Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

După nouăzeci de ani


Eu așa i-am descoperit: ca pe cei trei mușchetari, cărora li s-a adăugat cel de-al patrulea. Nu au fost împreună pe scenă, toți cei patru, dar aventurile lor sunt mereu alăturate pe raftul cu amintiri și dovezi ale bravurii lor din casa oricărui meloman. Era Rodolfo, cel al lui di Stefano, care l-a făcut pe un Pavarotti să viseze că într-o bună zi ar putea deveni un tenor la fel de mare ca partenerul Mariei Callas din atâtea înregistrări; o voce atât de languroasă, atât de naturală, încât oricine ar fi ascultat-o avea senzația că ar putea cânta la fel: părea atât de ușor! Pentru că toți ni-l imaginam în același fel pe Rodolfo. Era Mario Cavaradossi, cel al lui Corelli, când opera Tosca devenea mai lungă, doar pentru că cele trei arii ale tenorului păreau să nu se mai sfârșească; iar publicul nu-l mai lăsa să plece de pe scenă: odată, la Parma, altfel un teatru care înspăimânta tenorii din cauza intransigenței loggioniștilor, i-au adus un pian ca să mai cânte măcar o arie, iar tenorul, generos, a adus audiența la delir, seducând prin frumusețea unei voci cum nu s-a mai văzut. Era Otello, cel al lui Mario del Monaco, care devenise legendă încă din timpul vieții tenorului; nimeni nu s-a putut împăca vreodată cu ideea că ar fi posibil să cânte mai bine decât el, cu toate păcatele unei voci care excludea lirismul, sau poate tocmai de aceea, căci un războinic nu-și arată lumii decât puterea, lăsându-și umanitatea rezervată doar intimității. Ei erau cei trei mușchetari. Purtau săbii numai pe scenă, iar sunetele pe care le produceau scoteau din minți pe orice iubitor de operă. N-au avut nevoie de nici un romancier care să le povestească isprăvile, pentru simplul fapt că le puteau istorisi ei înșiși, prin discurile de studio, pe care le asculta toată lumea, prin înregistrările live, circulând clandestin, apoi comercializate și ele, spre savoarea cunoscătorilor, pentru care nu calitatea tehnică a înregistrării conta atât de mult, ci amintirea unor seri care au existat în realitate, cu săli pline de oameni aplaudând în picioare, uitând pentru câteva ore de greutăți sau de necazuri.

Al patrulea mușchetar, un d’Artagnan al tenoratului mondial, era Carlo Bergonzi. Era cel mai tânăr dintre ei, cu 3 ani mai mic decât di Stefano și Corelli, cu 9 mai puțin decât del Monaco. Ce-ar mai fi putut să adauge, ceva extraordinar, desigur, pe lângă ceea ce cântau ceilalți trei? Sigur, un timbru foarte frumos, așa cum au avut însă mulți tenori, o tehnică perfectă, dar n-a fost singurul care să posede așa ceva. În schimb, o declamație care nu a abdicat niciodată de la bun gust, ba chiar o frazare muzicală ce poate fi luată și azi drept o lecție perfectă de canto, o demnitate pe care a restituit-o oricărui personaj, chiar și celor care nu o aveau: Ducele, Pinkerton sau Turridu, dar pe care a dublat-o cu eleganță și noblețe celor care o aveau din plin: MarioRadamès sau Ernani. A fost tenorul verdian perfect: pentru cine nu l-a cunoscut așa, ascultați discul lui cu 31 de arii de tenor de Verdi, acolo este totul.

Modelul verdian prin ecelență: Carlo Bergonzi în "Ernani" la Met

Modelul verdian prin excelență: Carlo Bergonzi în „Ernani” la Met

În culmea gloriei arăta ca un profesor de științe exacte, nimic din aparența unui star. Jocul lui de scenă era atât de rudimentar, încât părea un agent de circulație într-o intersecție deloc aglomerată. Înainte de a-i asculta vocea, părea că din punct de vedere dramatic doar Nemorino i s-ar fi potrivit, chiar și el puțin tomnatic și cu o pedanterie redundantă. Părea că doar o bucată de cretă în mână ar fi putut completa acest personaj de o banalitate exasperantă: era opusul lui d’Artagnan. Dar toatea astea erau valabile doar foarte puțin timp, câteva secunde, atât cât îi lua de la apariția din culise până când deschidea gura și totul se schimba. Nu ai fi putut cădea în iluzia că ar fi ușor să fii tenor, nu. Era o perfecțiune pe care numai el o atingea și pe care o demonstra cu tact pedagogic: ascultați orice cabaletă verdiană cu el, nici o altă demonstrație nu ar mai fi necesară. Nu avea nevoie să afișeze ostentativ splendoarea vocii sale, prelungind la infinit vreun Do sau vreun Si natural: ascultați-l pe Don Carlo al lui și veți vedea ce înseamnă un prinț. Poate de aceea nici n-a cântat Otello de-a lungul unei cariere foarte lungi: după tot Verdi de până la generalul maur, nu mai avea nimic de dovedit nimănui. A cedat ispitei, la 76 de ani (!): a fost un dezastru, dar sala a fost plină.

Acum trei săptămâni împlinise 90 de ani. Ceilalți mușchetari erau plecați deja de multă vreme, rămăsese singurul martor al unei Arcadii – epoca de glorie a operei, din a cărei galerie imortală făcea parte. M-am gândit în acea zi, când Carlo Bergonzi a împlinit 90 de ani, ca la o parafrază a romanului lui Dumas, Vingt ans après, știind că este încă activ, dând lecții de canto: oare va mai avea vreo apariție publică? Fie și numai pentru câteva note, de dragul vremurilor trecute? Am fi fost uluiți și nesurprinși în același timp: în 1994, când s-a retras, la 70 de ani, la finalul concertului său de adio de la Carnegie Hall, a fost ovaționat aproape o oră întreagă…

Carlo Bergonzi s-a născut la Polesine, Italia, pe 13 iulie 1924. A cântat la Met de 324 de ori, la Scala de 79 de ori, la Viena de 38 de ori, iar la Covent Garden de 11 ori. Romanul fluviu al celor patru mușchetari ai operei a fost terminat la 25 iulie 2014. A fost, de departe, cea mai frumoasă poveste scrisă vreodată pentru vocea de tenor.

2 comments on “După nouăzeci de ani

  1. Georgr-Emil Crasnaru
    August 6, 2014

    Intr-adevar, ati facut o mare descoperire-Ha-ha-ha Este unul dintre monstrii” sacri ai liricii”-cunoscut de oricare iubitor al operii ,iar scoala sa, este una dintre „bunele adrese „pentru tinerii cintareti.
    Puteti urmari festivalul de opera din Parma pentru tineret, pe care le organizeaza .indruma si conduce artistic (Regie)

    Apreciază

  2. Phantom of the Opera
    August 6, 2014

    Daaaaaaaahhhhhhhhhhhhhhhh! O adevarata „Legenda”, care pana de curand putea fi socotita o „Legenda vie”! Un perfectionist! Nu era o voce care sa te cutremure, la fel ca cele ale „muschetarilor”, chiar, uneori, lirismul parea exagerat. Dar atat de frumos si sensibil! Frazele lui scot in evidenta toate culorile si sesurile posibile, scotand in evidenta insemnatatea cuvintelor, dar punand in prim plan fiecare filigran al liniei melodice! El construia cu delicatetea unui bijutier! Aproape imposibil de egalat. Alti muschetari, care i-au urmat, nu au putut atinge aceasta maiestrie! Nu inseamna ca nu au capatat titlul pe merit, dar nu au avut aceleasi calitati ale unui „baiat de minigi” care a trecut, pentru multi, aproape neobservat!
    O mare pierdere, intr-adevar!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on August 2, 2014 by in Muzica and tagged .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: