Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Scrisoare catre Jean-Jacques Rousseau


16 martie 1756, Pozzuoli

Dragă domnule Rousseau,

Am primit acum o lună scrisoarea dumneavoastră, pe care am citit-o pe nerăsuflate de zeci și zeci de ori din clipa în care i-am desfăcut sigiliul. Vă răspund cu atâta întârziere pentru simplul motiv că nu am fost în stare să scriu nimic, din cauza emoțiilor pe care mi le provoca amintirea fratelui Giovanni Draghi și a ultimelor sale zile, o amintire pe care mi-ați redeșteptat-o așa de brusc. Chiar astăzi s-au împlinit treizeci de ani de când fratele nostru s-a stins și după messa de după amiază, după ce i-am plâns moartea pentru a treizecea oară, m-am hotărât să vă scriu această scrisoare, oricât de greu mi-ar fi. Căci nu e important chinul meu de a pune pe hârtie această poveste, ci recunoașterea geniului acestui om de o rară frumusețe spirituală, cum bine l-ați descris. Oricât de tristă, povestea ultimelor sale trei luni de viață, precum și a ultimei sale compoziții, Stabat mater, trebuie cunoscută de toată lumea.

Mă aflu și eu, la vârsta de șaptezeci și șase de ani, mulțumesc Domnului că mi i-a dăruit, încercând să nu mă întreb în fiecare zi de ce atât de mulți, pe când fratelui Draghi i-a lăsat atât de puțini. Mă simt acum la capătul unei vieți, dar una nesemnificativă pentru semenii mei, căci mi-am dăruit-o Domnului de când mă știu, intrând pe poarta acestei mănăstiri a Sfântului Francisc din Pozzuoli. Îmi fac ordine în chilia mea, în așteptarea sfârșitului care nu va întârzia prea mult, și când mă uitam pe hârtiile mele adunate de-a lungul anilor, alegând ce să arunc și ce nu, am găsit un carnet cu însemnări care pornesc încă din 1735 timp de vreo trei ani. Vă voi transcrie din aceste însemnări tot ceea ce are vreo legătură cu fratele Giovanni Battista Draghi, cunoscut dumneavoastră sub numele de Pergolesi. Voi adăuga acestor prea sumare note și gândurile mele de acum, când pot privi în urmă cu detașarea pe care ți-o poate da vremea îndelungată care s-a scurs de atunci.

10 decembrie 1735

Abatele m-a chemat să-i citesc o scrisoare de la un compozitor care, după ce și-a trăit viața numai în desfrâuri lumești, acum trage să moară și vrea să se căiască alături de noi, la mănăstire. A făcut muzică, mai mult, a făcut muzică pentru teatru. M-a însărcinat să-l veghez de-a lungul acestei preconizate agonii, să mă îngrijesc ca sufletul lui să plece cât mai ușor la Domnul. Sunt înspăimântat, acest om mi se pare mai degrabă că este o încercare la care ne supune Satana. Dar hotărârea abatelui e luată deja: îl va primi, ba chiar cu brațele deschise căci, zice el, a compus multă muzică pentru biserică în ultima vreme, deși e tânăr, are douăzeci și cinci de ani. N-o să dorm la noapte, ci mă voi ruga la Dumnezeu să mă treacă de această încercare.

Da, domnule Rousseau, oricât de educat întru iertare am fost, iar franciscanii, o știți prea bine, au fost întotdeauna un ordin apropiat de spiritul oamenilor, mai toleranți ca oricare alți catolici (iertați-mi vanitatea acestei constatări), așa gândeam, păcătosul de mine. Mai țin minte, foarte bine chiar, că în zilele care au urmat nu am mai îndrăznit să scriu nimic în carnet, de cât de tulburat eram. Și îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, ziua aceea înghețată în care Pergolesi a sosit la noi. Desigur, în toată acea agitație a mea, nici atunci n-am consemnat nimic, dar țin minte imaginea acelei după-amieze de parcă aș privi un tablou. Nu ninsese, de altfel în zona noastră zăpada cade foarte rar. Era frig, iar fratele Draghi venise cu o căruță. Era atât de slăbit, încât nu se putea ridica în capul oaselor. Slab și cu o față de un alb înfricoșător, când l-am ajutat să coboare s-a pornit să tușească, scuipând sânge pe iarba îngălbenită din fața intrării în mănăstire. Drumul până la chilia mea, pe care urma s-o împart cu el, a durat parcă ani, iar el nu a putut spune nimic. Săracul, mai era și șchiop de-un picior, când a ajuns la pat abia își mai trăgea sufletul, adormind imediat. I-am auzit vocea abia a doua zi de dimineață, când s-a trezit, după ce a reușit cu greu să bea un ceai pe care i-l pregătisem și să mănânce puțin.

24 decembrie 1735

Azi a venit la noi un mesager de la Confraternità dei Cavalieri di San Luigi di Palazzo, cerând să vorbească bietului nostru oaspete, dar și abatelui, care m-a chemat să fiu de față. Fratele Draghi promisese acum un an acestei confrerii orgolioase că va compune un Stabat mater pentru ei. Acum, știind că e pe moarte, au venit să ceară să termine ceea ce a promis și pentru care au plătit deja zece ducați. Sunt revoltat. Fratele Draghi s-a întremat puțin, e adevărat, dar semnele arată cât se poate de limpede că drumul pe care se află el acum e unul care nu duce nicăieri în altă parte decât la moarte. Iar cei de la San Luigi di Palazzo nu mai sunt mulțumiți de un Stabat mater pe care-l au deja de la Scarlatti, de acum douăzeci de ani, pretinzând că s-a demodat între timp. Sfârșitul lumii nu e departe dacă gura unui călugăr franciscan, fie și de la Napoli, poate rosti cuvântul „modă”. Purtăm aceeași rasă monahală de peste cinci sute de ani, așa cum ne-a învățat Sfântul nostru din Assisi și așa cum a purtat-o și el, renunțând la orice mândrie a bogăției veșmintelor, o pânză de sac aspră, dar care te face să-L simți aproape pe Dumnezeu. Unde am ajuns dacă testamentul Sfântului Francisc a ajuns de batjocură, în spusele unui frate care vorbește de modă și de bani? Și unde? În casa Domnului! Un franciscan, care altfel propovăduiește modestia, care are cultul sărăciei… Am citit de atâtea ori Apocalipsa în cei cincizeci și cinci de ani pe care-i am, dar nu mi-am imaginat că decăderea lumii, care-o prevestește, e chiar atât de aproape! Culmea este că Giovanni Draghi a acceptat, iar abatele părea chiar fericit. Mâine e Crăciunul. Mi se pare că e ultimul Crăciun din viața omenirii.

25 decembrie 1735 – Sfânta zi de Crăciun

Fratele Giovanni a venit la slujba de dimineață din această sfântă zi a Nașterii Domnului. În biserică era destul de frig iar lui nu-i face bine chiar deloc, dar părea cuprins de voința de a celebra această minunată zi. A intrat odată cu mine, tremurând puțin și clătinându-se pe picioarele lui și așa strâmbe. Când am început să cântăm, și-a înăbușit tusea și și-a alăturat glasul celor ale noastre. E tânăr și tinerețea lui, chiar dacă ofilită, se simte atunci când deschide gura să vorbească, ce să mai spun despre cum e atunci când cântă! Are o voce caldă de tenor, de o muzicalitate perfectă și, fără să facă vreun efort aparent, mi s-a părut că tot ce a lipsit vreodată din muzica pe care o cântă corul nostru a fost umplut de cântul lui. Stăteam chiar lângă el, sprijinindu-l, și cântam împreună. Era așa de frumos, încât nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Dacă acesta este ultimul Crăciun al lumii, fratele Draghi l-a făcut să fie și cel mai frumos.

După amiază mi-a cerut să-i aduc textul lui Stabat mater copiat în mai multe exemplare, căci ar vrea să se apuce de lucru. Mi-a spus că nu știe dacă va apuca să termine lucrarea, așa că trebuie să mâzgălească și să încerce tot felul de teme, ca să lase în urmă cel puțin o schiță, dacă nu va reuși să scrie totul, până la capăt. I-am adus cinci copii și i le-am întins în timp ce el se odihnea pe pat. Le-a luat cu o mână sigură, dar s-a albit la față și mai tare când și-a aruncat privirea peste versurile pe care le știm cu toții așa de bine. 

„Bun!” a zis, „să citim și să vedem din nou ce muzică-mi vor cânta aceste versuri, doar rostindu-le…”. A început cu voce aproape șoptită să recite „Stabat mater dolorosa”. O emoție teribilă l-a cuprins, a izbucnit în plâns, și, încercând să-l stăpânească, al doilea vers pe care se ambiționa să-l declame a fost mai mult un țipăt: „Juxta crucem lacrimosa”. S-a întors cu spatele la mine și a rămas așa minute în șir, nu-i vedeam decât umerii slabi scuturându-se. Am plecat din chilie, voi sta de veghe în seara aceasta. Mă opresc aici pentru că până mâine dimineață mă voi ruga pentru liniștea fratelui Giovanni Draghi.

Da, domnule Rousseau, mi-am schimbat foarte repede prejudecata cu care-l primisem pe Giovanni Battista Pergolesi. A fost suficient să vorbesc puțin cu el, să-l ascult cântând și să-l văd aplecându-se asupra compunerii ultimei sale capodopere. Mi-ați cerut să vă povestesc aceste ultime clipe din viața lui și, în măsura în care pot, să vă descriu cum a compus acest minunat Stabat mater. Ei bine, domnule Rousseau, eu sunt un biet călugăr, cunoștințele mele muzicale nu sunt cele mai vaste. Mi-ar fi greu să vă descriu în termenii acestei arte cum a compus. Mi-ați scris însă așa de frumos, încât voi încerca din răsputeri să vă fac pe plac. Căci m-a impresionat nespus o anumită frază din epistola dumneavoastră: „Primul verset al lui Stabat mater de Pergolesi, duetul cel mai perfect, cel mai emoționant care a ieșit vreodată de sub pana unui muzician”. Așa este și de aceea m-am hotărât să mă destăinui, căci acest verset l-am auzit așa cum ați putut citi mai sus, recitat, înainte să fi apărut orice notă muzicală. Dar, vedeți dumneavoastră, abia acum îmi dau seama și eu, că așa cum a fost recitat, mai întâi șoptit și apoi sfâșiat de cea mai neagră durere, așa a scris bietul Giovanni și muzica, exact la fel, înnobilând prin arta sa durerea din viață, care ni se poate părea dizgrațioasă atunci când moartea ne dă târcoale, îngrozindu-ne și sluțindu-ne chipul, dar care devine numai frumusețe, fie și tragică, atunci când spiritul o luminează prin sunetul muzicii.

Am citit, desigur, și am încercat să înțeleg și manifestul dumneavoastră, Lettre sur la musique française, care vă face atâta cinste în Franța. Dacă aș fi un laic, m-aș simți mândru că sunt italian. Nu am ascultat niciodată muzica lui Rameau, compatriotul dumneavoastră, dar îmi e ușor să cred că, după ce un om ascultă într-o biserică Stabat mater al lui Pergolesi, nimic din ce s-a mai compus aiurea în lume nu mai pare de vreo valoare, oricât de neînsemnată. În acest sens vă înțeleg cuvintele când spuneți că „națiunea franceză nu are muzică și nu va avea niciodată”. Am învățat în anii petrecuți la mănăstire că nu poți spune niciodată ceva definitiv atunci când vine vorba despre arta pe care oamenii știu să o creeze. Aș vrea foarte mult să vă înșelați în ceea ce privește viitorul muzicii în Franța. Nu știu, mai degrabă nici nu cred că rândurile acestea vă vor fi de folos în bătălia dumneavoastră cu spiritele învechite, despre care mi-ați scris că este denumită La Querelle des Bouffons. Îmi place să cred că, poate chiar anul acesta, undeva în lume s-a născut cineva care va scrie muzică și mai frumos decât fratele Giovanni, sau dacă nu va putea s-o facă mai bine, măcar să scrie mai mult, pentru că geniul lui Pergolesi a sclipit orbitor, e adevărat, dar cât durata unei stele căzătoare, o clipă, e prea puțin pentru mântuirea omenirii…

Vă voi povesti. Am văzut multă moarte în jurul meu în cei șaizeci și patru de ani de când Îl slujesc pe Domnul în această mănăstire. Nu vă voi povesti despre note, ci despre drumul către moarte al fratelui Giovanni, în timp ce scria. Pentru că muzica lui povestește, dincolo de sunete și de versete, însăși viața lui. Și cred că acesta este secretul geniului său.

3 ianuarie 1736

Mâine, oaspetele meu împlinește douăzeci și șase de ani. Mă voi ruga lui Dumnezeu să-i lumineze zilele pe care i le-a dăruit. Și dacă se poate, dacă merit, și sper asta din tot sufletul meu, să-mi dea mie suferințele care-i erau hărăzite lui. Azi am cântat la orgă, pentru liturghia de dimineață. Pentru prima dată am încercat să adaug gândurile mele cele mai frumoase peste notele muzicale pe care trebuia să le provoc.

În primul rând trebuie să știți că Giovanni Battista Draghi, cunoscut lumii sub numele de Pergolesi, nu a compus muzica lui Stabat mater în ordinea firească a versurilor, așa cum le știe toată lumea. De fapt, el n-a compus nimic până la sfârșitul anului 1735, după lectura aceea, pe care am consemnat-o în jurnal. De a doua zi s-a comportat de parcă nici n-ar fi fost vorba să compună ceva, vreodată. În fiecare zi se străduia să se trezească devreme, să-și spună rugăciunile și să se comporte cât mai normal posibil. După Crăciunul din acel an, vremea s-a înseninat mult, astfel încât, timp de două-trei săptămâni, a fost neobișnuit de cald pentru acea perioadă a anului, de parcă primăvara ar fi venit mai devreme. Iar Giovanni se simțea întremat, mai ales că era o perioadă a anului în care se mânca mai bine, după lungile posturi de până atunci. Parcă și culoarea îi mai revenise în obraji. Într-o zi a cerut să mutăm spineta din biserică în chilia noastră. Seara, după ce își petrecuse toată ziua acordând-o, el, care în mod normal era destul de tăcut, părea să redevină omul plin de viață care fusese în existența lui anterioară, de laic, și m-a întrebat:

– Padre Anselmo, tu ai ascultat vreodată muzica mea?

– Frate Giovanni, doar un Kyrie, pe care l-am ascultat la Napoli, atunci când abatele m-a luat cu el într-o călătorie la confreria pentru care lucrai dumneata, acum vreo doi ani. Mi-a plăcut foarte mult, am mințit eu, pentru că de fapt nu-mi aminteam nimic.

– Să știi că eu am compus muzică de toate felurile, dar e curios că am avut succes acolo unde mă așteptam mai puțin.

Și mi-a povestit cum nu cu multă vreme înainte scrisese o operă, Il Prigionier superbo, cu care a vrut să cucerească lumea muzicală din Napoli. Era o poveste grandioasă despre goții care invadaseră Italia în antichitate, un subiect așa cum se cerea în marile teatre. Cum opera era lungă și foarte serioasă, i-a venit ideea să umple pauza dintre acte, în care publicul își trăgea răsuflarea, sau pur și simplu se dezmorțea încercând să-și alunge somnul, cât timp se schimbau costumele și decorurile, să prezinte un intermezzo tot muzical, un fel de miniatură de teatru cântat, cu doar două personaje, dar care să facă lumea să râdă prin ariile și duetele lor. Intermezzo-ul se numea La serva padrona. Succesul acestei bucățele muzicale a fost mult mai mare decât al marii opere pentru care toată lumea plătise biletul. Iar eu știu acum prea bine, din cele ce mi-ați scris, domnule Rousseau, că Europa întreagă se delectează acum cu această mică operă, destul de frivolă. Cred însă că, dincolo de deșertăciunea celor lumești, e foarte bine că se cântă, pentru că muzica este de cel mai bun gust, spre deosebire de subiect. În fine, după ce mi-a povestit cu amănunte, deseori cântând la spinetă muzica operei despre servitoarea devenită stăpână, se făcuse deja foarte târziu. Mi-a spus că vrea să mai stea puțin, căci se simte mai bine și ar vrea să mai studieze. Înainte să mă culc, mi-a spus cu o voce redevenită gravă:

– Padre, nu cred că știi ce bine mă simt. Azi dimineață, când am ieșit afară din chilie, soarele mi-a mângâiat fața și mi-a zâmbit. Eu pot vedea lucrurile astea. O să vezi și tu, la primăvară voi pleca de la mănăstire, sănătos. Azi am aflat că nu voi muri. Să știi. Nu mă crezi? Vei vedea.. Azi am aflat, e 4 ianuarie, tocmai am împlinit douăzeci și șase de ani.

Din păcate, eu vedeam altceva. În fiecare zi era tot mai slab. În fiecare zi ochii i se afundau tot mai tare în orbite, iar părul lui castaniu, atât de bogat, părea că se rărește de cât de mult îl seca de viață boala. Nu era prima dată când vedeam un bolnav de ftizie în ultimele lui zile de viață. În modul cel mai neașteptat, în ciuda slăbiciunii, ochii lui aveau momente în care erau animați de foarte multă energie. Or, tocmai acesta era unul dintre semnele sfârșitului. M-am culcat foarte supărat, încercând să-mi ascund tristețea care mă cuprinsese.

A doua zi, în zori, când m-am trezit, Pergolesi era la masă, nu dormise toată noaptea. Mi-a aruncat o privire febrilă:

– Trebuie să-ți arăt ce-am scris. Vei fi criticul meu cel mai bun, vei fi primul meu spectator. Ascultă.

Compusese muzica pentru două strofe din Stabat mater. Prima era Quae moerebat et dolebat. Nu ascultasem niciodată așa ceva. Era aproape impietos de senină și în același timp învăluită în lumina celei mai sincere credințe. Dacă, vreodată, cineva a văzut o aură strălucind, sunetele scoase de spinetă și de glasul fratelui Giovanni o desenau în văzduh, mai bine decât pensula celui mai mare pictor. A doua strofă pe care mi-a cântat-o era de la sfârșit, Inflammatus et accensus, pentru care scrisese un duet. Era atât de frumos, încât l-am îmbrățișat. Mi l-a cântat și a doua oară, apoi nu m-a lăsat până când nu m-a convins să-l cântăm împreună. Eu, având vocea mai groasă, trebuia să cânt partea scrisă pentru alto, ținându-mă după vocea lui delicată, care mă ghida prin melodia aceea divină. A început el primul, absolut încântător de armonios și la fel de luminos ca și aria de dinainte. Apoi a venit rândul meu să cânt Fac me Crucem… și am simțit că încep să mă desprind de pământ, că încep să plutesc. Apoi s-a alăturat și el cântului meu, într-o potrivire de ritm și de armonie atât de perfecte, încât la sfârșitul duetului n-am putut decât să-i spun că am foarte multă treabă de făcut, că deja e târziu și trebuie neapărat să plec, când de fapt abia puteam să-mi stăpânesc emoția. El era atât de absorbit de ceea ce tocmai scrisese, încât mi-a spus doar că nu va mai sta nici el treaz prea mult și că se va odihni puțin. Am fugit pe ușă și m-am ascuns de toată lumea după o coloană, unde am hohotit de plâns, mușcându-mi mâinile, nici eu nu știu câtă vreme. Deși știam prea bine cum va decurge această agonie, căci nu-i dădeam mai mult de două săptămâni de trăit, muzica fratelui Giovanni Battista mă făcea să-i dau dreptate: nu, nu va muri. La douăzeci și șase de ani nu există moarte decât prin accident sau pe câmpul de luptă. La douăzeci și șase de ani se trăiește, fie și pentru o zi, nemurirea. Când mi-am revenit cât de puțin și am plecat la treburile confreriei, am trecut pe lângă ușa chiliei mele. Pergolesi nu se culcase și dinăuntru se auzea vocea lui însoțită de spinetă, cântând o a treia strofă, cu o muzică la fel de frumoasă și de înălțătoare ca a primelor două, era Sancta Mater, istud agas. M-am oprit să ascult, era atât de minunat încât nu mă puteam dezlipi. N-aș fi intrat pentru nimic în lume. Abia când ultimele sunete s-au topit în văzduh, m-am îndreptat de șale, ca să dau nas în nas cu abatele, care venise și el, nu-l simțisem, și care ascultase odată cu mine, și cu aceeași uimire, muzica cea mai frumoasă compusă vreodată. Mi-a zâmbit amar și mi-a făcut semn cu capul să ne îndepărtăm în liniște de acolo. În ziua aceea am tăiat lemnele pentru foc abia spre seară. Abatele poruncise să facem cât mai puțin zgomot câtă vreme fratele Giovanni se odihnea. Prin curte fuseseră presărate paie, pentru ca atunci când pășeam sau trăgeam de vreo cotigă să nu mai facem gălăgie….

25 ianuarie 1736

Fratele Giovanni zace epuizat în chilia mea de peste două săptămâni. Bietul de el, compoziția acestui Stabat mater, din care a scris muzica a trei strofe disparate, l-a răpus. Nu știu ce să fac. Am vorbit azi cu abatele dacă nu cumva e mai bine să le scriem celor de la Confraternità dei Cavalieri di San Luigi să renunțe la comision, căci voi munci eu tot anul ca să strâng cei zece ducați pe care-i plătiseră lui Pergolesi. Abatele este de părere că, dacă ceva îl mai ține în viață pe tristul nostru oaspete, atunci tocmai această comandă îl mai face să întârzie printre cei vii. Nu știu ce să fac, căci are dreptate. Dar mi-e așa de milă… Îmi doresc să fiu eu în locul lui Giovanni, după cincizeci și șase de ani în care n-am făcut nimic care să fie măcar pe-aproape de vreo zi din viața tânărului meu prieten.

Aici n-am mai continuat să notez, pentru că, întors în camera mea, l-am găsit pe Giovanni Battista într-o stare mai bună. Se ridicase din pat și scria febril la masă. Ceva se schimbase însă la el. S-a întors brusc spre mine și m-a privit sticlos:

– De ce eu? Nu e drept! De ce tocmai eu trebuie să mor? Sunt sigur că m-am îmbolnăvit atunci când m-am întors de la Roma înapoi la Napoli. Ce treabă am eu cu monarhii Europei? Să fie Napoli al austriecilor sau al spaniolilor, îmi e totuna. Dar drumurile astea între două imperii m-au omorât. Ploile, oboseala, hanurile întunecoase și umede… eu sunt un muzician, nu un soldat. Să știi, padre, că nu am avut o viață ușoară și nu ușurătatea m-a răpus…

– Liniștește-te, frate Giovanni, liniștește-te. Mai bine odihnește-te, uite, ți-am adus o supă caldă, o să te facă să te simți mai bine.

– Las-o pe masă. Mănânc mai târziu. Uite! Îmi întinse niște foi de hârtie. Compusese din nou, de data aceasta erau alte două bucăți muzicale. Fac ut ardeam cor meum și Fac, ut portem Christi mortem. Un duet și o arie pentru alto. Era altceva, cu totul diferit de ce scrisese cu câteva zile mai înainte. Dacă duetul avea un aer agresiv, plin de forță, în același timp era o fugă pe două voci, absolut înălțătoare. Pur și simplu simțeai că sunetele acelea se duc mereu în sus, numai în sus, spre ceruri. Îmi cânta muzica aceea, iar eu mă cutremuram în fața măreției lui Dumnezeu, care îmi apărea și mai uimitoare prin geniul lui Pergolesi. Cât despre aria pentru vocea mai gravă, spineta suna sec și dur, iar când încercam să-mi imaginez cum s-ar auzi un grup de viori, cărora sunetele acestea le erau destinate, nu vedeam decât vârfuri de sabie și de lance, care Îi străpung carnea Mântuitorului. Apoi, plânsetul lui Fac me plagis vulnerari, prin care vocea umană continua acest tablou tragic, m-a făcut să-mi privesc efectiv palmele, fără să vreau: oare rănile Fiului crucificat mi s-au transmis și mie, prin muzică? Mă simțeam epuizat, deși recunoșteam în toate aceste tonuri exact starea în care se găsea fratele Giovanni Battista. O furie, precum cea pe care o simți în fața unei nedreptăți, dar, pe de altă parte, ce nedreptate poate fi mai mare decât crucificarea? I-am spus tânărului compozitor că nu am trăit niciodată în viața mea o experiență mai profundă decât ascultându-i opera. M-a privit fix în ochi și mi-a spus:

– Mi-au plătit zece ducați, dar ce-am scris nu valorează nici zece bajocchi!

– Nu este adevărat, Giovanni! Ce ai scris e mai valoros decât toate bogățiile din lume, pentru că e totul numai adevăr.

Domnule Rousseau, am primit cu mare durere spusele prietenului meu, dar trebuie să mărturisesc că ele nu m-au surprins atât de mult. Am văzut prea mulți oameni murind. Din nefericire, am învățat să trăiesc în preajma morții și, în cazul unei suferințe îndelungate, oamenii se comportă destul de asemănător. Că este o boală sau o sentință de condamnare la moarte, reacțiile victimelor nu diferă prea mult. Pentru că, indiferent de avere sau de religie, știți și dumneavoastră la fel de bine ca oricine, toți suntem la fel în fața morții. Neputincioși, neajutorați, dar mai ales singuri. Dacă bietul meu prieten trecuse de faza în care își ignora boala și sfârșitul, acum era pradă unei cât se poate de firești revolte. În fond, era așa de tânăr!

2 februarie 1736

Abatele mi-a spus să pregătesc orga, s-o curăț, să mai acordez tuburile, să umflu foalele bine. Vrea o slujbă frumoasă mâine și trebuie să recunosc că are dreptate. Instrumentul, deși nu e foarte vechi, are nevoie de puțină îngrijire.

Azi, fratele Giovanni Draghi mi s-a spovedit, în biserică. A fost neașteptat pentru mine, căci de obicei se spovedește abatelui. Doamne, cât de greu îi este!

De fapt, aici eram poate mai trist ca niciodată până atunci, privind suferințele tânărului meu prieten. Și tocmai pentru că știam cât mai are încă de pătimit, mă simțeam și mai îndurerat. De aceea însemnarea nu am putut s-o completez cu mai multe amănunte, ca să nu sporesc dezolarea acelei zile. Dar am știut în clipa când am scris primele cuvinte că, de fapt, ceea ce conta era numai data însemnării, restul întâmplărilor nu le voi uita probabil niciodată. Acum însă, bătrân fiind, mi-e teamă că, dacă nu vă voi împărtăși și dumneavoastră acele clipe, ele se vor pierde odată cu mine, duse în mormânt pentru totdeauna.

De dimineață m-am apucat cu sârg de trebăluit la orgă. Fiecare tub odată curățat îmi plăcea să-l pun la lucru, bucurându-mă de sonoritatea lui. Eram complet absorbit de ceea ce făceam, astfel încât nu l-am simțit pe fratele Giovanni Draghi când a intrat în biserică și s-a apropiat în spatele meu. Se uita într-o parte, evitându-mi privirea.

– Padre Anselmo, aș vrea să mă spovedesc…

– Sigur că da, fiule. Poftește, te rog, în confesorium…

Nu o să vă povestesc detaliile acestei confesiuni, în primul rând, oricât de importante ar fi ele, secretul acestui dialog a fost promis lui Dumnezeu. După ce s-a terminat, am făcut însă câțiva pași alături de Pergolesi, care părea tulburat în continuare. Acest dialog vi-l pot spune.

– Padre, tu ți-ai trăit toată viața aici, aprope de Divinitate, sper să mă poți ajuta. M-am gândit mult în ultimele zile și cred că aș face orice pentru încă un an de viață. Simt că mai am atâtea de spus… O să reiau lucrul la Stabat mater, dacă Dumnezeu îmi va asculta rugile, atunci voi compune cea mai frumoasă muzică de care sunt în stare. E inutil să mai adaug că, după ce mă voi întoarce în lume, în acest ultim an, le voi înapoia franciscanilor din Napoli banii cu care m-au plătit pentru lucrare.

– Dragă Giovanni, ar fi ușor să te dojenesc. Dar crezi că te poți târgui cu Dumnezeu? Iar subiectul acestei negocieri să fie viața ta, pe care însuși Creatorul ți-a dăruit-o? Nu ți-am spus, și o fac acum cu mare îndoială, dar crede-mă, dacă aș putea avea trufia să cred că pot face un schimb în care Dumnezeu să fie implicat, aș schimba locul meu cu al tău imediat. Și cred că nu sunt singurul frate de pe aici care gândește așa. Voința Lui e unica adevărată și noi n-o putem cunoaște. Mă rog la El în fiecare zi ca să-ți asculte numai rugile tale și să-ți dea sănătatea pe care o meriți din plin. Și cred că El se va uita la sufletul tău curat, planul Său în ceea ce te privește nu are cum să nu fie unul important și frumos. Indiferent de cum ni se pare nouă, păcătoșilor ignoranți de aici, de pe pământ.

– Așa e, padre Anselmo, ai dreptate. Cred că voiam mai mult să verific dacă nu am înnebunit cumva. Apoi, a continuat parcă mai înseninat puțin, dacă tot ai pregătit orga, spune-mi ce aveți de cântat mâine? Mă simt în stare să o mânuiesc și mi-ar face o mare bucurie dacă m-ai lăsa să îți țin locul. Ce zici, mă lași?

Bineînțeles că l-am lăsat, cum să nu mă fi învoit? Era un organist celebru în lumea de afară, privilegiul era al nostru, aproape o vanitate de laic, să asistăm la o reprezentație de-a lui. I-am înmânat partiturile, în caz că voia să le studieze puțin înainte de slujbă.

A doua zi, a venit în biserică și s-a urcat în balconul meu. În momentul în care i s-a dat intrarea, a început să cânte. Am întors cu toții capul către el. Nu folosea nimic din știmele pe care i le dădusem cu o zi înainte. Improviza, iar noi eram spectatorii extatici ai geniului său. Muzica pe care o producea era nemaiauzită și ne înfiora nu doar de măreția credinței noastre, dar și de plăcerea unor armonii cum nu se mai scriseseră vreodată. Dar inventivitatea lui stătea în puterea de a imagina pe loc niște melodii extraordinare, pe lângă care broda tot felul de variațiuni pe cât de simple, pe atât de frumoase. Când slujba s-a terminat și el a coborât printre noi, toți îl priveam cu admirație și cu cea mai sinceră compasiune. Iar eu, care stătusem în fiecare zi alături de el, eram cel mai trist dintre toți. Știam de ce a vrut să cânte și mai știam și ce însemna acest lucru. Muzica pe care o prezentase lui Dumnezeu, luându-ne pe noi toți ca martori, era tocmai oferta pe care o făcea în nebuneasca lui negociere. Am recunoscut în ea felul sfâșietor în care citise primele versuri din Stabat mater atunci, în prima zi când s-a apropiat de comanda primită de la confreria din Napoli. Acea tristețe reținută a primului vers, urmată de țipătul sfâșietor al celui de-al doilea, duetul unor voci transpuse pentru orgă, o minune, o dumnezeiască minune. Era exact ceea ce mi-ați scris, și copiez din nou aici, pentru că nu mă mai satur să vă recitesc epistola: „duetul cel mai perfect, cel mai emoționant care a ieșit vreodată de sub pana unui muzician”. 

Știam însă prea bine că această negociere a lui cu cerurile nu venea nici din vanitate și nici din nebunie. Era doar încă un pas pe drumul sfârșitului său, care dădea semne că nu va mai întârzia prea mult.

În zilele următoare și-a petrecut timpul scriind la Stabat mater. Probabil că e ușor de ghicit ce anume: nu făcea nimic altceva decât să transcrie improvizațiile de la orgă, pe care le memorase fără probleme cu mintea lui strălucită. Și peste o săptămână de scris febril, cu o zi înainte de a cădea la pat definitiv, a pus pe masă încă vreo câteva zeci de foi numerotate. Erau Stabat mater dolorosa, urmat de Cujus animam gementem, apoi Vidit suum, dulcem natum și ultima dintre ele, o arie de o tulburătoare frumusețe, Eia mater, fons amoris. Le-am adunat pe toate și le-am pus în ordine. Mai rămăseseră doar trei strofe și mă gândeam cu groază că timpul s-a scurs prea repede, că sfârșitul e prea aproape.

Tot restul lunii februarie fratele Giovanni a zăcut într-o stare de depresie profundă. Nu mai voia să scrie nimic, și nimic nu părea să-l poată scoate din această stare. În unele zile îmi cerea pană și hârtie pe care le arunca pe jos în clipa următoare, suspinând:

– Sunt așa de trist, de ce să mă mai chinui și cu asta? O să mor, orice aș face, ce rost mai are?

Apoi se apuca uneori de schițat ceva și îmi cerea să-i cânt la spinetă câteva note. Practic, de pe 15 februarie, când terminase de scris Eia mater fons amoris, și până pe 10 martie, asta înseamnă cu totul douăzeci și cinci de zile, a mai compus doar muzica a două strofe: O quam tristis et afflicta și Quis est homo, qui non flerit. Dar ce muzică! I le-am reprodus la spinetă, încercând să le și intonez partea vocală de multe ori, până când termina de finisat la ele și ultimul amănunt, mereu nemulțumit și trist, deși mie mi se părea o compoziție perfectă încă de la prima versiune, de parcă Dumnezeu i-ar fi dictat notele. Depresia profundă de care suferea zi și noapte, căci tusea din ce în ce mai seacă și mai inundată de sânge abia îl mai lăsa să doarmă, îl făcea să șteargă și să rescrie din nou portative întregi, încât abia se mai înțelegea în final ce așternuse pe hârtie. Așa cum știți, ascultându-i astăzi geniul din aceste două strofe, vă dați seama desigur că muzica pe care o compunea era la fel de tristă precum era și starea lui de spirit. Atâta doar că arta făcea din dezolare o adevărată epifanie, din deznădejde un îndemn al credinței, din disperare, speranță. Când a terminat de scris ultima modificare și mi-a cerut să i le mai cânt încă o dată pe toate, ascultându-și iar creația, chipul lui, de o slăbiciune terifiantă, dar în același timp părând cuprins de o iluminare lăuntrică, s-a înseninat. A zâmbit, de parcă mă vedea deja de pe cealaltă lume, și mi-a făcut semn să mă apropii ca să-mi poată șopti la ureche:

– O să fie bine, nu mai plânge, padre, te ascunzi inutil, căci te-am văzut. Nu mă mai pot lupta, dar să știi că sunt pregătit acum.

Știam că acesta era sfârșitul. Într-adevăr, mai avea mai puțin de o săptămână de trăit. Și o ultimă strofă, întâmplător sau nu, era chiar ultima strofă a versurilor canonice ale lui Stabat mater.

KublerRoss

În aceste ultime șase zile agonia îl făcea să fie mai mult inconștient decât treaz. Mi-a cerut, într-o clipă de luciditate, să-i las pe pătură, în fața lui, o hârtie și pana de scris. Pe 16 martie, în zori, o convulsie puternică m-a trezit din somn. Nu mai dormisem de mai bine de patru zile și cedasem oboselii. De fapt, oricât ne-am învinui pentru că am adormit tocmai într-un asemenea moment, de multe ori moartea vrea să fie singură cu victima ei și trimite înainte somnul peste cei care veghează la căpătâiul muribunzilor. M-am trezit însă la timp ca să aprind o lumânare, pe când Giovanni Battista Pergolesi își dădea ultima suflare. După ce i-am închis pleoapele, i-am încrucișat mâinile pe piept. Ultimele foi au căzut pe jos și când le-am adunat lângă celelalte am văzut că muzica ultimei strofe avea încă cerneala umedă. Quando corpus morietur, fac, ut animæ donetur paradisi gloria. Nu știu sigur nici azi cine a putut scrie o muzică atât de perfectă. Că a fost fratele Giovanni trezit brusc din somnul de moarte, cât să scrie ultimele note, că le-a scris însuși Dumnezeu în timp ce noi dormeam în somnuri atât de diferite, deși alături unul de celălalt, nu pot spune cu certitudine nimic, pentru că nu am văzut decât rezultatul. O ultimă filă avea reluate notele scrise pentru Fac ut ardeam cor meum și sub ele era un singur cuvânt, Amen. Minunea este că potrivirea acestui singur cuvânt cu muzica pe care o compusese mai înainte era de-a dreptul divină. La sfârșit de tot era scrisul lui, doar trei cuvinte, care mă însoțesc de-atunci și pe mine, uneori bântuindu-mă, alteori alinându-mă, trei cuvinte pe care le rostesc de fiecare dată când reușesc cu greu să duc la bun sfârșit ceva început cu mare ușurință. La fel cum e și această prea lungă epistolă:

Finis Laus Deo

Pozzuolli, 20 martie 1736
Anselmo Rossi-Qublero

(Articol publicat inițial pe blogul Stabat MateRomania)

5 comments on “Scrisoare catre Jean-Jacques Rousseau

  1. Pingback: Raport despre blogosferă. Azi, despredemnitate şi despreoperă | Călin Hera. PA-uri şi mirări

  2. CalinH
    Octombrie 22, 2013

    Mi-a plăcut foarte mult acest articol şi m-a determinat să fac două lucruri:

    1) să ascult Stabat Mater şi să citesc despre
    2) să încep o dare de samă despre blogosferă*, bucuros că descopăr, când nu mă aştept, autori minunaţi şi bloguri din categoria must read.

    Mulţumesc.

    * http://calinhera.wordpress.com/2013/10/22/raport-blogosfera-despreopera/

    Apreciază

  3. Psihoterapeut Laura Ciocoiu
    Ianuarie 4, 2014

    Apreciază

  4. Pingback: Emoția zilei: În amurg | Fundaţia George Enescu

  5. Pingback: Walter Legge despre Maria Cebotari | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Octombrie 20, 2013 by in Muzica and tagged , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: