Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Artiștii noștri care „au cucerit” lumea


Motto: Erau voci bune, foarte bine șlefuite. Dar aveau nevoie de mai mult contact cu lumea, de mai multă intelectualitate vocală (Virginia Zeani, Canta che ti passa, 2013, București, Editura Galaxia Gutenberg)

  1. Gioacchino Rossini – Il barbiere di Siviglia (1961) – Tiberiu Brediceanu, Opera Română București, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Nicolae Herlea, Constantin Gabor etc.
    Rating: *
  2. Giuseppe Verdi – Il trovatore (1961) – Egizio Massini, Opera Română București, Cornel Stavru, Elena Dima, Octav Enigărescu, Zenaida Pally, Constantin Dumitru.
    Rating: **
  3. Giuseppe Verdi – Rigoletto (1965) – Jean Bobescu, Opera Română București, Ion Buzea, Nicolae Herlea, Magda Ianculescu, Nicolae Rafael, Dorothea Palade etc.
    Rating: **
  4. Ruggero Leoncavallo – Pagliacci (1966) – Mircea Popa, Opera Română București, Arta Florescu, Cornel Stavru, Nicolae Herlea etc.
    Rating: ***
  5. Pietro Mascagni – Cavalleria rusticana (1966) – Mircea Popa, Opera Română București, Marina Krilovici, Cornel Stavru, Milka Nistor, David Ohanesian, Viorica Cortez etc.
    Rating: ***
  6. Giuseppe Verdi – La traviata (1968) – Jean Bobescu, Opera Română București, Virginia Zeani, Ion Buzea, Nicolae Herlea etc.
    Rating: ***
  7. Giacomo Puccini – Turandot (1970) – Carol Litvin, Orchestra Radiodifuziunii Române, Corul Radio TVR, Maria Slătinaru, Ludovic Spiess, Teodora Lucaciu, Nicolae Florei etc.
    Rating: ***
  8. Giuseppe Verdi – La forza del destino (1972) – Carol Litvin, Orchestra Radiodifuziunii Române, Corul Radio TVR, Maria Slătinaru, Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Zenaida Pally, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Mihai Panghe.
    Rating: ***
  9. Giacomo Puccini – Tosca (1977) – Cornel Trăilescu, Opera Română București, Virginia Zeani, Corneliu Fânățeanu, Nicolae Herlea etc.
    Rating: ****
  10. Giacomo Puccini – Madama Butterfly (1979) – Paul Popescu, Orchestra Filarmonică Satu Mare și Cluj Napoca, Eugenia Moldoveanu, Emil Gherman, Eduard Tumageanian, Mihaela Agachi etc.
    Rating: *
  11. Giacomo Puccini – La bohème (1982) – Constantin Petrovici, Opera Română București, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, David Ohanesian, Elvira Cîrje, Lucian Marinescu, Dan Zancu.
    Rating: *
  12. Gaetano Donizetti – Lucia di Lammermoor (1987) – Constantin Petrovici, Opera Română București, Silvia Voinea, Florin Georgescu, Nicolae Herlea, Gabriel Năstase
    Rating: *

După comunizarea dură a României din anii ’50, Gheorghiu Dej, scăpat acum de armata sovietică din 1958, a început să promoveze o politică de ușoară și precaută relaxare. Economia țării, după plata datoriilor de război și datorită politicilor de industrializare, a început să crească încet. După 1964, când sunt eliberați deținuții politici din gulagul românesc, și până la Tezele din aprilie ale lui Ceaușescu, din 1972, România a cunoscut o perioadă în care comunismul a devenit ceva mai suportabil. Unii oameni își amintesc cu nostalgie de acele vremuri. Din păcate, ei nu știu nici acum și cu atât mai puțin atunci, că normalitatea arăta cu totul diferit într-o democrație.

În lume, opera atinsese probabil apogeul în anii ’50 – ’60. Revoluția provocată de Maria Callas în materie de interpretare își trăia ultimele scânteieri (Callas s-a retras în 1965) și continua glorios cu o nouă generație de artiști de o calitate vocală extraordinară. Pavarotti, Domingo sau Carreras continuau în felul lor, diferit dar superlativ, marea tradiție a lui di Stefano, del Monaco, Bergonzi sau Corelli. Nu are rost să dau mai multe exemple, lista acestor artiști este imensă.

România începea să recupereze retardul provocat de izolarea stalinistă și încerca să se alinieze artistic lumii. Așa trebuie să fi început primele înregistrări de albume de operă la Electrecord. Era momentul când amintirea ultimilor monștri sacri ai scenei lirice românești începea să ia locul emoției trăite în sală, pe viu. Crețoiu, Tassian, Bădescu – sunt trei nume alese intenționat, pentru că au fost și victime ale regimului comunist. A apărut o nouă generație de soliști de ai cărei reprezentanți a auzit cred că toată lumea, indiferent dacă ascultă operă sau nu: Ludovic Spiess și Nicolae Herlea. Puteți întreba pe stradă de ei și sunt șanse mari să întâlniți oameni care au auzit de numele lor. Aceste înregistrări, realizate de singura companie românească de profil, Electrecord, se aliniau realizărilor colegilor din celelalte țări comuniste. Discurile de la Melodyia, Hungaroton sau Supraphon se vindeau în Occident, promovând artiști de o valoare care nu mai încăpea doar în granițele lagărelor lor naționale. Minunile, căci existau și minuni (Evgheni Oneghin cu Galina Vișnevskaya sau Medeea cu Sylvia Sass), serveau și unui scop propagandistic. Nu puteai asocia oroarea unui sistem totalitar cu o minune artistică. În 1976 România oferea lumii grația unei gimnaste, Nadia Comăneci, care obținea prima notă de 10 din istoria Olimpiadelor. Te mai puteai gândi la reeducarea de la Pitești atunci când îi priveai exercițiile la bârnă? Nu știu cât puteau servi discurile de operă de la Electrecord acestui scop, dar cert este faptul că exista un context, inclusiv politic (iar în România politicul era în toate, atâta vreme cât un partid era unic și amestecat până și în viața intimă a oamenilor) care făcea posibil să apară aceste înregistrări.

Discurile de vinil au fost cumpărate repede în țară. S-a încercat și distribuirea lor în străinătate. Succesul lor a fost mai degrabă palid. Consultând colecții vechi de reviste specializate în recenzia discurilor de muzică clasică, am găsit prea puține comentarii, doar reclame ale magazinelor de discuri care anunțau și aceste noutăți din Est. După 1989 diverse inițiative private au reușit un demers salutar din punct de vedere arhivistic, transferând pe CD o parte dintre aceste înregistrări care se învechiseră între timp. Comercializarea lor pe piața internațională a fost la fel de lipsită de succes, astfel încât unele opere, lansate pe CD la începutul anilor ’90, încă se mai găsesc prin magazine. Mi-a căzut în mână și mie un set întreg, de 12 opere, considerate reprezentative pentru ce ar însemna România pe planeta lirică. Lista lor e cea de sus, într-o ordine cronologică. Demersul a fost lăudabil și azi îmi pare cu atât mai salutar, cu cât industria fonografică se vede din ce în ce mai micșorată de la un an la altul, cu adevărat Spiess, Herlea & Co. au prins unul din ultimele trenuri ale digitalizării.

photo

După această introducere cam lungă dar care mi s-a părut inevitabilă, voi încerca să așez în cuvinte și impresiile pe care mi le-au lăsat aceste discuri.

În primul rând trebuie să remarc faptul că, în ciuda unor condiții tehnice probabil nu la același nivel cu cele din studiourile mari din lume (Decca, EMI, Philips) și în condițiile lipsei de experiență a inginerilor de sunet de la începuturi, entuziasmul  care trebuie să fi însoțit sesiunile de înregistrări se simte în calitatea tehnică a discurilor, care este una destul de bună. Iar restaurarea audio la transferul pe CD e iarăși surprinzătoare. Apoi, un merit al acestui set, chiar dacă incomplet, este că păstrează in aeternam memoria audio a unor voci care au făcut epocă în țara noastră. În plus, operele sunt cântate în italiană, în original, e o calitate asta, întrucât pe scenă se cânta în limba română. (S-a cântat și după 1990 în limba română). Aparent e un detaliu lipsit de importanță, dar la vremea când s-au realizat aceste albume, conta și el. Dar să recunoaștem deschis și că aceste discuri n-au „rupt gura târgului” pe piața internațională. Oare de ce? Voi sugera și alternative din discografia operelor acestui set, cu precădere cele înregistrate tot de soliști români, dar în străinătate.

Il barbiere di Siviglia este pentru melomanii români nostalgici un fel de mit fondator al acestei generații de artiști. Se vorbește și azi de spectacolele cu Teodorian, Ianculescu și Herlea. Din păcate, discul nu conservă legenda, dacă ea a existat cu adevărat. În primul rând, Brediceanu imprimă orchestrei un tempo lent, plin de precauțiuni inutile, parcă subtitlul operei lui Rossini s-ar aplica stilului orchestrei, monoton, academic, dar într-un sens rău, în care orice spontaneitate este anihilată. Nu există nici un pic de nerv, doar diferențe de volum și de ritm care nu transmit nimic din atmosfera buffa a operei. Dacă Magda Ianculescu este o Rosina onorabilă, dar fără strălucire, în schimb Teodorian este atât de caduc în interpretare, încât prostul gust domină chiar și secvențele în care vocea are de arătat ceva, iar maniera de interpretare anulează efortul vocal. Cât despre Herlea, care și-a făcut un blazon din rolul lui Figaro, el arată mai plebeu ca niciunde în altă parte, șmecheria bărbierului este transformată mai degrabă într-o ricanare grobiană de factură proletară (Largo al factotum). Și tot acest eșec teatral este cântat, în mod paradoxal, cu o voce cu certe calități muzicale. Să-l invocăm pe Tito Gobbi, o voce poate mai puțin generoasă decât a baritonului român, dar cu un talent artistic care te făcea să râzi numai când schimba tonalitatea? Să ne aducem aminte de Luigi Alva, un model de stil pe lângă care Teodorian pare un necioplit? În discografia Bărbierului sunt multe reușite mai bune decât cea de la București. Și nu numai în discografie. Idealizarea trecutului nu este în sine o idee prea bună, dar în acest caz e cu atât mai nefolositoare. Acum un an, am văzut la ONB un Il barbiere… unde tenorul Augustin Hotea strălucea în comparație cu Teodorian… La fel și Bogdan Mihai cu câteva sezoane în urmă.

Egizio Massini pare mult mai puțin inhibat decât Brediceanu atunci când dirijează Il trovatore. E singurul disc în care acest mare dirijor, poate cel mai idiomatic și mai complet dirijor de operă de pe la noi, înregistrează integral o operă. Un document. Din fericire, personalitatea lui Massini (membru fondator al Operei Române) se răsfrânge și asupra celorlalți, ducându-i dincolo de rutină (superb Corul țiganilor), într-o încercare reușită de a face muzică precum în Italia. Elena Dima, deși la limita mijloacelor ei vocale, într-o manieră un pic desuetă, reușește să fie o Leonora onorabilă, pe alocuri chiar emoționantă (Tacea la notte placida). Enigărescu e un Conte di Luna pe cât de impunător, pe atât de plat, astfel încât devine un personaj mai mult zgomotos decât real. Păcat că Stavru e nazal pe alocuri și în general necredibil ca personaj, dar plin de tehnică și intenții bune. Per ansamblu, o constantă a acestui set, iar aici cu atât mai mult, voci destul de bune, interpretare mediocră, insuficient pentru a face un disc mare, dar rezultatul este totuși unul destul de solid. Și totuși, în lume se cânta altceva, absolut strălucitor, e vorba de o operă în care, mai mult ca oriunde în altă parte, soliștii trebuie să facă furori, nu să fie doar buni. Nu e cazul să insist, dar în 1961 Corelli și Leontyne Price stârneau o furtună de entuziasm, continuând epoca lui Björling și Milanov sau Callas. Și se pregăteau Domingo și Pavarotti! Iar dacă ne raportăm la soliștii români, atunci să căutăm Il trovatore cu Angela Gheorghiu, de la EMI, însoțită de bagheta lui Antonio Pappano…

Il trovatore

Câțiva ani mai târziu, în 1965, Jean Bobescu, un alt dirijor născut în secolul XIX (cum era și Massini), e dezinhibat în fața partiturii din Rigoletto, reușind să scoată la suprafață simfonia din orchestrația adesea neglijată a lui Verdi. Ion Buzea – cu certitudine aristocrația nu-i venea nici bine, nici la îndemână, Questo o quella – îndoielnică, La donna e mobile – fără nici o virtute. Din nou Herlea și Magda Ianculescu, monocromi, ostentativi în tehnică (emisie, proiecție etc.), dar lipsiți de imaginație și chiar de personalitate (mai ales soprana). Un cal de bătaie al tuturor, Rigoletto însemna altceva în epocă, dacă ne gândim la Anna Moffo (Gilda plină de feminitate) sau ce să mai zicem de Gobbi – poate cel mai plin de contraste, înduioșător până la lacrimi. Dar de ce să nu amintim aici superbul disc din 1956 dirijat de Ionel Perlea cu un Jussi Björling de o noblețe care-l făcea de-a dreptul complex pe Duce? Sau discul din 1979 de la DG al Ilenei Cotrubaș, emoționantă din cap până în picioare, sedusă de Plácido Domingo și murind atât de frumos în brațele lui Piero Cappuccilli, toată povestea fiind spusă cel mai frumos (dintre toate discurile existente) de orchestra lui Giulini.

Verismul îl prinde mai bine pe Nicolae Herlea în Pagliacci. E adevărat, Tonio e un personaj mai puțin subtil decât baritonii verdieni, dar performanța lui Herlea e foarte bună.  Contează și concurența, întrucât în acest rol era deseori aplaudat și David Ohanesian, care „n-a prins” studioul pentru acest disc. Din păcate, Cornel Stavru cântă cu atât de mult prost gust încât e cu greu suportabil. Din tot acest set avem aici singura ocazie de a ne întâlni cu vocea Artei Florescu. Suferă destul de tare în registrul acut, totuși o tehnică bună îi permite să cânte frumos.
Nu putea lipsi cuplajul tradițional cu opera lui Mascagni, Cavalleria rusticana. Păcat că discul începe cu Siciliana tenorului, Cornel Stavru poate tăia orice elan de a asculta operă. Păcat, pentru că, mai departe, Marina Krilovici cântă ceva care e sincron cu ce mai era prin lume atunci, capabilă chiar de a genera emoție (No, no Turridu). David Ohanesian pare mai proaspăt, poate că era bine să fi făcut rocada cu Herlea în acest cuplaj.
Mircea Popa dirijează mediocru pe ambele discuri.
Peste o decadă, Julia Varady va înregistra alături de Pavarotti o Cavalleria rusticana în care va face furori.

Urmează, în 1968, un disc celebru, La traviata cu Virginia Zeani. N-a fost cel mai bun moment al sopranei, captată poate un pic prea târziu, dar un document sonor rămas unicul din studio, cu rolul în care a făcut epocă (în adevăratul sens al cuvântului, peste 400 de reprezentații, toate în afara României). De data asta, în mod cert Zeani a produs o emulație admirabilă printre partenerii ei, care, toți, încearcă să se ridice la nivelul ei. Bobescu – cu o abordare măsurată, cuminte, încearcă să-i pună în lumina cea mai favorabilă pe toți. Buzea, altădată atât de neatractiv, reușește aici o performanță peste așteptări, temperând accentele (e chiar rezonabil în Brindisi). Herlea, ceva mai demn decât de obicei, face un Germont credibil, de modă veche, dar solid, îngrijit vocal. Suntem departe de o înregistrare perfectă (paradoxal, așa cum Zeani i-a ridicat pe ceilalți o treaptă mai sus, tot așa și ea pare să fi coborât una), dar cert este că e unul dintre puținele discuri cu adevărat competitive din acest set. O achiziție obligatorie.
Alternativele cu soliști români (ca să evităm comparațiile deplasate cu Maria Callas) sunt de-a dreptul fantastice. E discul din 1977 al Ilenei Cotrubaș, fragilitatea Violettei atinge maximul în interpretarea ei, sub bagheta unei legende: Carlos Kleiber. Pe lângă ea sunt Domingo (inutil de comentat) și Sherill Milnes, un regal. Discul va ajunge pe coperta revistei Gramophone din noiembrie 1977, un eveniment, chiar în momentul în care se anunța dispariția Mariei Callas… Și nu e singura minune, căci în 1994 avem celebra înregistrare live a Angelei Gheorghiu, legendară, cea mai bună Violetta de după La divina

Gramophone 1977Din 1977 începe epoca (discografică a) lui Ludovic Spiess, mai întâi cu un mit: Turandot. Nu e doar o metaforă, pentru că, după spectacolele în concert de-atunci, capodopera lui Puccini n-a mai fost reluată în București vreme de mai mult de 40 de ani, până în 2010 !! O misiune imposibilă pentru Carol Litvin, care ratează toate ocaziile de a demonstra modernitatea partiturii din 1925. Nu e un păcat capital, dar gustul amărui rămâne. Teodora Lucaciu este cea care strălucește cu lumina cea mai frumoasă aici, o voce lirică și sensibilă. În schimb, Spiess, deși stentorian și plin de sunete glorioase, n-are nimic din alura unui prinț. Un pic mai multă distincție ar fi ridicat nivelul înregistrării. Păcat, căci Maria Slătinaru arată o anumită senzualitate, o față mai puțin cunoscută a lui Turandot. Per total un disc rezonabil, dar mediocru. Înregistrări celebre cu alți români, în străinătate, nu avem, de altfel discografia lui Turandot nu conține, în afara lui Corelli și (doar în parte) a lui Pavarotti, o referință absolută, dar chiar și așa, se vede destul de limpede că tenorii nu au fost punctul forte al „școlii românești”.

La Forza del destino

Celor de mai sus li se adaugă, în 1972, Zenaida Pally și Nicolae Herlea pentru o înregistrare cu La forza del destino, pe care Ludovic Spiess o considera o reușită personală deosebită. În mare avea dreptate, cel puțin Carol Litvin se descurcă mai bine cu Verdi decât cu Puccini. Insuficient totuși, tempourile lente și academice nu induc nici o meditație. Pentru Pally e cântecul lebedei, Preziosilla ei ne arată în același timp și splendoarea dar și uzura. Maria Slătinaru se străduiește și reușește în mare parte să fie o Leonora credibilă, într-o operă cu libret incredibil. Nu e puțin lucru. Spiess e un fel de Marcello Giordani din zilele noastre, dar mai puțin liric și mai plângăreț. El cântă cu patos uneori, încearcă (lucru rar!) să nuanțeze. Se vede deja experiența acumulată în 10 ani de înregistrări în studio. Și totuși… lipsește ceea ce i-a lipsit mereu lui Spiess, atractivitatea, el nu a sedus niciodată cu vocea lui eroică. Herlea e bun într-un rol fără prea multe dificultăți.
Suntem, desigur, la o distanță apreciabilă de Tebaldi (1953) sau Leontyne Price (1976) și încă departe rău de Carlo Bergonzi (1969), în același timp însă la o tot atât de mare distanță, în sens bun de data aceasta, față de Il barbiere di Siviglia al Electrecordului din 1961. Rămâne un disc de ascultat, în ciuda lipsei de rafinament, încă prezentă. După toate semnele, e perioada de apogeu a studioului românesc.

Virginia Zeani revine în 1977, pentru Tosca, în studioul care o primește, fie el și din România, în timp ce DECCA se despărțise de ea, din rațiuni care aveau justificări doar pe termen scurt. Azi ar fi făcut bani frumoși cu înregistrările istorice ale divei redescoperite. Pentru că, trebuie spus acest lucru, în anii ’50 criticii o vedeau pe Zeani în același club cu Callas și Tebaldi, întrebându-se la apariția unei noi soprane dacă avea sau nu loc în acea diversitate de un nivel foarte ridicat. Un nou tenor român, destul de uitat și el, Corneliu Fânățeanu, la vremea aceea mai puțin vizibil decât Spiess sau Buzea, azi Mario al lui te duce puțin cu gândul la Jonas Kaufmann (mai puțin subtilitatea, nuanțele, dar o manieră oarecum similară, nu e un Mario latin, ardent, cald). Herlea e un Scarpia excelent, realmente. În alte locuri, monotonia lui era frustrantă, aici se debarasează de ea și chiar are o alură aristocratică cu o voce care încearcă și culoarea, nu doar forța, răutatea lui are chip, e în sfârșit un personaj cu testosteron cu tot. Ascultați Tre sbirri… una carozza – e la înălțimea legendei lui. Zeani însă nu e în apele ei aici. O Floria mai dramatică decât de obicei, dar și un vibrato mai amplu decât se cuvine, mai descompusă de drama pe care o trăiește, dar cu detimbrări care în alte studiouri nu erau permise nici chiar unei soprane de nivelul ei. Un disc inegal totuși, din care lirismul lipsește în cea mai mare parte a timpului, favorizând o latură dramatică ce nu se regăsește în toată partitura.
Sigur, trebuie lăsat la o parte discul din 1953 al lui Walter Legge atunci când vorbim de orice altă înregistrare realizată vreodată. Dar Angela Gheorghiu are în 2001, în coloana sonoră a filmului lui Benoît Jacquot distribuită și pe CD, un anturaj care începe cu Antonio Pappano debordând de frenezie, un Alagna de un cu totul alt calibru și un veteran care a atras multe comentarii favorabile, Ruggero Raimondi, care pe alocuri îl aduce și pe Don Giovanni, rolul său emblematic, în ecuația lui Scarpia.

Madama Butterfly

Rămânem tot la Puccini și în 1979, dar ne mutăm în Ardeal pentru Madama Butterfly. Și pentru Eugenia Moldoveanu, care va căpăta o frumoasă notorietate internațională în rolul lui Cio Cio San. Din păcate ea e singurul lucru bun care se întâmplă în această înregistrare. Limitări are și ea, dar se va rafina pe parcursul carierei, în totul ea are în bagaj ceea ce-i trebuie, și timbru și dramă și tehnică. O secondează Tumageanian, cu destulă demnitate în rolul frumos dar relativ mic al lui Sharpless. În rest, totul e greșit. Începând cu orchestra, aproape de inacceptabil (în zona alămurilor se petrece ceva care nu e bine deloc, departe de orice exotism oriental și mult prea aproape de „exotismul” tarafului românesc). Apoi Gherman este un Pinkerton de-a dreptul scabros, intonațiile lui sunt atât de meschine încât strică toate scenele în care apare.
Categoric e un disc numai pentru cei ce vor s-o audă pe Eugenia Moldoveanu undeva la începuturile ei. Dacă vreți un disc bun, care să aibă și o fărâmă de România, luați  fără să vă uitați la bani Madama Butterfly a Angelei Gheorghiu (fără replică azi în acest rol, pe disc), unde toate necazurile de mai sus sunt remediate cu brio de Accademia di Santa Ceccilia di Roma care înflorește pur și simplu sub comanda lui Antonio Pappano și cu un tenor care azi este cel mai cerut peste tot în lume, Jonas Kaufmann.

În 1982, sunt doar 3 ani mai târziu, dar 3 ani care provocau României o cădere în progresie geometrică a oricărei speranțe, presărând peste tot o mizerie care va continua să se extindă cu o agresivitate accelerată până în 1989, transformând oamenii în niște umbre cenușii. Cenușie este și această La bohème, pe care n-o poate salva nici Eugenia Moldoveanu, inutil de stridentă, deși avea toate mijloacele s-o cânte cum trebuie, și cu atât mai puțin Spiess, într-un declin vocal evident, încercând în zadar să compenseze prin forță ceea ce nu se mai putea repara, mai ales în zonele în care n-a excelat niciodată (subtilitatea, tandrețea, sentimentalismul – e vorba totuși de Rodolfo). Ohanesian e ceva mai onorabil, Marcello al lui are un oarecare calibru (și un vibrato de calibru prea mare, în același timp), dar în schimb Elvira Cârje e mizerabilă pur și simplu. Orchestra condusă de Petrovici n-are panaș deloc, muzica devine și ea ușor cenușie, ce La bohème tristă!
Uitați de acest disc și mergeți tot pe mâna Angelei Gheorghiu la Teatro alla Scala, (1995) chiar dacă nu e neapărat un disc legendar (cum e cel al lui Karajan, Pavarotti și Freni din 1972, sau cel al lui Beecham și Björling din 1957), veți vedea cât de în altă parte e viața din opera lui Puccini.

Lucia di Lammermoor

Ultima pe listă e Lucia di Lammermoor. Suntem în 1987, un an în care totul era irespirabil în România, când viața devenise doar supraviețuire. Ce bucurie mai putea aduce un disc românesc cu Donizetti melomanilor, sincer, nu-mi pot imagina. Cred că nici artiștii nu-și puteau imagina. În orice caz, Silvia Voinea nu e ceea ce trebuie, Lucia ei e nesigură și pare mereu la capătul puterilor. Herlea e bătrân deja și deja bătrânicios. Florin Georgescu ne lasă aici singura mărturie a tinereții lui (avea 28 de ani), încredințată studioului într-o operă integrală, o voce care doar promitea fără să confirme prea mult, dar care măcar se depărta de clișeele tenorilor de până atunci, cu voci lemnoase și inexpresive. Prea puțin, în condițiile în care Constantin Petrovici nu face nici o minune cu bagheta, dar cumințenia nici ea nu-i de ajuns.
Pe afară nici sopranele care au cunoscut consacrarea nu s-au încumetat să cânte dificilul rol al Luciei, și chiar starurile belcanto-ului au avut performanțe cărora mereu le-a lipsit ceva, ori vocea ori viața. Un rol care după Maria Callas pare inaccesibil, un oraș interzis.

O concluzie pare necesară, deși dificil de tras. În mod cert, în sărăcia materială și spirituală care a dominat regimul comunist, aceste discuri au valoare documentară. Ele păstrează instantanee ale unor voci care nu au avut prea multe șanse. Se văd ușor în toate strădania, studiul. La fel însă, se observă ușor și manierismul, lipsa teatrului, ba chiar a sufletului care ar trebui să anime poveștile operei. Într-un documentar despre marii tenori din era gramofonului e un episod dedicat tenorului rus Ivan Kozlovsky. După ce este redată aria din Rigoletto – La donna e mobile, înregistrată în anii ’30, care sună complet diferit de orice altceva ascultat vreodată, unul dintre muzicologi comentează că, din cauza sistemului închis în care a trăit Kozlovsky în URSS, fără contact cu lumea, el a prezervat o tehnică de canto dobândită de la profesori care cântau la rândul lor tocmai în secolul XIX, contemporani aproape cu opera Rigoletto. Drept urmare, cam așa trebuie să fi sunat și tenorii care colaborau direct cu Giuseppe Verdi. Ar putea fi o explicație și pentru ai noștri artiști, pe care comunismul autohton i-a ținut departe de lume: o tehnică specifică perioadei interbelice, înainte de „revoluția” Callas care a injectat belcanto-ul cu un elixir al vieții, făcând să pară reale cele mai convenționale rulade. De aici poate rezulta și explicația pentru carierele meteorice sau mediocre de cele mai multe ori ale acestor artiști români. Dacă România ar fi fost o țară democrată sau dacă ei s-ar fi născut în altă parte a lumii, poate mai mulți dintre ei, nu neapărat toți, ar fi răzbătut mai bine, pentru că voce aveau. Dar comunismul le-a furat prea des și prea mult sufletul pe care ți-l poate da încrederea în sine, libertatea, de ce nu? chiar orgoliul, atribute estompate de totalitarism. Au fost, sigur, și excepții, de aceea am citat cu precădere discurile unor artiști români din Occident. Puține, e drept, și ar trebui să recunoaștem asta, și totuși importante.
Ar fi nedrept să desființăm aceste înregistrări, mergând doar pe criteriul că nu au avut un succes comercial în Occident. Mai greșit însă ar fi să le supraevaluăm, o tentație de care mulți nostalgici nu scapă, încercând să absolutizeze ceea ce nu poate fi absolutizat: mediocritatea, una nu chiar atât de reprobabilă întrucât era indusă, în mare parte, de un set de politici culturale care nu aveau nici o înțelegere despre artă, ci se ocupau cu prioritate de control și de restricții. Nu e un clișeu anticomunist, să nu uităm că în anii ’50 Madama Butterfly se juca sub titlul Cio-Cio-San pe motiv că „madama” are un sens mic-burghez, iar Faust se programa mai des în stagiune pentru mesajul antiobscurantist chipurile ascuns în libret…

Și pentru că Lucia di Lammermoor a fost ultima operă pusă în discuție, emoția zilei este tot despre eroina nebună a lui Gaetano Donizetti și a lui Walter Scott: Emoția #6: Ziua când am vrut să împușc libretistul 

Notă: CD-urile comentate fac parte din setul lansat în anii ’90 de o companie elvețiană, Selected Sound Carrier AG. Unele înregistrări se mai găsesc și azi în magazinele de discuri din București.

27 comments on “Artiștii noștri care „au cucerit” lumea

  1. Dr. Stephan Poen
    August 27, 2013

    Citatul cu fraza Virginiei Zeani se referă la artiştii români din anul 1947 când ea a părăsit România şi nu la artiştii pe care i-a găsit la Bucureşti în 1965 când a revenit pentru prima dată şi, printre care, destui erau chiar mai elevaţi cultural având una sau două facultăţi la activul lor şi o cultură impresionantă.

    Apreciază

    • despredemnitate
      August 27, 2013

      În primul rând vă mulțumesc pentru comentariu.
      Citatul se regăsește la pag. 84 din volumul amintit, dar nu se referă la 1947, ci la vizita din 1965, fără nici un dubiu.
      Zeani spune „intelectualitate vocală” nu doar „intelectualitate”, deci e vorba de cu totul altceva decât de contorizarea anilor de studii superioare ale unora sau altora. Cred că știți mai bine decât mine la ce se referă, folosind această metaforă, având în vedere că Virginia Zeani a amintit mereu de studiile din Italia, cu Aureliano Pertile, care i-a spus că are voce, acolo nu-i trebuie mare lucru, dar a învățat să frazeze, să folosească limba italiană pentru a sublinia muzica etc.
      Citez din interviul pe care Virginia Zeani l-a acordat acestui blog: „Oamenii cântă, cântă și nu folosesc cuvintele pentru a transmite sufletul, sau sunt indiferenți și își ascultă numai vocea.”
      Acesta este sensul pe care îl dă Zeani și tot acesta este sensul în care am folosit și eu motto-ul articolului.

      Apreciază

  2. sorin
    Februarie 27, 2014

    In mare e adevarat, desi perceptia mea asupra unora din ele e destul de diferita. Dar mi se pare cam prea dura concluzia generala. Sunt in primul rand niste discuri de pionierat, in care se pleca aproape de la zero si totul se facea cu mijloace foarte modeste. Daca ar fi sa le compar cu ceva, as face-o mai degraba cu discurile de pionierat scoase de italieni prin anii ’30-’50, multe din ele doar pentru a exista cate o integrala disponibila pe disc cu opera respectiva, fara multe consideratii muzicologice si fara mari pretentii, cu solistii gasiti disponibili intr-o anumita perioada. Diferentele nu sunt mari, uneori discurile romanesti mi se par chiar net superioare. E drept, lipsa concurentei si a mijloacelor materiale si tehnice adecvate au impiedicat aparitia unor produse de calitate inalta, dar sunt nenumarate integrale de opera scoase de case prestigioase care au inghitit mari sume de bani si pun pe coperta nume foarte celebre, dar care azi sunt aproape de neascultat. In plus, acum le privim din perspectiva istorica si a unei experiente acumulate intre timp, iar standardele se mai schimba uneori, de aceea multe din inregistrarile vechi ni se par depasite si chiar neplacute, din ce in ce mai putine trecand proba timpului.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 27, 2014

      Îmi este greu să vă urmăresc logica: e adevărat (pe undeva) dar vedeți lucrurile diferit (destul). Diferențele față de unele discuri de „afară” cu nume mari nu sunt mari, dar ale noastre sunt net superioare.
      Eu am căutat explicații pentru mediocritatea acestor înregistrări. Am găsit multe motive obiective. Explicațiile de tip „și ei au faliții lor” nu sunt deloc rezonabile. Oricât de primitive ar fi fost condițiile de înregistrare și aparatura, din punct de vedere tehnic nu suferă comparație cu tehnologia de înregistrare acustică, folostă la patefoane. Să fim realiști.
      La ce ne servește să găsim scuze, în loc de explicații? La ce ne servește să vedem alb în loc de gri? (ca să nu spun negru în cazul unora dintre discuri). Apoi, am comentat negativ maniera, și lipsa de gust.

      Apreciază

  3. Theodor Rogin
    Martie 24, 2014

    Stimate domnule,

    Va felicit, in principiu, pentru timpul si energia intelectuala investite in comentarea integralelor romanesti de opera, pe fondul unei reconstituiri a cadrului istoric in care au fost realizate. Se vede ca ati invatat carte in alte… vremuri, ca stiti sa va „miscati” – mai mult sau mai putin bine – printre date, dar asta nu inseamna ca sunteti… infailibil (apropo, performanta Nadiei Comaneci s-a petrecut in 1976, nu in 1977, cum apare in comentariul dumneavoastra).
    Posed si eu aceste integrale, ca mai tot melomanul „de la noi”, dar am un alt mod de a ma raporta la ele. Pe acestea mi-am format gustul si urechea muzicale, le ascult si reascult cu placere de aproximativ treizeci de ani si le gasesc destul de competitive, tocmai pentru ca am ajuns sa cunosc, tot in cei treizeci de ani de cand imi completez discoteca, si numeroase versiuni… alternative (pentru fiecare titlu in parte).
    As putea sa va combat, punct cu punct, si atunci cand va aratati prea aspru cu „ai nostri”, si atunci cand va dovediti prea generos cu „ai lor”. Dupa cum as putea corecta si alte date pe care le furnizati cu prea multa dezinvoltura, incepand cu anul editarii cartii „Canta… che ti passa” (a existat o prima editie – catastrofala! – in 2010 si, imediat dupa, o a doua, in 2011, perfect onorabila, singura pe care, personal, o „recunosc”. N-am auzit de nici o editie 2013.). Daca veti consulta pagina de titlu si, respectiv, caseta redactionala, ale volumului si veti corobora unul din numele de acolo cu acela al subsemnatului, va veti da seama ca fac afirmatii in… cunostinta de cauza. Sper sa pot scrie, candva, dramatic-autentica „poveste” a colaborarii mele la sus-numita carte. Desi nu cred sa (mai) intereseze pe cineva.
    Cel mai mult ma mira ca melomanii straini care comenteaza inregistrarile romanesti – pe Amazon, de exemplu – se arata, deseori, mai indulgenti decat dumneavoastra. Daca atasamentul pe care-l nutrim, unii dintre noi, fata de aceste inregistrari, are, fara doar si poate, motivatii sentimentale, asta nu inseamna ca le-am ignora pe cele artistice, pe cele tinand de calitatea vocilor, de estetica interpretarii etc. „Evaluarile” dumneavoastra sunt, pe alocuri, din cale-afara de subiective, intr-atat ca ajungeti sa criticati prestatii demne de atentie (daca nu de… lauda) si sa le apreciati pe cele care ar fi fost, dimpotriva (vedeti ca si eu pot fi… subiectiv), cu totul amendabile. Afirmatia de mai sus e valabila si pentru inregistrarile romanesti, si pentru inregistrarile caselor „mari”.
    Reeditarea pe CD, in anii ’90, a imprimarilor noastre de studio, a fost o „afacere” (a Electrecordului, presupun – condus, vai!, si astazi, de un „dinozaur” comunist… cu fusta) care le-a asigurat acestora o raspandire superioara celei din era comunismului, dar care nu l-a ajutat deloc pe melomanul occidental sa afle ceva despre istoricul acestor inregistrari, despre cantaretii, orchestra si dirijorul care au concurat la realizarea lor etc., fiind total lipsite de un booklet explicativ. Ar fi trebuit pusi niste specialisti la treaba, nu sa se aleaga varianta cea mai ieftina. Putin platim, putin capatam. E o lege comerciala simpla.

    Voi pune bara finala pledoariei de mai sus prin singura concluzie-indemn care-mi vine in minte acum: „N-ar fi rau sa (ne) iubim mai mult.”

    Cu stima,
    Theodor ROGIN

    Apreciază

    • despredemnitate
      Aprilie 4, 2014

      Mulțumesc pentru felicitări. Am corectat anul în cazul Nadiei Comăneci. Probabil că nu ați aflat încă, dar cartea-interiviu cu Virginia Zeani s-a editat și în 2013, eu am citat din acea ediție. Vă atașez dovada: https://despreopera.wordpress.com/?attachment_id=5114

      Pe vremea când au apărut prima dată aceste discuri, ele erau aproape singurele care se puteau cumpăra din magazinele românești, alături de câteva discuri de la „Melodyia”. Mi se pare normal să vă fi atașat de ele. Între timp, după 1989, lumea a avut acces și la marile înregistrări ale operei. Ar trebui să relativizăm produsele Elecrecord, să le privim mai lucid, mai puțin sentimental. Comentariile de pe Amazon, pe lângă valoarea lor foarte eterogenă, sunt făcute de oameni care s-au săturat de discurile extraordinare pe care le-au tot ascultat și găsesc evident în primul rând lucrurile bune din înregistrările românești. Mai ales că industria fonografică este pe cale de dispariție.

      Apreciază

  4. Theodor Rogin
    Martie 28, 2014

    Am revenit, in incercarea de a-mi lamuri resorturile inversunarii dv., inversunare demna, mai curand, de un camp de lupta. La propriu. Or, nici domeniul, nici spatiul acesta n-ar trebui sa devina „un camp de lupta”. Dar se poate intampla, odata ce emiteti opinii de o asemenea intransigenta. Si pe un astfel de „ton”. Sau ati uitat ca „tonul face muzica”? Mie, personal, imi place polemica, totul e sa merite. Tineti sa deveniti „formator” de gusturi, de preferinte artistico-discografice etc.? Prea bine, dar incercati s-o faceti cu distinctie terminologica si cu perspicacitate psihologica si… la modul general. Dumneavoastra dati cu barda, puneti tunul pe artistii romani – unii dintre ei, cu solide cariere internationale, atestate de chiar invitarea lor pe scene de prestigiu si de ecourile favorabile din presa de profil DE ACOLO etc. Am observat, cu neplacere, ca aveti un asemenea „parapon” pe Nicolae Herlea, una din cele mai frumoase voci care se vor fi auzit vreodata, incat nici nu stiu ce sa cred: 1. Ori v-a gresit personal cu ceva, desi m-as mira; 2. Ori explicatia „demolatoarei” dv. obsesii in ce-l priveste trebuie cautata in cartile de psiho-patologie. Nu va place Herlea – aura lui n-are a suferi, va asigur eu -, prea bine: afirmati-o o data si basta. Nu mai reveniti asupra subiectului. A, imi veti atrage atentia ca ati avut si cate o vorba (mai) buna despre el (vezi „Tosca”). Suna de parca i-ati face o favoare.
    Orice lucru de pe lumea asta (muzica, y compris) se descopera pe cont propriu, pe baza unei programari… genetice. Chiar daca un individ s-a nascut la tara, intr-o familie de oameni simpli, pentru care cuvantul „cultura” nu are decat un sens, declicul tot se va produce, la un moment dat, si respectivul va incepe sa tatoneze un anumit domeniu, apoi sa-l studieze, sa si-l aproprieze si, in final, sa traiasca pentru si datorita acelui domeniu.
    Adica eu, care, asa cum afirmam mai sus, fara sa-mi iau precautia ca m-as putea „compromite”, am „deschis” cumva ochii si urechile pe acele inregistrari – la fix zece ani de cand eram deja spectator intermitent al Operei bucurestene – n-am capatat in timp destula experienta „auditiva” (si „live”, si de „studio”) ca sa pot aprecia o interpretare straina mai mult decat pe una romaneasca?
    Ar fi de dorit ca pasiunea sa nu se transforme in… patima. Dv. sunteti cumva la limita. Poate ca nu e prea tarziu sa va reevaluati atitudinea, pe considerentul ca potentialii dv. cititori nu sunt tocmai niste oite ratacite, gata sa behaie fericite la aflarea vestii ca, in sfarsit, li s-a nascut si lor „un” Mesia.

    Th. R.

    Apreciază

  5. theodor rogin
    Martie 29, 2014

    Am descoperit o omisiune pe aceasta lista: „Samson si Dalila”, cu Spiess si Cernei, sub bagheta lui Kurt Adler de la Metropolitan. Chiar daca unele din cele ce ne-ati putea „spune” sunt lesne de ghicit de-acum, va „provoc” sa ne postati un comentariu in… stilul dumneavoastra. Sau va e teama de… Poen?

    Th.R.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 29, 2014

      Discul respectiv nu făcea parte din colecția recenzată aici, o colecție care nu includea decât operă italiană, deci nu e nici o omisiune. Pe de altă parte, nu am ascultat acest disc încă, deci cu atât mai mult nu pot vorbi. Pot doar să vă spun că în revista Gramophone este singurul disc din seria „marilor succese care au format urechi și gusturi” care a fost recenzat. Țin minte că le plăcuseră Cernei și Adler și rolurile secundare, dar nu și tenorul. Desigur, mă aștept și eu acum la o remarcă previzibilă de-a dvs., gen „englezii să ne pupe-n…”.

      Apreciază

  6. Volintir Ciprian
    Aprilie 17, 2014

    Imi pare nespus de rau.Raspundeti invariabil cu patima -despredemnitate-si din pacate prin comentariile de mai sus anulati altora exact ceea ce incercati sa sugerati prin numele ales – demnitatea….Nu este deloc elegant. Si oricum nu veti putea schimba perceptia celor care au crescut cu acele discuri.Ma numar si eu printre ei.Le ascultam copil fiind,studiind muzica si fiind prezent la sute de spectacole.Nu vreau sa va contrazic,nu inteleg aceasta inversunare si nici macar nu-mi doresc sa o inteleg.Am posibilitatea sa-mi sterg din memorie aceasta pagina si „sa mut pe alt program”.Oricum,o singura remarca si inchei cu amaraciune.In 1971,Emil Gherman si Eugenia Moldoveanu erau premiati la Tokio.Le erau inmanate distinctiile de Di Stefano si Maria Callas.Dincolo de ceea ce am auzit pe discul lor,altceva decat Dumneavoastra oricum,mi-e greu sa cred ca in cativa ani Emil Gherman a devenit un cantaret de doi bani,scabros si de toate stricator,daca se poate spune asa.In ceea ce il priveste pe Herlea,nu pot decat sa va intorc spatele si sa plec.Poate gasiti cateva cronici legate de spectacolele jucate in alte parti.Nu ar fi rau daca ati cita fragmente din acele cronici.
    Cu nespus de putina stima!

    Apreciază

    • despredemnitate
      Aprilie 18, 2014

      Eu nu am „crescut cu aceste discuri” și, cu fiecare comentariu precum cel al dvs. mă bucur din ce în ce mai tare că „am crescut” cu discurile Mariei Callas.
      Cât despre Gherman, cred că mai bine e să-l ascultați în această înregistrare, eu nu comentez fotografii din ziare.
      Îmi pare rău că nu ați găsit o cronică a acestor discuri care să vă placă, sau care să vă facă să vă simțiți mândru că sunteți român. Pur și simplu nu s-a mai scris. Poate încercați dvs. Măcar la Boema. Abia aștept să râd.
      Pentru dvs. și alții care găsesc că e ironic să ia în râs nickname-ul „Despre demnitate”, vă invit să vizitați blogul cu același nume, poate vă veți rușina puțin, căci la scuze nu mă pot aștepta.
      http://despredemnitate.wordpress.com

      Apreciază

  7. Volintir Ciprian
    Aprilie 18, 2014

    Nu ma asteptam sa intelegeti ceva din ceea ce cu amaraciune am scris.Mistoul grosier si plata unor polite-se pare-va caracterizeaza.Altfel nu vad de ce va „demolati” singur,considerand parerea Dumneavoastra universal valabila.De ce ar trebui sa ma rusinez?……Pentru ca mi-am
    spus parerea?…..Sa-mi cer scuze pentru ca am o parere diferita de a Dumneavostra?….Pentru ca am comentat decent ?…..Pentru ca nu-mi permit sa murdaresc memoria si numele unor personalitati doar pentru ca in perioada de trista amintire au ales sa ramana in tara?…..Iertati-ma dar repet,poate totusi veti reusi sa intelegeti,calcand in picioare demnitatea unor oameni va indepartati de ceea ce vreti sa sugerati prin nickname-ul ales si nu o spun nici cu ironie nici luindu-l in ras.Cred ca -mai curand-ar fi nimerit ca Dumneavoastra sa va cereti scuze pentru unele cuvintele nepotrivite folosite cu buna stiinta .
    Si atata timp cat incercati sa aduceti in prim plan povestea unor oameni remarcabili necunoscuti in Romania din motive politice-lucru pe care il aplaud si il apreciez-calcand in picioare demnitatea si munca altora,deviati grav de la scopul propus.Aduceti dovezi concrete ale mediocritatii acestor oameni,cronici seriose,obiective, din tara sau de oriunde, pareri ale unor personalitati ale muzicii ,ale partenerilor de scena si veti deveni credibil….Altfel nu pot decat sa rad de „parerea” academic exprimata de o persoana care habar nu am cata „expertiza” are in domeniul muzical,dar muta lupta anticomunista intr-o zona in care nu cred ca isi are rostul.
    Ma simt mandru ca sunt roman atunci cand o ascult pe Angela Gheorghiu,atunci cand citesc despre Virginia Zeani si m-am simtit mai roman ca niciodata atunci cand am aflat -nu de la Dumneavoastra,fiti linistit-de Vasile Moldoveanu,unic si din pacate irepetabil,dar la fel de mandru ma simt si atunci cand ascult „Cortigiani” dirijat de Bobescu si interpretat de Herlea,sau Inregistrarea din 19 martie 1966 de la Metropolitan cu „Il Barbiere di Siviglia” ,chiar daca dupa parerea Dumneavoastra Figaro-Herlea este „un plebeu de origine proletara”.Sau Don Carlos din 7 martie 1964,dirijat de Adler ,cu Franco Corelli partener de scena.
    Ma opresc aici.Nu pot sa va stimez si nici sa ma simt roman cand va citesc,din pacate si chiar nu vad de ce ar trebui sa-mi cer scuze pentru asta

    Apreciază

  8. Volintir Ciprian
    Aprilie 18, 2014

    E vorba de niste Oameni.Lipsa celor sapte ani de acasa va impiedica sa distingeti.

    Apreciază

  9. Volintir Ciprian
    Aprilie 18, 2014

    Cat despre National comunism…..nu ma pot opri din ras.Deci daca ai tupeul sa afirmi ca-ti place Nicolae Herlea si Emil Gherman si Valentin Teodorian si altii ca ei, esti national-comunist.
    Ma intreb ce sunteti dumneavoastra atunci cand le faceti praf activitatea.Critic de arta?????

    Apreciază

  10. Volintir Ciprian
    Aprilie 18, 2014

    Inchei,suntem in Saptamana Mare si simt ca am intrecut masura.Nu mai vreau sa raspund acestui gen de patima pentru ca nu merita si ,vorba Domnului Rogin,nu suntem pe un camp de lupta.

    „Ceea ce a fost Caruso pentru Italia sau Şaliapin pentru Rusia aceasta este Herlea pentru România.”
    („Oper und Konzert”, München)

    Va place sau nu va place…..It’s your choice.
    Sarbatori fericite.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Aprilie 19, 2014

      E adevărat, păstrând proporțiile. România, comparată cu Italia sau cu Rusia în lumea operei e la fel de mică (sau de mare, pentru naționaliști) precum e Herlea comparat cu Enrico Caruso sau cu Șaliapin. Diferență mare. Cam tot atât de mare precum înverșunarea dvs. cam lipsită de măsură.

      Apreciază

  11. mihai
    Ianuarie 26, 2015

    Aveti mare dreptate in cea ce priveste „Barbierul’, ce diferenta intre spectacolele Operei si disc! Inregistrarea e plata, M. Ianculescu e doar pisicoasa, ce departe de Iolanda Marculescu! Herlea, aici, nu are spiritul lui Alexandru Vargolici, iar Teodorian pare plictisit. In Trubadurul, Zenaida Pally „haleste’ tot, asa cum a facut in 1962 in sectacolul cu Herlea (pleca), Dima -Toroiman, Zobian.
    Nu exista pe disc, si cred ca e pacat, cel putin ca o curiozitate, un Rigoletto inregistrat la Radio in anii ’50 cu Goanga, Stirbei, I.Marculescu, Teofanescu, prima opera ascultata, nu eram in Bucuresti. Oare mai exista?
    Comentariile asupra inregistrarilor mi se par, in general juste, chiar daca, uneori, prea vehemente. Ceea ce pe mine m-a deranjat intotdeauna a fost maniera verista de a canta orice, de la Rossini la Verdi, cu oftaturi, gafaieli, lipsa de nuantare. Ar mai fi multe spus, dar…
    Cu multumiri.

    Apreciază

  12. despredemnitate
    Ianuarie 26, 2015

    Vă multumesc! Sunteti primul comentator care nu mă acuză de trădare de patrie…🙂
    Îmi asum vehementa opiniilor (deși m-am străduit să scriu ponderat și logic).

    Apreciază

  13. Theodor ROGIN
    Februarie 20, 2015

    Ne-am „ciorovăit” cândva pe pagina aceasta, revin acum cu sugestia unei/ unor (necesare) rectificări: în debutul comentariului la „Turandot”, menţionaţi anul 1977. E vorba, cred eu, de 1971. Pentru că, imediat după, urmează „La forza del destino” (1972). Nu-i exclus ca „Turandot” să fi fost înregistrată in 1970, iar „La forza…”, in 1971. Pentru certitudine, trebuie consultat „colofonul” imprimării, aflat, în casetele Electrecord cu discuri de vinil, la finele libretului. Le am pe toate, dar, în acest moment, nu mă aflu acasă.

    Th. R.

    Apreciază

  14. Theodor ROGIN
    Februarie 20, 2015

    Am revăzut şi comentariul la „Madama Butterfly”. Anul imprimării e, aproape sigur, 1977, nu 1979. Dar… tot pe baza unei prealabile verificări o putem afirma fără umbră de îndoială.

    Th. R.

    Apreciază

  15. Theodor ROGIN
    Februarie 20, 2015

    Revenind la prima atenţionare, constat că anul imprimării cu „Turandot” este, în lista de la început, 1970. Aşadar, e vorba de o scăpare uşor de îndreptat (în textul propriu-zis).
    În ceea ce priveşte „Trubadurul”, anul corect este 1962, nu 1961. Fără ezitări.

    Tot eu

    Apreciază

  16. Andrei Miu
    Martie 2, 2015

    Am ascultat si eu doua discuri din cele pe care le mentionati si am avut aceleasi impresii. Poate pentru ca si eu am „crescut” cu inregistrarile Mariei Callas🙂 Insa ma intriga faptul ca nu o mentionati pe Natalie Dessay ca reper pentru Lucia si as fi curios de ce.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 2, 2015

      Din mai multe motive: primul ar fi acela că am indicat drept alternative discuri ale unor artiști tot din România și în cazul Luciei ar fi fost cazul mai degrabă s-o amintesc pe Elena Moșuc, dar nu există un disc de studio al ei cu Lucia. Al doilea motiv este acela că până la Natalie Dessay, mai sunt multe soprane foarte mari: Sutehrland, Anderson, Serra, Scotto, Moffo. Iar dacă vreți acrobație nemaivăzută, încercați Mado Robin!

      Apreciază

  17. Andrei Miu
    Martie 2, 2015

    Multumesc pentru raspuns. Atunci inteleg afirmatia legata de fara voce sau fara vlaga.

    Apreciază

  18. Răzvan Georgescu
    Februarie 27, 2016

    Eu unul vă felicit. Și cred sincer că în mare parte aveți dreptate. Aș nuanța mai mult, totuși. Aș duce lucrurile înspre altă zonă.
    Să mă explic. În anii aceia, artiștii români erau, ca noi toți, opresați. Opera Română din București avea o sarcină grea , aceea de a fi „cantina” celor îndrăgostiți de arta cultă accesibilă. Noi suntem latini. Asta, umflând un pic termenii, înseamnă că avem tendința să magnificăm valorile, să le dăm o aură astrală, sa îi aliniem valorilor mondiale iconice.sau, la extremă să – i plasam deasupra. În sufletul nostru avariat de miile de variabile malefice, istorice și sociale, această tendință era oarecum indispensabilă respirației. Nu e nicio mirare că sufletele sensibile ale consumatorilor de operă aveau nevoie de idoli și si-i fabricau din materialul pe care-l aveau. Așa era românește, așa e și acum căci, serios vă întreb, ce s-a schimbat? Ori dumneavoastră descălecati de pe un animal exotic (critica obiectivă) și ii puneți în poziție de luptă pe ceilalți. E o întreprindere curajoasă și sănătoasă, un soi de Sanepid. Nu știu dacă veți avea succes, dar vi-l doresc!

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 27, 2016

      Mulțumesc pentru comentariu. Eu cred că am nuanțat, totuși, influența totalitarismului asupra artiștilor, în introducerea articolului. Desigur, nebăgată în seamă de mulți comentatori care s-au simțit ofensați, după cum puteți observa.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: