Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția zilei: Verdi.


Joi, 12 Septembrie 2013 la Sala Palatului
G. Verdi – Requiem
Antonio Pappano (dir.), Liudmila Monastyrska (s), Ecaterina Semenciuk (ms), Saimir Pirgu (t), René Pape (b),  Orchestra e Coro dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia

Încă nu-mi vine să cred. Au trecut ore bune de când al doilea concert al lui Antonio Pappano s-a încheiat și tot mai aud reverberația muzicii lui Verdi, care continuă să mă tulbure. Chiar dacă am așteptat acest Requiem aproape cu nervozitate, în tot vârtejul sonor al acestui festival, parcă n-am fost conștient că va fi un recital de asemenea nivel. Așteptări mari aveam, încercam să intuiesc cum va fi, dar ce-am văzut și ascultat a depășit  puterea mea de imaginație.

La București, până acum încă nu s-a pus în scenă o operă de aceeași dimensiune artistică precum o premieră de la Teatro alla Scala, Covent Garden sau Metropolitan, ca să nu mai vorbim de Wiener Staatsoper. Vorbesc de întregul efectiv care cântă, nu doar soliștii, dar și orchestra și corul și (mai ales) dirijorul. Requiem nu este o operă, în ciuda dezbaterilor legate de caracterul teatral al capodoperei sacre a lui Verdi. În același timp, Requiem-ul lui Verdi este aproape o antiteză a Requiem-ului lui Mozart privit prin prisma exprimării muzicale a credinței. Dar Giuseppe Verdi nu este numele unui compozitor, ci al unei religii. O religie a Operei. Melodramele sale sunt analizate și interpretate de mulți dirijori, de la Arturo Toscanini încoace, cu o fervență religioasă. Priviți-l pe Riccardo Muti incantând Don Carlo. Sau pe Claudio Abbado oficiind Simon Boccanegra. Pe James Levine slujind în Rigoletto. Dar și pe atâția alții rugându-se în Messa da Requiem

Astăzi, la îndemâna noastră, la o distanță care nu presupune aproape nici un efort logistic, ci doar unul infim financiar, am avut ocazia să aplaudăm o echipă vis, de vreo o sută de muzicieni. Orchestra Nazionale dell’Accademia di Santa Cecilia – una dintre falangele cele mai strălucite din Italia, cu o tradiție fără echivalent nu numai în România, dar în toată Europa, cu o excelentă specializare în muzica simfonică. Corul aceleiași Accademia di Santa Cecilia. Nu doar concertele simfonice fac să strălucească cele două ansambluri, dar și toată memoria iubirilor noastre pentru Renata Tebaldi și Mario del Monaco, cu care au înregistrat atâtea discuri intrate în legenda fundamentală a operei de acasă, cea în care am rămas adesea singuri doar noi cu divele noastre, într-o intimitate altfel imposibilă… Apoi Antonio Pappano, probabil cel mai strălucitor dirijor de operă din lume. Liudmila Monastyrska – revelația ultimilor ani de la Metropolitan (ce Aida!) și de la Londra (când nimeni nu mai credea că mai poate exista o mare Abigail). Ecaterina Semenciuk – Eboli a ei tocmai a impresionat multă lume la Salzburg, acum nici o lună de zile. Saimir Pirgu – noul prinț al tenorilor mozartieni, un soare neașteptat răsărit din Albania. Și René Pape – chiar el, marele bas al planetei lirice, cuprinzând cu arta sa atâta muzică de la Mussorgsky la Mozart și Wagner. Numai afișul concertului era reprezentarea meschină și limitativă a unui vis de meloman. Drept urmare, îmi iau precauția de a preciza că orice observație critică trebuie privită în acest context, al unei echipe de extratereștri venită, cine știe cum (sau poate numai Ioan Hollender știe cum), la București.

Requiem

La București! Un oraș înnebunit după operă, oricât de ciudată ar părea afirmația asta. Fie prin orgoliul cu care privim spre vechii noștri cântăreți de operă care, indiferent dacă au cucerit lumea sau nu, sunt mereu amintiți, în orice context. Sau fie prin nerecunoștința arătată altora, care chiar au însemnat ceva în această artă supremă. Dar mai ales prin mulțimea de spectatori de la Sala Palatului, de azi, ocupând toate locurile cu mult înainte de a intra orchestra pe scenă, așteptând într-o tăcere plină de tensiune evenimentul muzical al anului. Hollender, cu experiența sa imensă, a plusat grosier în conferința de presă de acum nici două săptămâni că acest Requiem îi face invidioși pe organizatorii Festivalului de la Salzburg. Efectul acestei declarații s-a văzut azi, în potopul de lume care parcă dorea să-i confirme aprecierile. Așa am intrat la Sala Palatului, printre ultimii, în toată această nebunie.

O nebunie, dar mai ales o experiență. Care a început cu primele sunete ale Introit-ului, abia perceptibile, cu acel crescendo în trepte infinitezimale, care te introduce în atmosfera missae-i funebre nu prin seducție, ci printr-o atracție implacabilă, conectându-te subit la sobrietatea semnificației Requiem-ului. Aceea a unui serviciu funerar, iar în cazul lui Verdi, prin aluziile muzicale la atâtea opere ale sale, este vorba de un serviciu funerar al personajelor lui, pe care le-a iubit atât de mult încât le-a ucis pe scenă în fața noastră, de mii și mii de ori, făcându-ne să plângem în fața tragediilor lor, cutremurați de propriile noastre slăbiciuni relevate de ele. Dar Pappano a mers dincolo de asta, tocmai el, epitoma teatrului liric arătându-ne o rigoare și o cunoaștere atât de amănunțită a ceea ce înseamnă muzica aceasta, încât, așa cum am spus mai devreme, Verdi însuși devenea religie.

Kyrie a izbucnit apoi și, în sound-ul acela destul de sobru și un pic sec al Accademiei Nazionale (dar așa sunt orchestrele italiene, ele nu supralicitează opulența sunetului), pe rând, soliștii au declamat în limba greacă formula binecunoscută tuturor: Doamne, miluiește-ne! Hristoase, miluiește-ne! Monastyrska a intonat la limita fizică a instrumentului ei, afișând un vibrato amplu și exagerat, dar care a dispărut destul de repede odată ce vocea i s-a încălzit. Dies Irae a afișat violența obișnuită, dar nu dezlănțuită haotic, ci controlată cu o mână de fier, pentru că oamenii nu au căderea de a descrie prin exagerare necunoscutul Zilei de Apoi. Tuba mirum, teribila trâmbiță a Apocalipsei, pe care noi n-am auzit-o încă, iar când o vom auzi n-o să-i supraviețuim ca s-o descriem, acest Tuba mirum de atâtea ori cântată la un volum infernal, aseară a fost la fel de expresivă și prin controlarea volumului alămurilor, lăsând să se întrevadă toate detaliile frumuseții muzicii a celor două trompete care secondează trombonul. Mors stupebit a fost primul moment în care René Pape a arătat de ce este atât de celebru: pentru inteligență, dar și pentru intuiție. Niciodată nu am simțit ca acum în șoaptele lui, cele mai tăcute șoapte, dar care s-au auzit în toate depărtările vastei Săli a Palatului, o asemenea scrutare a abisului existențial. Pe parcursul întregului spectacol, a existat însă și un al cincilea solist: corul. Dicția a fost exemplară, nu avem termen de comparație în România, noi lăudăm corurile noastre pentru că nu știm exact ce înseamnă un cor romantic exemplar, mai ales în muzica sacră. Înseamnă relief, expresivitate, disciplină și mai ales o înțelegere completă a semnificației fiecărui cuvânt, care trebuie accentuat atât cât trebuie pentru a arăta frumusețea compoziției. Am urmărit concentrat și fascinat toată această mulțime compactă de suflete care înălțau spre cer rugile pentru salvarea lor, în părțile care au urmat. Corul din Sanctus! Unde adesea auzim o bucurie forțată, cu aluzii la muzica barocă laică, aici totul a fost pus sub semnul sobrietății, rezervei, măsurii, într-o delimitare clară a limitelor umane.

Quid sum miser… Ce poate un păcătos ca mine să spună? a fost un moment în care vocile cvartetului s-au reunit în acea melancolie a pietății în toată splendoarea, pentru prima dată la maximul expresivității lor. Și Requiem-ul s-a arătat atunci ceea ce este: o experiență, mai mult decât o audiție, o experiență complexă care transcende sunetul, dincolo de simpla frumusețe a muzicii, prin cuvinte încărcate de semnificații, atârnând greu pe inimile spectatorilor. Nu sunt bigot când accentuez importanța cuvintelor. Religia creștină nu este numai dogmă, ci și multă filosofie.

Recordare a fost momentul în care timbrul grav și foarte egal al Ecaterinei Semenciuk a făcut furori.  Așteptam cu teamă Ingemisco, gândindu-mă că Saimir Pirgu e un tenor mai ușor, oricât de valoros este el, probabil ideal pentru Requiem-ul lui Mozart, totuși tenorul pe care-l cere Verdi are nevoie de mai multă greutate. Finalul, … statuens in parte dextra, nu a debordat de volum, dar există în libret două versuri, Qui Mariam absolvisti,/ et latronem exaudisti, atât de genial expuse de muzică, încât intonația lui Pirgu m-a răpus, cufundându-mă într-o emoție care nu m-a părăsit nici după ce s-a terminat concertul. Pirgu a compensat limitele sale dramatice prin culoare și prin emoția sa proprie transmisă nouă. Și totul a continuat așa, cu un Pape debordând de nuanțe de o frumusețe uluitoare, cum să nu rămâi extatic după cum își face el intrarea în Hostias? Semenciuk a dus povara unei partituri care se sprijină pe vocea de mezzosoprană într-o proporție foarte mare, cu demnitate și multă disciplină. Până la Libera me, când Monastyrska a închis concertul cu o voce pe cât de mare, pe atât de docilă în a se integra cu corul într-un echilibru despre care nici nu știam că există. Libera me, în care Verdi se împacă seren cu sfârșitul, dar se cutremură la gândul că sufletul lui ar putea fi condamnat pe veșnicie.

Totul s-a terminat în liniștea care se instalează progresiv la finalul lucrării, încărcând atmosfera, dincolo de orice impuls de a provoca o explozie. Nu-ți vine să sari în picioare aplaudând frenetic, mai întâi trebuie să-ți revii în fire. Explozia este întârziată, ea apare abia după ce dirijorul și soliștii deja au ieșit prima oară de pe scenă. Descărcarea nervoasă este imensă și lentă, ca o decantare.

Afară ploua. Și parcă nimeni nu se grăbea să plece, comentând în foyer experiența unei seri la un concert, o experiență pe care tocmai ai constatat că n-o vei mai reîntâlni curând. Am plecat apăsat de muzică. Am plecat însă eliberat de orice alte apăsări.

Copleșitor? Nu. Copleșitoare este viața. Muzica este numai înălțare.

16 comments on “Emoția zilei: Verdi.

  1. Cristina Radu
    Septembrie 13, 2013

    Excelent articolul, multumim! am ascultat la Radio transmisiunea, singurul mare regret este ca nu am fost in sala!nimic nu se compara cu o auditie live!

    Apreciază

  2. Sorina Georgescu
    Septembrie 13, 2013

    Superb articolul! Descrie perfect trairile de aseara. Si la aceasta ora sunt inca sub impresia acestei maretii…Am intrat cu o oarecare teama in sala pentru ca nu ascultasem niciodata Requiem-ul lui Verdi dar abia asteptam sa-l vad pe Sir Antonio Pappano. Ceea ce am vazut si auzit a depasit orice asteptare..Mi-a placut mult comentariul despre soaptele extraordinarului Rene Pape…

    Apreciază

  3. Alexandrina
    Septembrie 13, 2013

    Un adevarat regal,aseară. Cuvintele nu-şi au rostul.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 13, 2013

      Primul impuls a fost să nu aprob comentariul pentru că dacă tot nu-și au rost cuvintele…😀😀😀
      Glumesc, desigur.
      Mulțumesc pentru comentariu.

      Apreciază

  4. Ioana
    Septembrie 14, 2013

    Ma bucur ca dv. ati simtit publicul innebunit. Mie – poate din pricina emotiei – mi s-a parut ca n-a reactionat cu entuziasmul la care ma asteptam, pe care-l speram. Am avut chiar o strangere de inima la gandul ca poate lumea n-a apreciat suficient comoara de pe scena. Eu sunt inca sub impresia acelei seri si nu-mi voi reveni prea curand.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 14, 2013

      Înebunit după operă, în primul rând. Apoi mi-a plăcut așteptarea din sală, de la început. Și în primul rând, comentariul dvs. e ste o dovadă în plus, multele impresii schimbate cu oameni care au fost la spectacol, toți rămași pe gânduri. Or, una este să-ți placă un concert, dar să rămâi încărcat cu amintirea lui zile în șir demonstrează că a fost ceva cu totul ieșit din comun.
      Cu ocazia asta s-a văzut foarte clar și diferența față de Quatro pezzi sacre despre care presa a scris nemăsurat de laudativ (mai țineți minte, s-a scris despre corul filarmonicii de parcă ar fi fost o minune), iar acum s-a scris puțin, sau s-a deșteptat un spirit analitic pe cât de neașteptat, pe atât de munițios.
      Și o excepție care merită menționată. Aseară, un cuplu de spectatori, cu care am comentat Requiem-ul de Verdi, mi-au spus că pentru ei a fost al doilea concert ca valoare, din ce au văzut până acum la festival, pe primul loc ei simțind-ul pe cel cu Gurre Lieder (!)

      Apreciază

      • Ioana
        Septembrie 15, 2013

        Interesanta opinia asta despre Gurre Lieder… Pentru mine, cantata lui Schonberg a fost o experienta neasteptat de placuta (si o prima auditie), dar vocile nu m-au impresionat deloc, nici macar Violeta Urmana – recunosc ca i-am preferat-o pe mezzo-soprana Janina Baechle. Am dat vina pe acustica Salii Palatului, capabila sa inece orice voce, dar Recviemul mi-a demonstrat ca solistii mari nu se lasa inecati.:)

        Apreciază

  5. laurentiu
    Septembrie 14, 2013

    Am fost la concert si pot spune ca am avut trăiri care m-au impresionat pana la lacrimi in special Agnus Dei.Articolul este cat se poate de adevărat.

    Apreciază

  6. Mici Ritter
    Septembrie 15, 2013

    Din pacate nu am fost la concert, oricat as fi vrut nu era posibil dar am vizionat pe streamul tv Romania transmisia concertului si am avut din pacate o grava deceptie. Tot comentariul meu care nu se doreste o controversa a mestesugitului articol de mai sus se refera doar la impresiile lasate de transmisia in direct de la Sala Palatului – sala total inadecvata momentelor muzicale de o asemenea complexitate.
    Orchestra la mare inaltime, Pappano excelent in dinamica si subtilele nuante abordate etc…. Chapeau. Corul a avut momente frumoase dar si niste atacuri inexacte, nu totdeauna echilibrul partidelor a fost cel adecvat iar prezentarea fugilor muzicale – tot despre echilibru si preponderentza este vorba – nu a fost suficient de pregnanta.
    Solistii: o aparitie de Jenufa la un concert vocal simfonic este regretabila din partea sopranei Liudmila Monastyrska care vocal nu este suficient de expresiva pt aceasta partitura, ca de altfel si Ekaterina Semenciuk mai trebuie sa mai acumuleze ceva experienta pe acest requiem care este el „operistic” dar nu este totusi o opera. Mezzosoprana poseda o voce calitativa, un volum deosebit, are multa inteligenta scenica (vezi Don Carlö – Eboli ) pronuntia insa este inca tributara limbii ruse. Pirgu un tenor care si-a fracut datoria cu profesionalitatea care i-o permite materialul vocal, dupa gustul meu putin prea liric chiar daca a incercat sa transmita si valente dramatatice pe ici pe colo ,ele insa nu au prea reusit. Pape este un cantaret inteligent si bine pregatit dar vocea nu este suficienta pentru messa verdiana. Registrul grav nu este suficient de consistent iar partea acuta este fara culoare de bas – prea deschisa si fara suficienta incisivitate.
    Desigur ca PARTICIPAREA LA UN CONCERT IN DIRECT; – IN SALA DE SPECTACOL – INDUCE O ALTA PERCEPTIE EMOTIONALA si ma bucur pentru publicul bucurestean care a resimtit foarte pozitiv emotiile momentului.
    Este foarte posibil ca transmisia streamului sa fi fost si grevata de problemele tehnice ale transmisiei ( mari parti au fost ditorsionate sau cu fractiuni de secunda de intrerupere totala a sunetului ) As avea curajul sa spun ca, corul filarmonicii bucurestene in alcatuirea completa (deci minimum 80 de persoane ) este superior calitativ si interpretativ in aceasta lucrare de exceptie corului italian.
    Versiunea Requiemului realizata cu Scala din Milano de Daniel Barenboim – Harteros, Garanca,
    Kaufmann si inevitabilul Pape are un pic mai multa valoare chiar daca si acolo exista unele scaderi – vezi DVD aparut recent la inceputul lunii septembrie.
    Sigur ca pentru multi amatori avizati acest concert a fost un moment de varf, fara doar si poate dar totusi cred ca nu trebuie sa ne lasam influentati excesiv de emotiile momentului si sa reusim sa privim cat se poate de obiectiv momentul artistic.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 16, 2013

      Îmi pare rău, dar nu vă dau dreptate deloc.
      Acustica Sălii Palatului nu are nici o legătură cu valoarea unei interpretări. Are legătură cu faptul că unii spectatori aud sau nu mai bine, dar nu înseamnă că un solist a cântat mai bine sau mai rău din cauza acusticii Sălii Palatului în mod special. Și spun asta pentru că sala are amplificare, este clar că un solist nu trebuie să urle din toți plămânii ca să se audă până în ultimul rând, ci trebuie doar să cânte așa cum știe.
      Observația legată de cor pe care o faceți este deplasată totalmente.
      Întâmplarea face că acest Requiem de Verdi s-a cântat foarte recent și la închiderea stagiunii de la Sala Radio (unde Tiberiu Soare a avut o viziune mai operistică asupra partiturii) și de asemenea la Ateneu, la Filarmonica George Enescu (unde Jin Wang a fost mai dramatic). Am văzut și ascultat ambele concerte live, de pe locuri foarte bune, în săli cu acustică bună, mai mult, știind că voi avea ocazia să reîntâlnesc Requiem-ul la Festival. Vă pot spune că ambele concerte românești au fost FOARTE bune, nu doar bune. Atât de bune încât nu-mi puteam imagina că Pappano le va surclasa cumva. Am ascultat, recunosc destul de neatent și discul lui Pappano din 2008 cu același Requiem și care are o viziune destul de asemănătoare cu cea prezentată la Festival. Și inclusiv pe Rene Pape. Știu, desigur și discul lui Barenboim de la Scala din vara asta, care n-a rupt deloc gura târgului, cum se spune, primind critici destul de acide.
      Nu mi-am imaginat nici o clipă că diferența dintre concertul lui Pappano și cele două închideri de stagiune românești va fi ATÂT de mare. A fost o lume întreagă între spectacolul său și celelalte două și în continuare cred că la Ateneu și la Sala Radio s-a cântat excelent.
      Sigur că apariția în România a unor artiști de clasă mondială este un bun prilej pentru a ne demonstra cunoștințele și gusturile, rafinamentele și mai ales spritul critic, analiza rece, de bisturiu, vânându-le toate inexactitățile. E o vanitate pe care o înțeleg, iar cvartetul adus de Pappano nu a fost perfect. Dar dacă ceva a fost copleșitor, un cuvânt foarte abuzat la acest festival de către presă, atunci copleșitoare a fost tocmai diferența față de soliștii români. Aceiași soliști români cu care suntem nepermis de îngăduitori atunci când le comentăm aparițiile publice (vezi cronicile la Otello de la ONB, care au desființat regia dar au fost pline de înțelegere pentru un platou vocal mediocru pentru ceea ce se cântă azi și… nu mai spun cum pentru ce înseamnă Otello la nivel de istorie). Și cu toate acestea, chiar și așa, tot nu mi se pare că soliștii de la Ateneu sau de la Sala Radio ar fi cântat rău în Requiem. Nu, doar că ei sunt niște soliști de nivelul României, care s-au străduit cu cele mai bune intenții, iar cei care au venit la Festival sunt de top mondial.
      Sigur că Saimir Pirgu a fost prea liric, dar să precizăm contextul: el e un tenor mozartian, care l-a înlocuit în ultimul moment pe Johan Botha, anunțat inițial. Dar toată lumea omite cu rea intenție acest detaliu. Sigur că Rene Pape nu are timbrul ultra grav al unui Ghiaurov sau Christoff sau Raimondi dar arta lui este la ani lumină distanță de ce se cântă, nu doar în România. Dar tot așa, se comentează că a făcut exces de efecte. Mi-aș dori atât de tare să-l ducă mintea pe un bas de la opera română să abuzeze de efectele lui Pape, ar cuceri și publicul și critica din România, dar ce să vezi, toți sunt niște monumente de rigurozitate interpretativă a partiturii. Probabil că Pape nici măcar nu ar fi angajat la ONB🙂 Să ne amintim totuși și faptul că Fiodor Șaliapin, zeul primordial al bașilor nu avea nici el cea mai gravă voce posibilă…
      Cât despre corurile românești atâta spun: ca regulă generală ele bâjbâie prin muzica sacră, habar n-au despre ce cântă și tot ca regulă generală nu se simt bine decât dacă sunt cât mai mulți, chiar și acolo unde nu este cazul, ascunzându-se după o masă corală informă, cu o dicție dezastruoasă. Cu toate astea, cel puțin la Filarmonică, în cazul Requiem-ului s-au autodepășit, cântând nesperat de bine dar cu mult de tot sub ce a arătat corul de la Santa Cecilia.
      Nu trebuie acum să ridic osanale oricui vine să cânte în România. Dar de data aceasta, românii au avut ocazia să vadă acasă la ei ceea ce are mai bun lumea operei de oferit la nivel mondial. S-au lăudat excesiv la festival spectacole mediocre și la Pappano s-a făcut exces de spirit analitic de parcă toți am fi muzicologi.
      Cât despre ce ați văzut dvs. la TV vă dau totuși drptate: probabil nevăzând ce a fost la Ateneu sau la Sala Radio și comparând în absolut cu înregistrări de studio, bașca reculul emoțional impus de un broadcast, aveți justificarea de a comenta așa cum ați făcut-o. Numai că în România nu s-a mai cântat Requiem-ul la un asemenea nivel, niciodată, sunt sigur de asta.

      Dacă interesează subiectul, puteți citi impresiile mele de la Requiem-urile de la Ateneu și de la Radio aici:

      Radio: https://despreopera.wordpress.com/2013/06/22/verdirequiem/
      Ateneu: https://despreopera.wordpress.com/2013/07/05/requiem-la-ateneu/

      Înregistrarea preferată cu Requiem de Verdi este cea cu Claudio Abbado, Angela Gheorghiu șu Roberto Alagna despre care puteți citi aici:

      https://despreopera.wordpress.com/2013/06/27/recordare/

      Apreciază

  7. Mici Ritter
    Septembrie 16, 2013

    „Acustica Sălii Palatului nu are nici o legătură cu valoarea unei interpretări. Are legătură cu faptul că unii spectatori aud sau nu mai bine, dar nu înseamnă că un solist a cântat mai bine sau mai rău din cauza acusticii ”

    * Nu am facut nici o afirmatie in aceasta directie – cu toate ca este si acesta un subiect de discutie. Intrebati va rog , daca aveti posibilitatea un cantaret sau un instrumentist solo ce bucurie are cand are de cantat in celebra sala a palatului !!!

    *Nu am facut nici o comparatie intre concertele anterioare cu Requiemul verdian si cel al lui Pappano din festival – deci afirmatiile D-vs nu sunt la obiect – cu tot respectul.

    *Saimir Pirgu NU este un tenor mozardian ci un tenor liric care poate canta cu oarecare succes si Mozart. Daca aveti curiozitatea sa cautati programul lui in anii 2013 si 14 veti vedea ca in afara de Don Giovanni si La clemenza di Tito restul abunda in Verdi si Donizetti si bine face.

    ” Dar de data aceasta, românii au avut ocazia să vadă acasă la ei ceea ce are mai bun lumea operei de oferit la nivel mondial ”

    *Cine ?? Monastirska si Pape sau Pirgu. Sa fim seriosi, ce reprezinta atunci Harteros, Kaufmann, Beczala sau Abrazakov – or fi extraterestri ??

    * In 2001 Angela Gheorghiu si Alagna erau foarte tineri si la inceput de cariera internationala si personal nu sunt pe gustul meu in acea inregistrare dar „de gustibus” – D-vs va place si este dreptul dumneavoastra sa va placa. Mie mi-au placut mai multe variante de Requie, fiecare in felul ei are valoare si ultima, cea mentionata de mine mai sus ( Barenboim ) completeaza aceasta pleiada de interpretari. Ceea ce as vrea sa mentionaz in mod special ewste grija si profesionalismul inginerilor de sunet care4 au reusit un echilibru de senzatie intre orchestra, solisti si cor.

    *V-as ruga mult sa incercati cand aveti timp sa mai aprofundati ceea ce am scris eu caci am senzatia ca in multe locuri m-ati inteles eronat sau nu intocmai. Cred ca o judecata de valoare excesiv pozitiva a marilor nume interpretative straine care apar sporadic prin Romania nu face nici uin serviciu educatiei si infrormarii mai ales a tinerilor frecventatori a salilor de spectacole.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 16, 2013

      Îmi pare rău că v-am răspuns la primul comentariu. Nu am făcut decât să vă stârnesc o nouă șarjă de resentimente.
      Nu d-le, să știți că aunci când am timp încerc să aprofundez altceva decât comentariile dvs. Și nu, nu sunt o instituție care face educație tinerilor, ci un blog. Adică un fel de jurnal pe Internet. Adică ceva personal.

      Pe rând:

      1. Acustica – Sala are o amplificare electronică evidentă. Nu e necesar să se cânte foarte tare. Doar că nu se aude bine de oriunde.
      2. Nu ați făcut comparație cu alte concerte românești cu Requiem, ci cu corul românesc, care dacă ar fi mai mare ar fi mai bun. Am răspuns în contextul acestei comparații. Ca să fie și mai clară, am invocat chiar corul din Requiem.
      3. Discuția despre Pirgu dacă e liric sau mozartian e cumva irelevantă. Dar dacă am ajuns să invocăm calendarul lui pe anul viitor… Amuzant.
      4. Monastyrska, Pape și Pirgu sunt interpreți de top mondial. Și Harteros, Kaufmann și Abdrazakos sunt la fel de mari și încă mulți alții, dar Requiem se cântă cu patru soliști doar. Iar cei care au venit au fot dintre cei mai mari.
      5. Abbado versus Barenboim e o chestiune de gust și nu combat. În Verdi, Abbado e un zeu. Barenboim e fluierat la Scala, în Verdi, bănuiesc că nu degeaba.

      Apreciază

      • Ritter Mici
        Septembrie 16, 2013

        Regret ca sunteti ofensat, imi cer scuze si imi pare si mai rau ca nu citit cu atentie. Daca scrieti pe internet nu mai este personal ci public si fiecare are dreptul sa va aprobe sau nu. Dar cred ca v-ati sculat prea de dimineata cand ati dat al doilea raspuns. Nu doresc deloc o discutie in contradictoriu, nu e nevoie swa mai raspundeti. !!!

        Apreciază

      • despredemnitate
        Septembrie 16, 2013

        OK, o trecem atunci la capitolul neînțelegeri amicale, cu permisiunea dvs. desigur. Dacă este cazul să-mi cer și eu scuze, o fac fără rețineri și sper să le acceptați.

        Recunosc, mă irită (nu la dvs. în mod special) extazul în fața unor spectacole nici pe departe nemaipomenite (Qutro pezzi sacre cu Barenboim, de exemplu) și excesul de luciditate analitică, „dușurile reci” dacă vreți, la Requiem-ul de Verdi cu Pappano, în mod clar unul dintre momentele cele mai electrizante ale Festivalului. Într-un fel, fără să intenționați asta, ați turnat gaz peste foc în toată povestea asta.

        Apreciază

  8. Pingback: Requiem, la Iași, în memoria unui înger | Despre Opera

  9. Pingback: Requiem, la Iași, în memoria unui înger | Stabat MateRomania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: