Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Met in HD Season 2013-14, Episodes 1-4


De câțiva ani, mai precis din 2009, stagiunea Live in HD de la Metropolitan Opera a ajuns să fie transmisă în direct și în România. Nu numai că publicul meloman are ocazia de a vedea în niște condiții excelente producțiile de operă de la New York, dar toată această popularizare pune presiune și pe teatrele de operă din România, pentru a-și reînnoi producțiile ponosite (ah! cât de ponosite!) și de a se vedea confruntate cu ceea ce înseamnă opera la cel mai înalt nivel. Stagiunea de la Metropolitan este anunțată ca un eveniment, cu aproape jumătate de an înainte, totul fiind pus la punct în ceea ce privește programul, distribuțiile, transmisiunile în direct. La București, abia dacă se știe cu o lună înainte ce se va cânta (verificați, programul pe luna februarie 2014 nu a fost încă anunțat) și cu cine (în cazul în care cine mai cântă pe scena dâmbovițeană poate trece peste omniprezentele conflicte privind plățile și manevrele de culise). Sigur, putem visa orice, pornind, așa cum ne este obiceiul, de la nostalgiile epocii comuniste, în care s-a stabilit o ierarhie a valorilor din teatrul liric românesc, cu pretenții de legendă, o ierarhie fals imuabilă, în numele căreia se practică arta de a nu face nimic, pentru simplul motiv că totul s-ar fi spus deja. Atunci, mai bine să închidem și să punem în difuzoare discurile Electrecord cu Il barbiere di Siviglia… Un motiv în plus să scriu câte ceva despre ce s-a văzut în toamna aceasta de la Metropolitan, un program care include în această stagiune 10 transmisiuni live, din care s-au consumat deja 4, și care probabil va strânge în curând mai mulți spectatori decât teatrul trist din Piața Eroilor.

Episodul I: Piotr Ilici Ceaikovsky: EVGHENI ONEGHIN
5 octombrie, sâmbătă, Metropolitan Opera, New York (Live in HD)
Dirijor: Valeri Gherghiev, regia: Deborah Warner
Mariusz Kwiecien (Evgheni Oneghin), Anna Netrebko (Tatiana), Oksana Volkova (Olga), Piotr Beczala (Lensky), Elena Zaremba (Larina), Larissa Diadkova (Filipievna), Alexei Tanovitsky (Gremin), John Graham-Hall (Triquet) etc.

Evgheni Oneghin - (c) Lee Broomfield

Evgheni Oneghin – (c) Lee Broomfield

Un spectacol foarte așteptat la New York, din mai multe motive: debutul în rolul Tatianei al Annei Netrebko, care a abordat abia anul acesta rolul, prima repetiție fiind la Viena, apoi producția lui Deborah Warner, de fapt o coproducție Met-ENO, căreia i-a venit rândul s-o înlocuiască pe cea a lui Robert Carsen (și ea a putut fi văzută în 2007 tot în seria Met in HD). Faptul că Anna Netrebko este în mod clar vedeta principală a operei din New York nu mai surprinde pe nimeni, așa că a fost a treia oară când a deschis stagiunea (după Anna Bolena și L’elisir d’amore) – o decizie logică. La fel și interesul pentru Tatiana ei. Fără a diminua cu nimic din valoarea spectacolului, ambele puncte de interes maxim au fost sub așteptări. Soprana rusoaică a depășit cu mult vârsta când mai putea fi credibilă în rolul puștoaicei romantice, îndrăgostită fatal de dandy-ul blazat venit de la oraș într-o fundătură de Rusie. Lui Netrebko i-a lipsit mereu ceva, nu doar faptul că ea însăși nu reușea să se identifice cu personajul, pe care l-a tratat cu o superficialitate parcă intenționată. Dar trebuie spus că în ultimul tablou a salvat situația, nu numai cântând perfect (nu-i vorbă, și până acolo o făcuse foarte bine, dar…), dar și părând în largul ei din punct de vedere dramatic. Cât despre producția lui Deborah Warner, ea s-a încadrat într-un compromis facil între modernitate și clasic, rezultând un concept care, în afară de sărutul simetric dintre Oneghin și Tatiana de la sfârșitul celor două părți, nu a adus absolut nimic nou sau măcar interesant. Mai mult, totul s-a încadrat într-un clișeu occidental prin care este redusă Rusia în ecranizările hollywoodiene – mereu o senzație de neautentic, în ciuda tuturor elementelor de decor cât mai autentice posibil. Restul distribuției a fost bun, dar mie mi s-a părut că acest spectacol și-a refuzat parcă superlativele, înlocuindu-le cu o garnitură mai degrabă bine susținută de marketing. Sigur, Mariusz Kwiecien este un specialist al rolului lui Oneghin, dar tocmai l-am revăzut pe Peter Mattei în spectacolul de la Salzburg din 2007 și comparațiile mi se par inutile. Dar asta e, Mattei a făcut parte din distribuția care nu a fost transmisă video. Acolo unde baritonul suedez mângâie cu vocea sa ca o catifea întunecată, Kwiecien nu face decât un exercițiu de stil pe tema superficialității personajului, atât de accentuată în prima parte încât finalul operei pare aproape inexplicabil. Cât despre Lensky… pot spune doar că anii au început să treacă peste vocea lui Piotr Beczala. Ceea ce acum 10 ani mă uimea în Tamino, Don Ottavio și Ferrando ai lui, o linie vocală care părea să stea alături de un Anton Dermota, ca să nu spun Luigi Alva, azi pare să-și fi pierdut relieful natural, înlocuit cu niște accente care-i împing limitele dincolo de bunul gust. Azi, Lensky poate exista în interpretări mai bune decât a lui, amintesc numai de Pavol Breslik. În fața scenei, Valeri Gherghiev a părut blazat, sub propria performanță din 2007, tot de la Met, completând senzația de care aminteam mai devreme, a unui spectacol care ar fi putut fi unul extraordinar, rămânând însă din precauție în limitele unuia doar foarte bun.

Episodul II: Dmitri Șostakovici: NASUL
26 octombrie, sâmbătă, Metropolitan Opera, New York (Live in HD)
Dirijor: Pavel Smelkov, regia: William Kentridge
Paulo Szot (Kovalyov), Andrei Popov (Inspectorul de poliție), Alexander Lewis (Nasul) etc.

Nasul - (c) Ken Howards

Nasul – (c) Ken Howards

Nu, nu lipsește nici o diacritică, este o operă despre un nas, o componentă anatomică. Ușor de anticipat, e vorba de o operă cu muzică avangardistă, ceea ce poate părea de mirare pentru Metropolitan Opera, mereu acuzată ironic de europeni de provincialismul programării la infinit a Traviatei, deși, în momentul în care opera lui Verdi e programată la Teatro alla Scala, nu este acceptată nici o modernitate. Producția lui William Kentridge a ajuns însă nu doar la New York, ci și la Lyon și Aix-en-Provence și a fost, într-adevăr, una pe care o pot califica în primul rând ca fiind frumoasă, deși mai degrabă ilustrativă decât simbolică. Libretul absurd, muzica sarcastică au fost doar prelungite în decoruri și actorie, în loc să fie completate cu ceva care să fie și mai provocator (un pic de nuditate, de exemplu, ar fi prins bine, hehe). Rezultatul a fost mai degrabă un fel de show, despre care cu greu s-ar putea scrie ceva analitic. Poate doar despre interpretarea lui Paulo Szot, întrucât dincolo de reprezentarea convingătoare a muzicii, pur și simplu nu există alte referințe, tot așa cum nu există nici vreo arie străbătută de vreo profunzime muzicală ale cărei subtilități să atragă vreo dezbatere. Cu toate acestea, Szot a fost un fel de fac totum al acestei partituri și a creat alături de regizor un show căruia nu i te puteai sustrage. Nu voi povesti acțiunea operei, o simplă căutare pe Internet vă va da toate răspunsurile necesare. Înțelegerea mea asupra legăturii cu comunismul a acțiunii este controlul exercitat de stat asupra vieții individului. Pentru că absurdul nas care s-a luat singur la purtare reprezintă o zonă a vieții private a individului. Detașarea acestui organ de corpul de care era legat nu face decât ca întreaga viață, dar și aspirațiile secrete ale individului să fie expuse public, să fie subiectul unei microscopări a autorității dublate de corupția naturală a unui sistem totalitar. Așa că nu ai cum să nu rămâi uimit, amuzat, dar și gânditor în fața unui nas care se visează Ana Pavlova sau imortalizat ca o statuie ecvestră. Și cum să nu fii empatic cu funcționarul Kovalyov, mereu terorizat de ideea că răspunderea pentru aceste ambiții îi revine în totalitate? Pe scurt, cred că a fost poate cel mai interesant spectacol de la Met din acest sezon HD.

Episodul III: Giacomo Puccini: TOSCA
9 noiembrie, sâmbătă, Metropolitan Opera, New York (Live in HD)
Dirijor: Riccardo Frizza, regia: Luc Bondy
Patricia Racette (Tosca), Roberto Alagna (Cavaradossi), George Gagnidze (Scarpia) etc.

Tosca

Tosca

Întoarcerea la marea tradiție italiană s-a făcut cu producția contestată acum câțiva ani a operei Tosca. Ce-i drept, minimalismul realist al lui Luc Bondy e cam lugubru și nu galvanizează deloc acțiunea libretului, în orice caz, nu o face mai bine decât opulența scenografică a lui Zeffirelli. Dar, până al urmă, în opera lui Puccini e atât de multă muzică ieșită din comun de frumoasă încât o distribuție bună ajunge să fie gustată și în formă de concert. Starul serii a fost de departe Roberto Alagna, aflat într-o formă incredibilă, care a spulberat practic orice discuție privind valoarea acestui tenor. Totul i-a ieșit ca-n vremurile de aur ale Met-ului, în special E lucevan le stelle… cântată cu pasiune și multă autenticitate. A fost suficient nu numai pentru ca Alagna să fie repus în locul pe care-l merită, dar chiar să distragă atenția de la personajul cam lipsit de poezie al Patriciei Racette, sau de la răutatea artificială a celui interpretat de George Gagnidze. Frizzi a dirijat uneori cu un aplomb exagerat, dar per total a fost o seară care se poate considera memorabilă.

Episodul IV: Giuseppe Verdi: FALSTAFF
14 decembrie, sâmbătă, Metropolitan Opera, New York (Live in HD)
Dirijor: James Levine, regia: Robert Carsen
Ambrogio Maestri (Falstaff), Carlo Bosi (Dr. Caius), Keith Jameson (Bardolfo), Christian Van Horn (Pistola), Jennifer Johnson Cano (Meg Page), Angela Meade (Alice Ford), Stephanie Blythe (Mistress Quickly), Lisette Oropesa (Nannetta), Paolo Fanale (Fenton), Franco Vassalo (Ford) etc.

Falstaff (c) Catherine Ashmore

Falstaff (c) Catherine Ashmore

Cel mai frumos spectacol de până acum a fost cel cu Falstaff. Totul a strălucit. Producția lui Robert Carsen a realizat compromisul ideal prin translatarea acțiunii într-un trecut ceva mai apropiat de prezent (în orice caz, într-o realitate palpabilă a anilor ’50, care în sine provoacă o nostalgie americanilor) decât originalul. Apoi, momentul revenirii în fosă a lui James Levine a mărit încărcătura emoțională a serii. Iar Levine s-a ridicat la nivelul propriei sale legende, dirijând cu entuziasm, împingând lucrurile dincolo de impecabil. Ambrogio Maestri a fost de neoprit în demersul său de identificare cu personajul lui Shakespeare. Un bariton liric, cu o voce foarte muzicală, supraexpert în această operă, a cântat cu siguranță, precizie și panaș un rol în care galeria iluștrilor săi predecesori are aparența unei Walhalla. Toate sopranele au cântat de parcă ar fi fost născute numai pentru a juca aceste roluri. Toate rolurile au fost acoperite de niște voci care s-au autodepășit în această comedie despre care vreau să mă opresc aici din a mai scrie ceva, pentru că dacă aș continua, nu aș face decât să închin o odă nesfârșită unui spectacol care azi, cel puțin, pare imposibil de realizat în România. Or, tocmai de aceea, merită să vedem și restul stagiunii, care continuă tocmai în februarie 2014 cu Rusalka de Dvořák.

La mulți ani!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: