Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Fidelio alla Scala


într-o duminică, 7 decembrie 2014,
Sant’Ambrogio, deschiderea stagiunii la Teatro alla Scala – broadcast
Ludwig van Beethoven: Fidelio
Dirijor: Daniel Barenboim
Regia: Deborah Warner, decorul și costumele: Chloe Obolesnky, lumini: Jean Kalman
Anja Kampe (Leonore), Peter Mattei (Don Fernando), Falk Struckmann (Don Pizarro), Klaus Florian Vogt (Florestan), Kwangchul Youn (Rocco),  Mojca Erdmann (Marzelline), Florian Hoffmann (Jaquino), Oreste Cosimo (Erster Gefangener), Devis Longo (Zweiter Gefengener)

Deschiderea stagiunii de la Scala este „cea mai importantă premieră a lumii”, după cum titrează presa italiană. Din păcate, anul acesta premiera milaneză nu a mai fost transmisă în nici un cinematograf din România. Singura alternativă a rămas Arte TV, dar numai pe cablu, transmisiunea online nefiind nici aceasta disponibilă la noi în țară. O alternativă frustrantă a fost RRM, care a transmis în direct sunetele acestei nopți. E importantă această premieră pentru că e un ritual al operei. Celebritățile Italiei sunt în sală. Demonstrațiile, de obicei de stânga, sunt în stradă. Anul acesta au fost anti-austeritate, într-o Italie în care cultura și, implicit, opera suferă.

Genericul arată imagini dintr-o clădire abandonată, filmată undeva, nu e vorba despre decorurile de pe scenă. Umezeala este omniprezentă, trimițând inevitabil spectatorul român cu gândul la Fortul 13 de la Jilava. Pentru că Fidelio este o operă despre închisori politice și regimuri opresive, despre oameni care așteaptă să fie executați fără a fi fost vreodată condamnați la moarte. În România nu s-a mai jucat de multă vreme, cred că din timpul lui Ludovic Spiess, care era atras de rolul lui Florestan. Păcat, pentru că este singura operă scrisă vreodată de Beethoven. Tocmai de aceea, cu riscul de a plictisi, voi scrie câteva cuvinte despre libret.

Opera are două acte. Acțiunea este plasată în secolul XVIII în Spania. Florestan este încarcerat în secret într-o închisoare condusă de Don Pizzaro, inamicul său politic. Soția lui Florestan, Leonore, se travestește și se angajează la acea închisoare, luându-și numele de Fidelio, și devine ajutorul lui Rocco, temnicerul șef. Într-o intrigă secundară subiectului principal, fata lui Rocco, Marzelline, sub privirea aprobatoare a tatălui, se îndrăgostește de Fidelio, respingându-l pe Jaquino, un alt temnicer, care era îndrăgostit de ea. Don Pizzaro intenționează să-l ucidă pe Florestan, cu ajutorul lui Rocco. Fidelio reușește să-l dezarmeze însă pe Pizzaro și să-și releve identitatea adevărată, la timp, odată cu venirea ministrului Don Fernando. Acesta îl credea dispărut pe Florestan, prietenul lui. Finalul este un happy end care glorifică sacrificiul Leonorei și libertatea în fața tiraniei.

Deși nu este o operă atât de populară precum succesele lui Mozart, Verdi, Puccini, sau Wagner, Fidelio are multe momente în care muzica lui Beethoven atinge sublimul: cvartetul din primul act, corul deținuților, uvertura (oricare dintre cele patru versiuni, din care se cântă mai des ultimele două), preludiul și intrarea lui Florestan din al doilea act, duetul Leonore – Florestan.

7 decembrie de la Scala începe aproape întotdeauna cu Fratelli d’Italia, imnul național. De data aceasta e ultimul Sant’Ambrogio pentru Barenboim, care pleacă la sfârșitul anului, fiind înlocuit de Riccardo Chailly. A ales Fidelio 2 drept uvertură. Barenboim accentuează contrastele dramatice în uvertură, profitând de faptul că este mai puțin cunoscută. Rezultatul este foarte apreciat, deși există un amestec de bravură și iconoclasm în interpretarea sa, care se desprinde de clasici. După ce l-a contestat ani în șir, acum publicul loggionist l-a aplaudat cu o generozitate ușor ipocrită.

De la Shakespeare la Beethoven este o distanță imensă pentru Deborah Warner, regizoare recomandată de punerile în scenă din teatrul englez. Decorurile lui Chloe Obolesnky sunt industrial contemporane, sugerând o întreprindere abandonată, deprimantă și cenușie, ca toate ruinele industriale de care nici România nu duce lipsă. Marcellina și Jaquino sunt îmbrăcați în treninguri. Mai ales în cazul lui Jaquino asta semnalează faptul că acești temniceri nu reprezintă o autoritate consolidată, etatizată, care ar folosi uniforme. Translația libretului trimite dincolo de totalitarismele secolului XX, în contemporaneitatea imediată: Iugoslavia, Transnistria, Cecenia, Orientul Mijlociu. În actul al doilea îl vom vedea pe Florestan legat de un picior, dar nu cu lanțuri, ci cu un cablu de sârmă. Torționarii sunt mai degrabă niște insurgenți decât niște ofițeri de penitenciar. În aceste condiții, actualitatea operei lui Beethoven este și mai evidentă. Publicul italian este unul conservator, care nu înghite ușor translațiile în timp ale libretelor, dar de data aceasta au fost mai multe declarații (un exemplu: Carla Fracci, fostă mare balerină la Scala) care spuneau că producția, chiar atât de modernă, a părut foarte naturală în raport cu semnificațiile operei. Așa a  și fost.

Este o operă care celebrează triumful libertății în fața dictaturii. Orice dictatură vine la pachet cu limitarea severă a libertății. Orice dictatură generează închisori politice. Secolul XX dar și XXI sunt pline de astfel de locuri, iar Fidelio ar trebui să facă parte din ritualul de purificare al oricărei țări ieșite dintr-o dictatură. România inclusiv. Am privit din această perspectivă întreaga producție.

Anja Kempe

Anja Kempe

Mojca Erdmann (Marzelline) și Florian Hoffmann (Jaquino) au amândoi o alură foarte juvenilă și cântă foarte bine. Apariția lor aproape că sporește dramatismul serii, pentru că nu te poți debarasa de ideea de inocență asociată acestei prospețimi fizice. În schimb, Anja Kampe e matură, foarte potrivită rolului, masculinizată de travesti până la vecinătatea cu urâțenia. Vorbim totuși de rolul unei femei al cărei soț este arestat și dus nu se știe unde, în timp ce ea îl caută disperată din închisoare în închisoare; cochetăria este ultima preocupare pe care o poate avea o asemenea femeie.

Fidelio - Teatro alla Scala, 2014

Fidelio – Teatro alla Scala, 2014

S-a cântat foarte bine, dar nu sublim. Întotdeauna la deschiderea stagiunii de la Scala cel puțin unul dintre rolurile pricipale erau cântate extraordinar. Mi-ar fi plăcut ca Anja Kampe să pară că se va dezintegra de dramatism, dar nu s-a întâmplat asta. Am crezut că acel Gott! prelung cu care Florestan își face intrarea, urmat de E frig și întuneric aici, mă va cutremura, dar nu a reușit decât să mă umple de milă, nu neapărat și de revoltă. Cu toate acestea, duetul O Namenlose Freunde a fost foarte emoționant, panașul întregii seri. Kwangchul Youn a fost Rocco, foarte sigur cântat, patern, verdian. Peste Don Pizzaro al lui Falk Struckmann au trecut anii, parcă nu mai e atât de teribil precum era la Metropolitan, în 2001. Dar s-a văzut că are rolul în buzunar, evitând toate dificultățile vocale cu naturalețe. Poate doar Peter Mattei să fi fost excepționalul așteptat, din păcate într-un rol mult prea mic. Corul scaliger a cântat foarte bine, omogen, dar clar, ca de obicei, iar scena finală a operei, care anticipează Oda bucuriei de mai târziu în creația lui Beethoven, m-a impresionat.

Un final pe care omenirea îl știe de 200 de ani, cât a împlinit opera Fidelio anul acesta. Un final care rezonează cu celebrarea lui 1989 în toată Europa. E timpul ca această muzică a speranței să se audă și în România.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: