Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

O conversaţie cu tenorul Vasile Moldoveanu


O conversaţie cu tenorul Vasile Moldoveanu

Interviu realizat de Bruce Duffie – Chicago, 1982

Chiar dacă numele lui nu vă spune nimic la început, probabil l-ați văzut pe tenorul Vasile Moldoveanu la televizor, în rolul lui Don Carlo din seria Live from the Met, dar și în alte roluri.

S-a născut în România și a cântat timp de șapte ani la Opera Națională din București, dar acum trăiește la Monte Carlo. Contractele îl poartă peste tot în lume, inclusiv la Chicago, unde l-am întâlnit între două spectacole. Moldoveanu nu făcea parte din distribuția programată inițial, dar când Luciano Pavarotti a anulat Luisa Miller, s-a întâmplat ca tenorul din Madama Butterfly (Giuliano Ciannella) să știe exact acest rol verdian, așa că a fost mai simplu pentru management să găsească un alt tenor care să știe opera lui Puccini.

A fost o plăcere neașteptată să îl întâlnesc pe dl Moldoveanu. Prima întrebare a fost despre cum îmbină cântatul cu călătoriile…


Il tabarro la The Mteropolitan Opera, New York (c) Hirschfeld

Il tabarro la The Mteropolitan Opera, New York (c) Hirschfeld

Vasile Moldoveanu: Trebuie să fiu foarte sincer și să vă spun că este o viață foarte obositoare, în special în situații ca cea de față, când tocmai mă întorsesem acasă de câteva zile când am fost sunat să vin să înlocuiesc un tenor la Chicago. Nu poți pur și simplu să sari într-un rol. Slavă Domnului că terminasem de curând un rol din Puccini (Cavaradossi) înainte să vin aici pentru Butterfly. Cele două roluri sunt în aceeași categorie vocală. După ce cânt aici, fac La bohème la Met, deci am din nou de a face cu același fel de rol. Nu poți să sari brusc de la un stil la altul. Nu este bine pentru voce. Dacă ar trebui să cânt după aceea un rol din Verdi, aș avea nevoie de cel puțin o săptămână ca să îmi schimb vocea și să mă pregătesc din punct de vedere vocal. Chiar dacă știi un rol, ai nevoie de timp ca să îți reobișnuiești vocea cu el.

Bruce Duffie: După părerea dumneavoastră, cântați prea mult?

V. M.: Nu fac parte din categoria tenorilor care cântă prea mult. Spun „nu” destul de des, dar este foarte dificil, în special atunci când sunt într-un teatru de operă nou, căci există riscul să nu mai fiu chemat a doua oară.

B. D.: Cum este influențată vocea dumneavoastră de dimensiunea teatrelor în care cântați?

V. M.: Este un subiect despre care se vorbește mult. Avem tendința de a cânta la fel în majoritatea timpului, dar în sălile de operă foarte mari – Met, Chicago, San Francisco, La Scala – simțim nevoia să dăm mai mult. Când am fost în turneu cu Metropolitan Opera, am cântat în opere uriașe – cum ar fi Boston sau Cleveland, unde, din cauza dimensiunilor atât de mari, se folosesc microfoane. Vorbim despre săli de 14.000 de locuri!

B. D.: Din punct de vedere strict artistic, cum sunt vocile din București?

V. M.: Vocile sunt foarte frumoase. Atât profesorii cât și muzicienii au fost formați în tradiția italiană strictă. Am plecat din România acum 12 ani și sunt rupt de realitatea actuală, dar știu că viața este foarte grea acolo. Salariile sunt foarte mici, viața este extrem de dificilă, prin urmare nu sunt multe lucruri de spus. În cazul meu particular, greutățile veneau și din faptul că adeseori nu obțineam viză ca să onorez contractele care mi se propuneau în vest. Și cum nu făceam parte din majoritatea politică, nu prea mi se dădeau roluri de cântat în țară. Încerc să uit acea parte din viața mea. Cel mai mare noroc al meu a fost să părăsesc România și să vin aici.

Don Carlo - Deutsche Oper Berlin, 1978

Don Carlo – Deutsche Oper Berlin, 1978

B. D.: Aici v-ați câștigat faima națională cântând Don Carlo, de Verdi. Ce îmi puteți spune despre acest rol?

V. M.: Aș vrea să nu mai cânt Don Carlo, dar nu pot, pentru că oamenii continuă să mi-l ceară. Este un rol foarte întins, mai ales că eu cânt întotdeauna versiunea în cinci acte. Este un rol greu, iar Don Carlo nu are nici o arie mare, așa cum au toate celelalte personaje. Opera este extrem de frumoasă și îmi place foarte mult, dar am făcut 43 de spectacole în trei ani, deci cred că am cântat-o destul. Și este foarte lungă: chiar și în Germania, unde oamenii sunt obișnuiți cu operele lungi ale lui Wagner, publicul are tendința să plece înainte de ultimul duet. O soluție ar fi să se cânte în două seri sau, iar eu prefer această variantă, să se mai taie din operă.

B. D.: În general, credeți că tăierea unor fragmente din opere este o soluție?

V. M.: Este o problemă spinoasă. Am cântat în opere din care se tăiaseră bucăți fără nici o justificare, dar am cântat și în unele în care eliminarea unor pasaje era acceptabilă. Îmi amintesc un spectacol în care numărul tăieturilor nu era foarte mare, dar amplasarea lor era ciudată. Reintroducerea fragmentelor scoase poate fi un proces lung și laborios, iar orchestra în general nu este de acord.

B. D.: Ați făcut Don Carlo la televizor. Vi se pare că opera dă bine pe ecranul TV?

V. M.: Am auzit că tuturor le-a plăcut foarte tare Don Carlo și s-a afirmat că a fost una dintre cele mai bune transmisiuni TV pe care le-au avut vreodată. Ba chiar unii au spus că montarea și producția arătau mai bine la TV decât în sală. Aceleași lucruri s-au spus și despre Il tabarro în care am cântat eu. Deși nu orice dă bine la televizor, transmisiunile TV sunt un demers important pentru a câștiga publicul și a prezenta opera unui număr cât mai mare de oameni. Pentru publicitate, nimic nu dă rezultate mai bune decât televizorul. Cânt de douăzeci de ani și nu mă știa nimeni. Acum, după aceste două transmisiuni TV, toată lumea mă recunoaște.

B. D.: Repetați mai mult când știți că spectacolul se va transmite live?

V. M.: La TV este extrem de important să ai cântăreți foarte buni care să fie și actori foarte buni, iar această combinație este greu de găsit. Dacă spectacolul nu se transmite live, atunci poți să tragi mai multe „duble”, deci presiunea nu este atât de mare. Dar dacă transmisiunea este simultană cu ceea ce se întâmplă pe scenă, concentrarea trebuie să fie uriașă și este nevoie de multă muncă înainte de spectacol. Înainte de transmisiunea TV, am făcut nenumărate repetiții muzicale foarte lungi.

B. D.: Se poate repeta prea mult?

V. M.: În zilele noastre este greu să repeți prea mult. Sunt cel mult două sau trei săptămâni de repetiții pentru o producție nouă, ceea ce mi se pare destul. Am văzut multe dintre producțiile lui Felsenstein – minunat repetate, dar cu prea mult accent pus în permanență pe jocul scenic. Interpretarea muzicală avea de suferit pentru că soliștii erau absolut epuizați după atât de multe repetiții și pur și simplu nu mai aveau voce pentru spectacole! Felsenstein le cerea să cânte cu toată vocea pe parcursul repetițiilor. Nu le dădea voie doar să „marcheze”. După părerea mea, unele voci s-au distrus pe parcursul acestui proces.

B. D.: Să ne întoarcem la ideea cu filmatul pe parcursul mai multor zile – oare asta nu este un fel de fals?

V. M.: Este un fals în sensul în care lucrurile care nu sună cum trebuie sunt modificate în așa fel încât să sune bine. Îmi amintesc unele momente specifice în care lucrurile au mers foarte prost dar, după editare, rezultatul final a fost destul de bun. În înregistrările audio problema este complexă: soliștii pot repeta o notă de douzeci sau treizeci de ori, până iese cum trebuie, dar publicul aude altceva decât era inițial. În înregistrările vechi, se putea auzi orice modificare, dar acum tehnica este atât de avansată încât se poate face orice și se poate schimba totul. Personal, prefer să cumpăr înregistrări de operă cu spectacole live.

B. D.: Criticii – și publicul – vin cu așteptări prea mari la operă?

V. M.: Poate că e din vina înregistrărilor – publicul vine și se așteaptă să audă în sală aceeași perfecțiune pe care o trăiește acasă. Vocea umană nu funcționează așa. Pe de altă parte, publicul din sălile mari din orașele importante este întotdeauna minunat. Înregistrările sunt atât de reci… Pe când în spectacolele live totul este imprevizibil și mai plin de viață.

B. D.: Vă bucură faptul că unele dintre spectacolele dumneavoastră sunt păstrate grație transmisiunilor?

V. M.: A, desigur! Tot așa cum mă bucur că am înregistrări din spectacole cu Björling și Tucker și ceilalți mari tenori.

Manon Lescaut, Paris, 1991, regia: Robert Carsen - (c) Biblioteca Națională a Franței

Manon Lescaut, Paris, 1991, regia: Robert Carsen – (c) Biblioteca Națională a Franței

B. D.: Vă place să fiți tenor verdian?

V. M.: Eu cânt și mult Puccini, iar rolurile în care am avut cel mai mare succes și care îmi plac cel mai tare sunt Des Grieux din Manon Lescaut și Cavaradossi din Tosca. Dar mă bucur că sunt și una și alta – atât tenor puccinian cât și tenor verdian –, căci ambii compozitori au scris atât de frumos! Uneori este dificil să cânți ce a compus Verdi, dar, la nivel general, operele lui sunt minunate pentru voce. Și Puccini cunoștea foarte bine vocea umană, dar orchestrația lui este atât de puternică și atât de mare, încât este greu să o depășești. Nu voi sfătui niciodată un tânăr tenor să își înceapă cariera cu un rol din Puccini. Chiar și rolul din Butterfly, care include, de fapt, un singur act, înseamnă o luptă cu orchestra, care cântă foarte tare atunci când cântă tenorul. Trebuie să muncești foate mult. Este o modă acum să pui tenorii foarte tineri să cânte La bohème, care este un rol foarte dificil. Chiar este un rol de spinto și chiar cred că cineva trebuie să aibă o maturitate vocală clară înainte să se apuce de Puccini.

B. D.: Bun, și atunci de unde trebuie să înceapă un tenor tânăr?

V. M.: Nu pot vorbi decât despre propria mea experiență – eu am început cu Belmonte și Don Ottavio. Am avut întotdeauna o voce mare, așa că am făcut Traviata la puțin timp după aceste două roluri. Nu am avut niciodată o voce ușoară, de „tenorino”. Am cântat de câteva ori Don Pasquale și L’elisir d’amore, dar singurul Donizetti pe care încă îl cânt este Lucia.

B. D.: Există o competiție între tenori?

V. M.: Citesc mereu despre asta în presă, dar eu cred că există atât de puțini tenori, încât este loc pentru toată lumea să câștige o pâine.

B. D.: Oare asta înseamnă că se joacă prea multă operă?

V. M.: Depinde. În Germania, operele care au doar montări moderne nu mai au public, dar sunt și locuri unde se fac doar montări clasice, deși nici asta nu este o variantă bună. Teatrele de operă ar trebui să amestece stilurile, așa cum se face și în alte domenii.

B. D.: Aveți vreun sfat pentru compozitorii de operă de azi?

V. M.: Cred că cea mai mare problemă este că nu țin cont absolut deloc de vocea umană.

B. D.: Care este rolul criticilor?

V. M.: Încă mai am mulți ani de cântat, așa că nu am nimic de spus despre ei! Toată lumea poate primi și aprecia criticile constructive. Nu avem nevoie de laude permanente, dar criticii ar trebui să fie ceva mai corecți decât sunt. Teoria conform căreia critica trebuie să spună lucruri negative despre toată lumea a cam scăpat de sub control.

B. D.: Corespondența compozitorilor și diferitele texte scrise de aceștia au vreo influență asupra spectacolelor dvs?

V. M.: Da, chiar foarte mult. Uneori, dirijorul va indica ceva scris de compozitor, iar asta va avea un impact asupra modului în care fac eu rolul. Poate fi extrem de util.

Madama Butterfly, Fort Worth, 1977

Madama Butterfly, Fort Worth, 1977

B. D.: Vorbiți-mi despre rolul dvs de acum – Pinkerton.

V. M.: Oamenii au tendința de a complica prea tare personajul lui Pinkerton. În realitate, era foarte tânăr și iubea femeile, dar în același timp avea un suflet mare și era sensibil. O plăcea foarte mult pe Butterfly și o dorea, și a făcut ceea ce era de așteptat să facă în acele vremuri.

B. D.: Multe dintre personajele pe care le cântați mor în finalul operei. Vă place să fiți omorât pe scenă?

V. M.: Pe scenă nu e nici o problemă. Doar că uneori nu iese cum trebuie. Îmi amintesc de un Ballo la San Francisco, unde, la final, baritonul nu reușea să tragă cu pistolul. După câteva momente, pur și simplu am căzut pe scenă – nu mai puteam aștepta până mă omora! Multe dintre personajele pe care le cânt sunt pozitive. Am tendința de a îndulci tot ce cânt, pentru că așa este firea mea, dar trebuie să îmi controlez impulsul natural de a-i face pe toți să pară buni și drepți. Din punct de vedere dramatic, pot cânta o grămadă de roluri, dar vocea are limitele ei, așa că sunt și unele lucruri pe care nu le cânt. Dintre rolurile pe care le fac, unele necesită o voce puternică, dar înainte de a le cânta trebuie să lucrez mult, astfel încât tessitura să fie cea corectă.

B. D.: Sunteți optimist cu privire la viitorul operei?

V. M.: Îmi place foarte tare ceea ce se întâmplă azi în lumea operei, în special spectacolele făcute de și cu studenți. Iar tânăra generație care merge la operă este minunată. Este bine să le prezentăm copiilor opere ca Madama Butterfly, care sunt ușor de înțeles. Dacă îi chemi la Tristan, i-ai terminat pentru toată viața! Ei trebuie să își dezvolte gustul pentru operă, prin urmare trebuie să fie expuși la început la muzică mai accesibilă. Trebuie să le dăm opere pline de viață, cu cântăreți care să fie și buni actori. Opere ca Don Pasquale sau ca cele de Mozart vor fi întotdeauna pe placul tuturor.

B. D.: Mozart poate să îi placă și unui fan de rock’n’roll?

V. M.: Fără nici o îndoială. Cred că fanii de rock’n’roll ar începe să fie interesați de operă după ce ar asculta Mozart. Este important să vadă opera și să o asculte, apoi poate că această experiență va da roade. O sală de operă are o atmosferă foarte specială, pe care copiii o înțeleg, prin urmare este posibil ca ei să își dorească să repete o astfel de experiență.

© 1982 Bruce Duffie
Acest interviu a fost înregistrat într-o cabină a Civic Opera House din Chicago, pe 15 decembrie 1982. A fost publicat în The Opera Journal în martie1987 și a fost postat pe acest site în 2012. Pentru această versiune de pe site au fost adăugate fotografii.
Mulțumiri doamnei Marina Vecci, de la Lyric Opera, pentru traducerea simultană a acestei conversații.

 

© 1982 Bruce Duffie
© Bruce Duffie is an Announcer/Producer with WNIB, Classical 97 in Chicago.
This interview was recorded in a dressing room backstage at the Civic Opera House in Chicago on December 15, 1982. It was published in The Opera Journal in March, 1987, and posted on this website in 2012.

 

4 comments on “O conversaţie cu tenorul Vasile Moldoveanu

  1. Ioana Diaconescu
    Octombrie 6, 2014

    Astazi, 6 octombrie, este ziua de nastere a marelui tenor Vasile Moldoveanu! Sa-i uram La Multi Ani, sa ne traiasca, sa-si implineasca in prosperitate noua cariera de Maestru al cantului alaturi de iubitii lui elevi!

    Apreciat de 1 persoană

    • despredemnitate
      Octombrie 6, 2014

      La mulți ani! Tocmai cu această ocazie am publicat traducerea acestui interviu, pe care-l consider foarte interesant.

      Apreciat de 1 persoană

      • Ioana Diaconescu
        Octombrie 6, 2014

        Mi-am dat seama! Si sunt foarte bucuroasa pentru acest gest frumos care-l omagiaza intr-un fel aparte pe Maestru!

        Apreciază

  2. Cristina Radu
    Octombrie 8, 2014

    La multi ani Maestrului Vasile Moldoveanu un artist care ne inspira in continuare, un om de mare generozitate si caldura sufleteasca! Sa-i daruiasca bunul Dumnezeu multa sanatate si bucurie, iar noua sa ni-l daruiasca cat mai des aproape !
    Mi-a placut mult acest interviu, care-si pastreaza actualitatea, multumim!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Octombrie 6, 2014 by in Interviu, Muzica and tagged , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: