Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Și golanii merg la operă (La traviata BP Big Screens)


N-am uitat niciodată locul de unde am plecat, din Rahova. Și nici n-am de ce, în fond, în mahalalele marilor orașe se întâmplă mereu lucruri mai interesante decât în centru. Cum ar fi un Mall în care se proiectează la cinema spectacole de operă, în timp ce în centru se dau filme cu bătaie și efecte speciale. Ieri m-am revăzut cu tovarășii din stradă, de acum mulți ani. Ei au rămas în mare parte la fel, iar eu, în ciuda aparențelor, am reușit imediat să redevin golanul de acum 20 de ani.
N-am stat mult, mă grăbeam să prind La traviata de la Covent Garden. Au înțeles, mă știau de mult cu pasiunea asta ciudată din punctul lor de vedere. După ce le-am zis că toți cei care, la fel ca ei, spun că nu le place opera, de fapt n-au fost niciodată să vadă vreuna. Mi-au cerut să le demonstrez că nu sunt un snob și să scriu pe blog ceva care să fie înțeles și de ei, nu doar de simandicoși.
Acest articol le este dedicat lor. Mâine ne vedem din nou și ne vom uita împreună la această Traviata:

20 mai 2014, într-o marți, la Royal Opera House – BP Big Screens Broadcast
Giuseppe Verdi: La Traviata
Regia: Richard Eyre; Scenografia: Bob Crowley; Coregrafia: Jane Gibson
Ailyn Pérez – Violetta Valery, Stephen Costello – Alfredo Germont, Simon Keenlyside – Giorgio Germont, Ashley Riches – Baron Douphol, Jihoon Kim – Doctor Grenvil, Nadezhda Karyazina – Flora Bervoix, Charbel Mattar – Marquis D’Obigny, David Butt Philip – Gastone de Letorières, Gaynor Keeble – Annina, Neil Gillespie – Giuseppe, John Bernays – Comisionarul
Orchestra of the Royal Opera House, Royal Opera Chorus
Dirijor: Paul Wynne Griffiths

Firmele de petrol din Vest dau bani pentru cultură ca să-și spele obrazul. Ecologiștii se iau de firmele astea, și ele nu sunt deloc nevinovate, nu numai de poluare, dar și de bogăție, de corupție și tot așa. British Petroleum s-a gândit să plătească pentru o transmisiune prin satelit a unei opere de la Covent Garden. Mișto. La noi, firmele de petrol nu au nevoie de așa ceva, pentru că nu le pasă cât de gros sau cât de murdar e obrazul lor. Nasol.
Așa că, să vezi popor adunat în Trafalgar Square, ca la Campionatul Mondial de fotbal, în blugi, așezați pe jos în fața unui ecran gigantic și cântând din toți bojocii pe muzica lui Verdi. Când o să văd asta în România, promit să mă îmbăt așa cum nu mă îmbăt la fotbal.
Acuma nu e vorba numai de „Hai să băgăm o operă, să vezi fraierii cum se bucură” – ci e vorba de un spectacol dintre cele mai serioase.

Ăștia doi care jucau rolurile îndrăgostiților, Violetta și Alfredo, sunt Ailyn Pérez și Stephen Costello, foarte la modă acum în Vest pentru că sunt cuplați și în viața reală. Evident că toată lumea se întreabă dacă în realitate fac tot așa ca pe scenă. Eu sper că da, mai ales dacă ar cânta și acasă în timp ce fac chestii împreună.

Pérez și Costello

Perez și Costello

Să zic două vorbe despre subiectul operei ăsteia. Ar fi culmea să-mi imaginez că ați citit ceva despre ea. Treaba stă cam așa: tipa asta, Violetta, e o curvă de lux și dă un chef la ea acasă, unde vine lume cu bani, clienți de-ai ei și tot felul de femei tot ca ea. Printre ăștia apare și un tocilar, poet, pe care-l cheamă Alfredo și care o iubea în secret. Ea îi dă o floare albă și îi zice că o să iasă cu el când se va ofili. Chestia cu floarea poate părea o mare poezie, dar în realitate nu e așa. Acum vreo 150 de ani, damele astea purtau mereu o floare în decolteu, și era un cod al culorilor: dacă floarea era albă, atunci tipa era disponibilă; dacă era roșie, era ca la semafor: ori era cu altul ori era pe stop. În fine, așa se termină prima parte, în care amândoi își dau seama că s-au îndrăgostit. În partea a doua cei doi sunt deja plecați la țară, unde tipa închiriase o casă. Mare fericire, dar Alfredo află că Violetta plătea pentru tot, așa că pleacă la Paris să facă rost de bani ca să contribuie și el la cheltuieli. Între timp, acasă la Violetta apare taică-su lui Alfredo pus să-i despartă. Că mai are o fată de măritat și nimeni n-o s-o vrea dacă fiu-su e cuplat cu o boarfă, că o fi, că o păți, treaba e că o convinge pe asta să-l lase pe poet. În scena următoare ăștia se văd la un alt chef, unde erau deja despărțiți, iar tipul joacă poker și tot câștigă bani, în timp ce tipa e disperată că l-a văzut. Alfredo îi zvântă pe ăia la cărți, că, deh, așa-i cu amorul și cu norocul, apoi îi aruncă în față banii Violettei și o face de râs. Cine n-ar face la fel? Dacă tipa l-a lăsat baltă așa, fără nici o explicație, dar el nu știa de taică-su că se băgase. În fine, apare și moșul care îl ceartă și totul se termină nasol, fiecare se simțea prost pentru ce făcuseră până atunci. În ultima parte, Violetta trage să moară, că avea tuberculoză, care era incurabilă pe vremea aia, dar e ușor să te gândești, ca și cum azi ar avea cancer sau SIDA și situația ar fi la fel. E singură și citește o scrisoare de la Germont, adică tatăl lui Alfredo, în care ăsta îi cam cerea iertare, dar e prea târziu. Vine într-un final și Alfredo la ea, dar nu mai apucă să facă mare lucru, pentru că tipa moare. Acuma, pe bune, chiar vi se pare așa de necrezut? Păi numai eu știu vreo trei povești din astea adevărate, de amor nebun care s-au terminat nasol, nu că ar fi murit cineva (de fapt, numai într-una din ele) dar oamenii s-au despărțit doar pentru că părinții și-au băgat coada aiurea.

Mai e de zis că prima dată a fost Alexandre Dumas-fiul cel care a scris un roman cu titlul Dama cu camelii în care a fost spusă povestea asta prima dată. A avut succes atât de mare (pe vremea aia se citea, nu se privea la TV), că lumea a vrut să vadă ecranizarea. Filmul nu exista, și atunci s-a făcut o piesă de teatru. Giuseppe Verdi, care era catolic și rămăsese văduv, trăia cu o femeie divorțată, Giuseppina Streponi, și când a văzut piesa, i s-a părut că seamănă pe undeva cu propria lui viață. S-a apucat să compună o operă după Dama cu camelli și așa a apărut La traviata. E atât de bună muzica, încât a devenit una dintre cele mai jucate opere din toate timpurile și se reia mereu în toate teatrele din lume. Chiar și la București sau la Iași.

Când moare Violetta

Când moare Violetta

Acuma știu, e cam greu de prins chestia asta că o curvă, cum era Violetta, chiar dacă era o curvă de lux, poate arăta așa ca pe scenă, unde pare o fată cuminte. Dar pe de altă parte, e doar o poveste.
În fine, ideea era de fapt alta: că nu e prima dată când văd Traviata de la Covent Garden și pot să spun că în ’94 a cântat Angela de la noi, din Adjud, care a fost cu mult peste Pérez. Cânta în actul doi de te bușea plânsul, iar de arătat, ce să mai zic, am fost îndrăgostit vreo lună de ea. Ajunseseră să mă întrebe fetele de la bloc ce am, de nu le mai bag în seamă. Păi ce, avea vreuna un păr așa de negru și ochii cât farfuriile? Mi-aduc aminte cum mă strigau, râzând de mine, maimuțărindu-se ca și cum ar cânta la operă. Foarte bine, acuma toate-s femei la casele lor, cu copii și cu familii. Sper că socrii lor nu se bagă în viețile lor.

Ailyn Pérez a cântat destul de mișto, dar ideea este că în primul act e mult și e greu de cântat, numai pe sus și mai trebuie și să spui ceva cu cântatul ăla tot pe sus, ba să mai și ai viteză să schimbi tonul sus-jos, nu doar să scoți sunetele alea. Dar tipa nu putea să facă toate astea deodată, așa că a părut de multe ori că e depășită și cam țipa de mai multe ori. Și atunci nu mai părea așa de sensibilă încât să te facă s-o iubești. Oricum, asta a fost valabil mai mult pentru primul act, pentru că în celelalte două, a fost mai ușor. Și până la urmă, ca acțiune, alea contează mai mult.

Stephen Costello avea față de Alfredo, așa, puțin fraier, dar nu idiot. Rolul lui e mai ușor de cântat decât al sopranei, așa că el a ieșit bine din toată povestea.  A cântat languros, dar nu prea tare, și avea vocea melodioasă și mângâietoare, dar nu de pămpălău. Și cu ocazia asta, o să vedeți și că Traviata nu e doar despre aria aia de la chef (îi zice brindisi), ci despre cu totul altceva. Că acuma, să recunoaștem, care dintre noi nu s-a îndrăgostit vreodată și de o vreo fată care nu era cuminte? Când ești puști, ai vrea să te combini de fapt numai cu din astea. Dar vine o vreme când nu mai contează cum e fata, dacă e cuminte sau nu, ci cum e ea cu tine și atunci se întâmplă toate. Oricum, Costello a fost cel mai mișto când se ceartă cu Violetta la cheful din actul doi, de la Flora Bervoix. A avut în voce un amestec din ăla ca în viață de furie, de dorință și când striga „Deci îl iubești pe Douphol?” vocea lui suna ca o sonerie metalică, dar care ar scoate un sunet lung și continuu. Și imediat pe urmă era iar învăluită de un tremur și de disperare, ca și cum n-ar fi fost nici el sigur că e bine ce face.

Violetta și Gemont

Violetta și Gemont

Dar cel mai mult mi-a plăcut ăla de l-a jucat pe taică-su lui Alfredo, Giorgio Germont. Pe bariton îl cheamă Simon Keenlyside și e un actor la fel de mare pe cât de bine cântă. Deci actul doi, trebuie să zic că m-a făcut praf tipul ăsta. La o adică e ușor să te gândești că un tată din ăsta e pur și simplu un fixist care o ține una și bună tot timpul, că fii-su nu are ce căuta cu o curvă, fostă sau în activitate, din punctul lui de vedere e greșit total. Dar ăsta era jucat perfect, pentru că era jucat pe bune. Clar că Violetta îi plăcea, nu ca femeie pentru el, ci ca o damă de fapt mișto pentru fiu-su. Și atunci cânta într-un fel învăluitor și cu părere de rău, în timp ce vorbele cereau să se despartă, cântecul parcă striga: „Nu mă băga în seamă!”. E o fază când cântă el „Plângi! Plângi” și acolo își făcea vocea mică și aproape șoptită față de cum cântase înainte, de zici că se emoționase de-adevăratelea.  A jucat perfect, adică a arătat om ca toată lumea, din carne și oase, cu nervi și cu păreri de rău. N-am vârsta lui și nici problemele lui, dar dacă o să fiu vreodată într-o situație ca a lui, cred că aș simți la fel. Poate n-aș face la fel, că până la urmă, dacă vrei să fii OK, trebui să lași pe fiecare să facă ce crede că-i mai bine, nu să impui. În orice caz, m-a luat așa, cu fiori când îl ascultam cântând în timp ce Violetta plângea, sau în aria aia în care încearcă să-l împace pe Alfredo, că numai el știe ce e în sufletul lui. Acolo e poate cea mai mișto parte din cum a făcut pe scenă: cânta suav și visător aproape, deja se simțea în voce remușcarea pentru ce făcuse, dar se mișca încercând să pară sigur pe el și cu experiență, în timp ce Alfredo rămăsese blocat cu scrisoarea în mână, în care Violetta îl anunța că i-a dat papucii. Or fi fost costumele și decorurile din secolul XIX, dar tipii ăștia au făcut să pară totul de parcă s-ar întâmpla azi. Bă, până la urmă, muzica asta e despre noi, mai mult decât credeți. Mai ales când vezi oameni murind dezamăgiți și care, în fond, și-au luat un mare șut în fund de la viață.

Simon Keenlyside a fost cel mai tare

Simon Keenlyside a fost cel mai tare

Ăia din orchestră și cu dirijorul au cântat ca la ei acolo, adică perfect. Ajungeai să nu mai bagi în seamă muzica lor pentru că era așa de bine amestecată cu vocile și cu povestea de pe scenă încât emoția era mai tare decât la un film dramatic.

Da, despre asta e vorba cu opera asta. Și știți ceva? Ăia care sunt de vină pentru toată povestea asta nu sunt personajele de pe scenă. De fapt lumea, așa cum e ea, care nu iartă pe nimeni, îi face pe oameni să se comporte așa încât să nu iasă din societate. Adică, Violetta aia moare degeaba, numai pentru că societatea nu vrea ca o curvă să fie fericită, ci să plătească toată viața pentru că a fost o curvă. Dacă vrei să te gândești mai departe, vinovații pentru moartea Violettei sunt cei care o privesc, adică spectatorii. Dacă un spectacol cu Traviata te poate duce cu gândul până la punctul ăsta, atunci regizorul ăla a înțeles ce voia compozitorul muzicii să spună și nu mai e nevoie să mai citești nici o cronică, pentru că apăsarea pe care o s-o simți ține loc de cele mai frumoase cuvinte care se pot spune.

Mai zice cineva că opera e pentru snobi?

Notă: Aceste texte (despre La traviata și La bohème) sunt scrise într-o manieră apropiată de argou, pentru că intenția transmisiunilor BP Big Screens de la Royal Opera House este aceea de a aduce opera în rândul maselor și de a atrage spectatori noi către operă.

10 comments on “Și golanii merg la operă (La traviata BP Big Screens)

  1. madalina
    Mai 23, 2014

    Bai, ai fost perfect , nu gluma, pentru a doara am stat si ti-am citit pe neresuflate articolul de la cap la coda , fara rasuflare ….
    ideea este ca viata nu-i chiar atat de nasoala cand mai deschizi netul si mai iti decretesti fruntea un pic.
    semneza – Nic cel lovit in inima
    apropo uite aici o curva nemtoaica ” pe stop ” care canta o alta traviata
    Volltreffer ins Herz – coup direct au coeur (hit to the heart)

    Apreciază

  2. AndrevUS
    Mai 24, 2014

    Frumos articolul. Chiar si la Timisoara ^^

    Apreciază

  3. despredemnitate
    Mai 24, 2014

    Plus că a fost și moka, Traviata asta, am uitat să zic. Păi la Mall e 70 RON biletul, iar la Covent Garden te duci repede peste 100 lire sterline dacă-ți iei un loc bun.

    Apreciază

  4. mihaela
    Mai 24, 2014

    Misto de tot.

    Apreciază

  5. Sorina
    Mai 25, 2014

    Prea rar sau poate deloc gasim chimie la cuplurile din opera, fie ei si casatoriti. Singurii care au demonstrat ca se poate juca altfel, foarte natural, veridic, cu o incarcatura emotionala fantastica sunt Anna Netrebko si Rolando Villazon. Inca nu au aparut altii ca ei iar Traviata lor este cea mai buna si actuala din cate s-au montat. La fel, si „La Boheme”, „Manon Lescaut”, „Romeo si Julieta”, „Elixirul dragostei”.



    Intr-adevar, Simon Keenlyside este unul din cei mai buni baritoni, cu interpretari emotionante (Don Carlo, Evgheni Oneghin, Don Giovanni..)

    Apreciază

    • despredemnitate
      Mai 25, 2014

      Chimie aveau Angela Gheorghiu și Roberto Alagna. Că nu au împreună pe DVD decât L’elisir d’amore din perioada lor de glorie e o altă poveste. Dar chiar și în Faust sau La rondine erau hot.

      Apreciază

      • Magda Popescu
        Mai 26, 2014

        ” Chimia” dintre doua persoane ( artisti sau nu ) e o valoare greu de cuantificat, perceperea ei depinzand in principal de ” receptorul” privitorului. Dar cuplul Netrebko-Villazón o aveau fara nici un fel de indoiala si in cantitati considerabile ! E o parere personala desigur , din fericire impartasita de foarte multi iubitori ai operei , critici si presa, care i-au numit pe drept cuvant traumpaar ( perechea de vis ) sau the golden couple of the opera. Din toate timpurile , as zice eu, tot cu titlu personal , bazandu-ma pe multe ore de vizionare si auditie operistica comparativa pe internet , CD, DVD si pe cateva dintre marile scene ale lumii.
        Gheorghiu /Alagna ( i-am vazut live ) , doi mari cantareti dar cu putina chimie dupa parerea mea, chiar in productiile amintite ( ceva mai bine in ” romeo si Julieta” -film-opera).
        N-am inteles din comentariu daca autorul articolului este la curent si cu performantele operistice ale cuplului Netrebko-Villazón , asa ca indraznesc sa-i recomand cu toata modestia , pentru o mostra gratis , vizionarea operei La Traviata reprezentata in 2005 la Festivalul de la Salzburg ( exista inregistrarea pe internet in HD ) . Salutari.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Mai 26, 2014

        Mulțumesc de recomandare, am văzut „La traviata” de la Salzburg. Împărtășesc doar în parte entuziasmul dvs. adică doar pentru Villazon, care a fost un Alfredo formidabil, dar pe Netrebko o văd departe de ideal în rolul Violettei, dincolo de opulența vocii și de splendoarea coloraturii e o Violetta cam rece, nu prea pe gustul meu. Dar înțeleg și respect părerea celor care o adoră pe această soprană.
        Acuma, „chimia” asta e o noțiune vagă, necuantificabilă, conținând un procent mare de „reactant” numit marketing. În plus, în articol era vorba de chimia unor artiști care formează un cuplu și în viață, ceea ce nu era cazul cu Netrebko și Villazon. Excluzând însă acest detaliu, cu greu aș vedea duetul Netrebko-Villazon ca fiind cel mai „de aur” din toate timpurile. Cum rămâne atunci cu Tebaldi și del Monaco sau Callas și di Stefano? Dar cu Milanov și Bjorling sau Caballe și Carreras? Leontyne Price și Corelli? Ba chiar Renata Scotto și Vasile Moldoveanu, a propos, pe aceștia din urmă i-ați ascultat? (Don Carlo, Il tabarro).

        Apreciază

  6. Magda Popescu
    Mai 27, 2014

    Multumesc pentru raspuns. Da, i-am vazut si i-am ascultat pe cantaretii mentionati, sunt formidabili ca si calitati vocale si joc scenic, dar in rest… intervine iarasi criteriul personal , gustul si sensibilitatea spectatorului . Nu incerc sa va conving de nimic , ma incanta insa faptul ca suntem de acord in ceea ce-l priveste pe Rolando Villazón.

    Apreciază

  7. Pingback: Windsor Press: La o bere cu Falstaff, lângă ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: