Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Antonio Pappano – Season 2, Episode 1


Miercuri, 11 Septembrie 2013 la Sala Palatului
M. Ravel – „Une barque sur l’océan” (partea a 3-a din suita „Miroirs”) op. 43a
G. Enescu – Poemul simfonic „Vox Maris” op. 31
A. Dvořák – Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95 „Din lumea nouă”
Antonio Pappano (dirijor), Marius Vlad Budoiu (tenor), Orchestra e Coro dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia

Ziua de azi a fost așteptată de mulți melomani numărând în calendar cât a mai rămas până la (re) întâlnirea cu Antonio Pappano. Pe bună dreptate, pentru că acum doi ani, tot la festival, cele două seri cu el și cu Santa Cecilia au fost senzaționale și nu spun un cuvânt mare. Iar acum, un program oarecum neașteptat: Enescu și Dvořák, plus Ravel. Neașteptat pentru că, îmi aduc aminte la fel de bine, există o întrebare unică a tuturor interviurilor care se iau marilor artiști invitați la festival: Cum vi se pare Enescu?, evident, cu subtextul: Nu-i așa că e un geniu? Și toți dau răspunsuri de conveniență, că e mare, că ar trebui cântat și înregistrat mai mult și mai des, că e o surpriză etc. Dacă îmi aduc aminte bine, doar Daniele Gatti a răspuns acum doi ani ceva sincer: Nu-mi dau cu părerea, eu sunt dirijor de muzică din perioada romantică.

Ediție după ediție, mari dirijori au interpretat practic tot catalogul de compoziții simfonice ale lui Enescu. Prilej pentru naționaliștii noștri să comenteze că nu a fost înțeles bine, că nu a sunat rromânește etc. Un cal de bătaie al ultimelor ediții a fost Vox maris. Poemul a fost ridicat în slăvi cu o fervoare lipsită de decență care a făcut ca în anii comunismului să fie botezate și niște discoteci cu numele Vox maris, ca și cum toată lumea ar fi fredonat pe stradă Miserere nobis-ul care se desprinde din cor la un moment dat. Nu încerc să-mi caut vreo scuză, l-am ascultat de câteva ori, cu Zubin Mehta și Ghenadi Rojdestvensky, ultimul un mare admirator al compozitorului nostru național, și, deși intuiam că interpretările lor aveau o valoare clară, Vox maris nu mi-a spus nimic, dar absolut nimic până azi. Cu atât mai mult cu cât frazele pline de vorbe mari și lipsite de orice conținut și valoare cu care era descris poemul nu m-au impresionat niciodată, așa cum nici acum nu mă impresionează.

Până astăzi, când am plecat destul de circumspect spre Sala Palatului din motivele de mai sus. Un anunț afișat de o plasmă din sală ne cerea să nu aplaudăm între cele două compoziții, ale lui Ravel și Enescu, din prima parte a recitalului. Era clar, eu asta am citit: urmează o poveste. pentru că Antonio Pappano este un om al operei, al teatrului. Cu merite imense în interpretarea muzicii în secolul XXI. Acolo unde pare că nu mai este nimic de spus într-o simfonie, el reușește să spună foarte des ceva nou. Așa a fost Șeherezada acum doi ani, ale cărei sunete pline de sugestie le mai aud și azi în urechi…

Un om al teatrului știe să-l lege pe Ravel de Enescu de parcă ar fi vorba de aceeași familie de compozitori, deși ei nu fac parte din același curent. În seara asta însă, secvența marină din Ravel a fost o introducere plină de culoare pentru Vox maris, un prolog. Poemul simfonic al lui Enescu este o compoziție care a avut nevoie de mult timp până să fie finalizată. Începută în țară, în anii ’20, ea a fost terminată în exil, spre sfârșitul vieții muzicianului, spre 1954, pentru a avea premiera postumă abia în 1964. Poemul spune povestea unui marinar singuratic surprins de o furtună sau poate doar de nemărginirea mării, atras de corul sirenelor, încercând să-și găsească salvarea dar și mântuirea. Nu știu multe detalii în plus, dar cred că partea a doua a lucrării, din ce în ce mai dezintegrată armonic, nu poate fi decât propria dezolare a lui Enescu în exilul care, încă de la primele zile, îl făcea să își scruteze propria plecare din lume. Pentru prima dată, acest poem simfonic mi-a plăcut, în cea mai mare parte a lui. Pentru că, tot pentru prima dată, un dirijor a descifrat compoziția într-un sens dramatic cu adevărat. A trebuit să vină Pappano s-o dirijeze sau a trecut peste mine atât de multă muzică de acum doi ani încât să-mi placă de astă dată? Ambele, dar meritul este indiscutabil al dirijorului, care mi-a arătat o latură nu neapărat narativă, ci mai degrabă teatrală a lucrării, pe care n-am mai simțit-o niciodată. Cum au cântat Budoiu sau corul am mai auzit, nu a fost nimic ieșit din comun, dar cum a sunat totul, asta a fost diferit și minunat în același timp. Ceea ce demonstrează și un caracter mai universal al lui Vox maris în comparație cu hit-urile Poema română sau Rapsodiile, mereu subiect de critică adus dirijorilor străini că nu sunt suficient de idiomatici, deși nici noi nu mai avem de mult vreo legătură cu spiritul acelor compoziții de tinerețe ale lui Enescu. E suficient să ascultăm recentul disc cu Rapsodiile, cu înregistrări recondiționate ale lui George Georgescu din 1942, pe vremea când sunetul Filarmonicii din București, așa cum se numea atunci,  era cel pe care-l avea în minte și compozitorul în timpul creației, mai aproape de sonoritatea veselă dar măsurată a Mariei Tănase decât de prețiozitatea monumentală kitsch a folclorului simfonic național comunist.

Antonio Pappano

Antonio Pappano

Ceea ce trebuia să fie momentul de mare atracție al serii, Simfonia din Lumea Nouă a lui Dvořák, a fost astfel egalat de prima parte a spectacolului, ceea ce mi se pare o mare reușită. Vorbim totuși de una dintre cele mai celebre simfonii! Există o emoție ascunsă în această compoziție, în special în partea a doua, în care temele populare slave se întâlnesc cu ritmurile unui blues american. Această nostalgie a lui Dvořák pentru acel acasă al lui, chiar dacă nu era vorba de un exil, e prezentă mai mult decât nostalgia clișeu pentru patrie. De aceea drama din simfonie e mereu conținută, nu se resimte un elan colosal de tristețe, nu e nimic copleșitor. Abia în ultima parte a simfoniei, tema entuziasmului revenirii acasă este contaminantă, fredonabilă în minte la nesfârșit. Orchestra italiană a sunat impecabil. Vorbim aici de una dintre cele mai vechi din lume, Academia care-i dă numele și care odinioară se ocupa de muzica greogoriană a fost fondată în 1585 printre alții și de către Palestrina, primul mare compozitor italian. Inutil să descriu cum a răspuns tuturor comenzilor dirijorului, pur și simplu perfect, cum se aude pe un disc de studio. Fără elanuri exagerate, dar cu rigoare și disciplină și fără nici o rigiditate.

Un concert foarte frumos, dar care va fi uitat repede. Pentru că mâine urmează capodopera cea mai așteptată a festivalului, Requiem-ul de Giuseppe Verdi. După ce stagiunile Orchestrei Naționale Radio și ale Filarmonicii George Enescu s-au închis cu același Requiem, evenimentul de mâine se anunță cu atât mai interesant, mai ales că soliștii sunt de primă mână.

Și o surpriză mai mult decât plăcută, Antonio Pappano a acordat o sesiune de autografe după concert, astfel încât am obținut și eu unul, pe cărticica recentului său disc cu muzică de Antonin Dvořák, pentru acest blog, și permisiunea de a face fotografia din acest articol.

Pappano Autograf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: