Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Delicatețea lui Hilary Hahn


Miercuri, 25 Septembrie 2013 la Ateneul Român
G. Enescu – Intermezzi op. 12
W.A. Mozart – Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în Sol Major K 216
Vaughan Williams – The Lark Ascending (1920)
W.A. Mozart – Simfonia nr. 41 în Do Major K 551 „Jupiter”
Louis Langrée (dir.), Hilary Hahn (vioară), Camerata Salzburg

Afiș foarte atrăgător ieri, la Ateneu, cu Hilary Hahn, copilul minune de acum câțiva ani, azi confirmându-și talentul ca o mare violonistă a lumii; Louis Langrée, ultima senzație dirijorală de la Aix-en-Provence (Don Giovanni al lui Cerniakov sau La traviata a lui Sivadier, cu acțiunea în anii ’40-’50), dar și Camerata Salzburg, unde este director dirijorul francez, o formație cu lungă tradiție în muzica lui Mozart.

Intermezzi  de George Enescu au trecut repede și fără vreun moment notabil. Știu, nu sunt patriot. Ori n-au fost cântate cum trebuie, ori nu e atrăgătoare compoziția, nu contează, a fost neinteresant. Momentul a avut totuși sensul lui, pentru că a creat suspansul necesar pentru apariția de efect a lui Hilary Hahn.

Hilary Hahn  (c) Romeo Zaharia

Hilary Hahn (c) Romeo Zaharia

Nu mă pot lăuda că am ascultat nenumărate versiuni ale Concertului nr. 3 de Mozart, unul dintre cele mai des abordate de violoniștii tineri. Îmi aduc aminte de Anne Sophie-Mutter, un alt copil prodigios, care îl cânta la 15 ani pe un disc în care dirijorul era Karajan, unul dintre marii ei suporteri. Avea multe calități dar și stângăcii, o anumită naivitate, dar per total o înregistrare foarte bună. Apoi Gidon Kremer a avut o integrală a concertelor de vioară ale lui Mozart, foarte apreciată, dar Hilary Hahn a sunat complet diferit de toate acestea și singura legătură pe care am putut s-o fac a fost cu un alt precoce, Yehudi Menuhin, în concertul din 1935 condus de George Enescu la Paris. Menuhin, la 19 ani, cântă cu sfială și delicatețe, parcă și cu trac, susținut de profesorul său, ceea ce Kremer și Mutter atacă plini de accente. Într-un anumit sens așa a fost și Hahn ieri, nu atât spectaculoasă cât delicată, o interpretare rafinată și intimistă a Concertului de Mozart. Primele măsuri au fost dacă nu ezitante, atunci destul de confuze, părând că recitalul va lua o turnură deloc fericită. A fost o iluzie, pentru că Hilary Hahn a cântat apoi cu multă subtilitate, chiar dacă fără să accentueze frazele într-un mod clasic, cunoscut. Dar vioara ei a scos niște sunete neobișnuite, cu un colorit deosebit de ceea ce știam.

S-a văzut însă în partea a doua că nu a fost nici o problemă de virtuozitate. The Lark Ascending a fost succesul serii, compoziția lui Vaughan Williams din 1920, o muzică facilă, cuceritoare, cu o orchestrație aproape inexistentă, care doar crea o atmosferă peste care vioara executa o solistică spectaculoasă. Mi s-a părut ca o muzică de film, de altfel stilul este în mod clar reluat și barbarizat astăzi în coloanele sonore de la Hollywood și nu numai. Însă inspirația ce domină The Lark Ascending este cât se poate de clară, iar Hilary Hahn a scos-o la suprafață cu multă eleganță. În final, un bis cu Sarabanda de Bach, foarte reușit, Bach va rămâne probabil preferatul ei dintotdeauna (unul dintre primele ei discuri  și cele mai aplaudate este cel cu Sonata Nr. 3 și Partitele 2 și 3, din 1997).

Simfonia Nr. 41 l-a scos la rampă cu adevărat pe Langrée (nu că ar fi fost absent până atunci, dimpotrivă; dar Hilary Hahn a atras inevitabil toată atenția). O manieră foarte entuziastă (a dirijat fără partitură), energică, asta anulat puțin din subtilitățile simfoniei dar a fost un moment bun, mai ales ultima parte, Molto allegro, care s-a potrivit cel mai bine cu acest stil. În această ultimă parte avem o cascadă de melodii, sunt cinci teme majore care țâșnesc pur și simplu din toate partidele orchestrei, pe rând sau în contrapunct, efectul de surpriză în fața unei inventivități ce pare atât de spontană este foarte mare. Langrée a reușit să creeze acest efect cu brio.

Drept encore am avut parte de Uvertura operei Le nozze di Figaro, foarte rapid cântată, dar bine strunită, plină de exuberanță (dar și excluzând melancolia), comparația cu recitalul celor din Lausanne a devenit astfel inevitabilă. Cu Langrée și Camerata Salzburg a fost un concert mai bun, fără metafizică, dar plin de viață și de entuziasm.

One comment on “Delicatețea lui Hilary Hahn

  1. Pingback: Tuba și Totalitarismul | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Septembrie 26, 2013 by in Cronica, Muzica, Spectacole and tagged , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: