărcate dar elegante în simplitatea lor, așa e moda acum. În plus, culorile decorurilor, mai mult decât scenografia în sine, au fost inspirate, cu un aspect de acuarelă, nici o clipă stridente, mereu în ton cu tonusul de pe scenă. Verdele din actul al doilea, din scena ariei vălului, cu bazinul umplut de apă (poate singura idee mai îndrăzneață) sau proiecțiile albastre din scena autodafé-ului au impus o atmosferă. Un pic placidă, dar frumoasă.

Anja

Distribuția i-a a avut drept cap de afiș pe Jonas Kaufmann și pe Anja Harteros, ambii fiind la nivelul celebrității lor. După ce ambii au jucat în Il trovatore la München, chiar acum câteva săptămâni, erau cu atât mai așteptați, mai ales că Harteros a fost o Leonora atât de bună, încât a ajuns să concureze toate legendele. Tenorul a fost ceea ce se aștepta, ba chiar a jucat dramatic mai bine și mai credibil decât în alte ocazii, postura de june prim fiind nuanțată de o anumită stângăcie, înadins jucată. Vocal – destul de rece, ca de obicei, dar cu o voce căreia nu-i rezista nimic, plină de elan și de virilitate, chiar dacă fără căldură. Anja Harteros – impecabilă, greu de găsit cel mai mic cusur în ce a arătat pe scenă, plină de stil și de bun gust, nu numai de note frumoase. M-a făcut într-un fel să regret că o altă soprană, Cellia Costea, care cântă la fel de bine rolul, nu este mai vizibilă în lumea mare. Cine știe, va veni poate și ziua aceea…

Jonas

Mai mult decât pe cei doi, îl așteptam pe Thomas Hampson, cât voi mai regăsi din Rodrigo al lui de la Châtelet, din 1996? Acolo, cântând în limba franceză, a fost miraculos. Nu l-am regăsit atât de mult pe cât aș fi vrut, în limba italiană, la Salzburg. Un pic rece, un pic exagerat, mai puțin inspirat, dar pe ansamblu, redutabil. Philip II a fost Matti Salminen, oarecum o surpriză. În primul rând pentru că rolul a fost „arestat” de Ferruccio Furlaneto de mai mult de zece ani și controlat cu autoritate de basul italian. S-o fi săturat el, sau organizatorii? Păreri sunt și pro și contra lui Furlanetto în postura regelui spaniol. O alternativă este, în aceste condiții, un experiment aproape necesar. Păcat că Salminen, altfel un mare bas, este așa de… bătrân. Știe rolul ca pe propriul buzunar, dar în afară de forte totul i-a devenit dificil. S-a și încurcat puțin în Ella giammai m’amo, nu grav; dar cât să-i pună în evidență limitele. Halfvarson, Marele Inchizitor, în nota obișnuită, aici Stein mi-a părut că a creat cel mai convențional personaj, chiar dacă vocal a fost bine. Ecaterina Semenciuk s-a vrut să fie o revelație, dar Eboli a ei, cu ambii ochi (în realitate prințesei îi lipsea unul), a cântat și cu turația la maxim în locuri unde nu era necesar, și atletic unde ar fi fost mai bine să fie seducătoare. Un păcat al multor cântăreți din Est, ceea ce mă face să mă gândesc deseori la conaționalii noștri care ar fi „cucerit lumea” dar fără să fi lăsat în urmă vreo mărturie discografică semnificativă a artei lor, pentru că… de fapt n-au cucerit mai nimic, decât orgoliul național.

Pappano, în schimb, a fost ideal. În transă, ca de obicei, a colorat totul, a cravașat orchestra din Viena și, probabil în complicitate cu organizatorii, a prezentat o versiune completă cu adevărat a operei, cu scena inițială a tăietorilor de lemne de la Fontainebleau, și cu baletul din actul trei, care restabilește semnificația ariei vălului, prin schimbul de costumație pe care Eboli îl face cu Elisabetta di Valois.

A fost un Don Carlo per total foarte bun, nu superlativ, dar solid. Tot de la Salzburg, ultima înregistrare video a dramei prințului spaniol datează din anii ’70, cu José Carreras și Herbert von Karajan. Dacă le privim în paralel, multe s-au schimbat, în primul rând din punct de vedere teatral. În locul rigidității de atunci, azi avem un joc scenic foarte aproape de standardele de excelență din teatru (mai puțin, de ce nu mă mir? Semenciuk). De la patru acte s-a trecut la cinci, ba chiar cu secvențe atât de des tăiate altădată, încât azi ni se par inedite. Vocal, generația lui Kaufmann și Harteros a atins consacrarea, diferențele sunt mai mult de stil, și nu îi dezavantajează. Sigur, un tenor latin era poate mai atașant (Álvarez?) dar și rigoarea își are meritele ei….

Emoția zilei și explicația pentru atâtea cronici despre Don Carlo se numește Corul celor șase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: