Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

I. L. Caragiale: „Pentru ca să ai o trupă de operă, îți trebuiesc trei lucruri: bani, bani și bani” – un interviu în exclusivitate


Cum am ajuns să-l întâlnesc pe Caragiale zilele astea, prin București, e o poveste destul de complicată pe care o veți afla, sper, cât mai curând. Vă pot doar spune că am primit misiunea de a-l însoți la Operă, în cadrul unui program pe care-l avea de urmat, acela de a se reintegra în societatea românească a secolului XXI.

Prea multe nu ar fi de spus în ceea ce-l privește pe Caragiale ca personalitate. Era același din fotografiile binecunoscute. Doar că privirea îi părea și mai vie. Ager în gândire și reacții, aștepta cu nerăbdare clipa când va fi lăsat liber în această lume care l-a fascinat încă de la prima ieșire din casă. Avea tot interesul să bifeze toate testele și să învețe cât mai repede cum se utilizează noua lui viață.
Prima dată i-am făcut cunoștință chiar cu el. Ce a devenit Caragiale în cultura română. A râs flatat dar și neîncrezător privindu-și opera în manualele școlare. În fond, asta este consacrarea supremă a unui scriitor, mai ales la un secol distanță. Mai mult i-a plăcut să vadă că piesele sale încă se joacă, dar și faptul că au fost ecranizate. Nu se aștepta ca cinematograful să devină o artă atât de evoluată. S-a strâmbat dezgustat văzându-și portretul pe etichetele unor mărci de bere, deși mi-a spus că înțelege că notorietatea absolută poate însemna și așa ceva. În timpul acestei luni de zile petrecute împreună a observat schimbările produse în limba română, luându-le fără prea multe comentarii drept o evoluție, bună sau rea – nu contează prea mult. Dar mi-a spus că totuși nu înțelege de ce se mai folosesc expresii din limba pe care o vorbea el, dacă tot nu mai e bună? Dichis, taifas – erau unele dintre cuvintele care-l făceau să se încrunte. Dar singurul lucru care l-a făcut să mormăie în final ceva greu de priceput (mie mi s-a părut că a zis ceva de felul „N-ați înțeles nimic”) a fost ocurența obositoare a apelativului „Nenea Iancu”. Nu știu de ce, m-am simțit dator să-i cer scuze pentru această familiaritate pe care eu unul n-am folosit-o niciodată, avea dreptate să simtă nemulțumit de ea.

Caragiale

Transcriu, în continuare, un interviu în exclusivitate pentru Despre Opera, al unuia dintre cei mai mari scriitori români, Ion Luca Caragiale. Nu înainte de a vă ura: Crăciun fericit!

Despre Opera: O să-mi satisfac o curiozitate. Ați fost la Opera Națională de câteva ori. Ce părere aveți, nu doar despre spectacole, dar și despre instituție?

I.L.Caragiale: (râde în barbă, n.n.) În toată Europa este astăzi, în legătură cu criza economică, o mare criză de cântăreți de operă – amândouă din cauza Americii.

Despre Opera: Extraordinar! Așa este!

I.L.Caragiale: Un confrate al meu, care se pricepe la economia politică, mă asigură că criza economică a Europei se datorește în mare parte cerealelor americane, care inundă piețele vechiului continent. Eu nu mă pricep la economia politică, dar cum îmi explică de bine confratele meu relația între cerere și ofertă și între valoare convențională și cea reală, înțeleg lucrul foarte bine.

Despre Opera: …ăăă, vorbeam despre operă, muzică, instituții. Mă scuzați, e bine și așa, putem continua cu economia, dacă doriți…

I.L.Caragiale: Atunci stabilesc eu teoria: America ne dă grâne și ne ia cântăreții. Târgurile bogate, răsărite ca prin minune în câțiva ani pe nămolurile aurifere ale Lumii Noi, au nevoie de petreceri de lux și și le pot plăti mai bine decât noi.

(Râdem de ne prăpădim.- n.n.)

[…]

Despre Opera: Ce ați mai văzut la Opera Națională ?

I.L.Caragiale: Lucia di Lammermoor, preacunoscuta operă lirică a lui Donizetti.

Despre Opera: Aaa, foarte interesant! Și ce impresie ați avut? Atmosfera cum vi s-a părut, față de timpurile dumneavoastră? Vă întreb pentru că lumea are o nostalgie astăzi după epoca în care ați trăit… Să ne imaginăm o clipă că suntem, să zicem, la 1885, în drum spre Teatrul Național, unde funcționa Opera la acea vreme, pentru o reprezentație cu Lucia di Lammermoor. Îmi pot imagina trăsurile din care coboară diverse doamne însoțite de cavaleri, care merg să guste o artă totuși destul de nouă în România…

I.L.Caragiale: Nu e cucoană de mahala, nu e ștrengar de uliță care să nu cunoască întreaga partiție pe de rost.

Și apoi, unde mai pui flașnetele! Flașnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat. Când mergeam la teatru, o flașnetă cânta devale, la Gambrinus, aria finală, Tu, che al ciel spiegasti…, foarte încet și tânguios.

Asta e partea grozavă a capodoperelor populare și ieftine! Mi-e rușine, dar trebuie să mărturisesc că pe mine multe capodopere de soiul Luciei, de care sunt infectate toate răspântiile și toate clavirele din mahalale, mă vâră într-un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută – o senzație analoagă cu efectul pe care ți-l produce dulceața de vișine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon.

Despre Opera: Mie, drept să vă spun, mi se pare o imagine foarte frumoasă acum – capodopera lui Donizetti să fie așa de cunoscută și de fredonată pe stradă, fie și de către o flașnetă. Cei care știu muzica lui Donizetti îndeajuns de bine încât s-o fredoneze pe stradă cred că se pot număra pe degete. Cât privește opera, iată, muzica bună este din ce în ce mai sufocată de tot felul de curente cu mare succes, dar de o calitate deplorabilă. Manelele sau muzica de petrecere, de exemplu. Ați ascultat? Cred că era imposibil să le puteți evita… Știu că ați nimerit pe la niște petreceri în ultimele săptămâni, unde ați avut ocazia să „gustați” un repertoriu „eclectic” de muzică de „voie-bună”, din păcate foarte la modă…

I.L.Caragiale: Repertoriul țigănesc se compunea din danțuri primitive populare și mai cu seamă din așa numitele cântece de lume: toate saloanele, toate mahalalele, hanurile, grădinile, cârciumile și noaptea târziu chiar ulițele urlau de ahturi. În mijlocul acelei mode stupide, acelui curent de erotism trivial, de sentimentalism grețos și de galanterie ridiculă, cari au târât și mânjit chiar pe mulți oameni de spirit și de adevărat talent…

E un trist tezaur, mai ales în partea poetică. În această grămadă de orduri literare, de testimonii de imbecilitate a unei epoce, se găsesc totuși rătăcite rare exemple oneste, câte o bucată a unui adevărat poet și încă câteva populare românești propriu zise, nu grecești, sau țigănești.

Despre Opera: Dar, în fine, dacă din acest punct de vedere, cel al publicului, semnalez un regres față de România anului 1885, care sunt impresiile acum, Lucia este deja intrată în repertoriul permanent al Operei Naționale…

I.L.Caragiale: Am dreptul să crez că unul dintre cei mai mari șoviniști sâmbătă seara la Teatrul Național am fost eu. Dacă Lucia era cântată de nu știu care Biscottina sau Biscottini din lume, nu mergeam. M-a apucat însă șovinismul pe dinainte și am înghițit-o pe românește de la început până la partea flașnetii; și mergea încet, domol de tot, așa că șovinismul a fost pus, probabil, la vreo zece minute de încercare în plus peste vremea cerută de tempo obligato al partiturii.

Dar nu face nimica, nu-mi pare rău: când e vorba de așa încercări naționale, fiecare e dator să se sacrifice – chiar Donizetti.

Despre Opera: Știu că v-ați documentat asupra acestei instituții care pe vremea dumneavoastră funcționa în clădirea Teatrului Național, acum e o companie de sine stătătoare, are o clădire proprie etc. Cum ați privit deschiderea stagiunii?

I.L.Caragiale: Înainte de deschiderea stagiunii s-a făcut multă discuție despre opera și opereta română. Erau și aci, ca în orice discuție despre ceva ce are să fie, pesimiști și optimiști. Ba are să iasă rău, ba are să iasă bine, ba nu, ba da, și discuția încălzindu-se, pe lângă celelalte și celelalte, s-au zis și vorbe groase. De aci s-au ivit supărări, cari s-au tradus mai la urmă prin faptul regretabil că Direcția teatrelor a refuzat gazetelor pesimiste locul la care aveau dreptul în Teatrul Național după datină și bună-cuviință.

Ce bine că noi am rămas în acea discuție neutri! Noi avem bilet și, fiindcă ținem mult la el și voim să-l păstrăm, promitem onor. direcții cea mai desăvârșită amabilitate.

S-a deschis, în sfârșit, stagiunea în necazul pesimiștilor, și încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă.

Despre Opera: Bine, e drept că, după multă vreme, se încearcă azi să se reformeze instituția Operei Naționale, să ajungă și ea în rândul teatrelor de operă din lume, pe o poziție onorabilă. Să vedem, eu sper să reușească, ar fi păcat să rămânem în urmă. Ce părere aveți, care sunt șansele? Ce-i trebuie acestei instituții ca să reușească?

I.L.Caragiale: Este o vorbă veche: pentru ca să faci război, îți trebuiesc trei lucruri – bani, bani și bani. Altă vorbă și mai veche ne spune că pas d’argent, pas de suisse, adică pe românește aplá: n-ai bani, n-ai arnăut. Se știe că elvețienii au fost pentru regii Franței ce erau tot cam pe atunci arnăuții pentru domnii principatelor noastre.

Vorbele acelea se potriveau până acum câtva timp și la operă: Pentru ca să ai o trupă de operă, îți trebuiesc trei lucruri: bani, bani și bani; și pas d’argent, pas de chanteur – n-ai bani, n-ai cântăreți.

Despre Opera: Aveți perfectă dreptate. Din păcate, banii sunt puțini, măcar în ceea ce privește subvențiile statului în cultura românească. Poate că vremurile s-au schimbat față de secolul XIX, acum trăim într-o democrație veritabilă și…

I.L.Caragiale: Da, însă Danton, mai democrat, avea altă formulă. El zicea că pentru orice îți trebuiesc alte trei lucruri: îndrăzneală, îndrăzneală și iar îndrăzneală. Astăzi, în timpurile noastre democratice, trebuie să aplicăm vorba lui Danton și la operă. Pentru ca să ai operă, și mai cu seamă operă națională, îți trebuie îndrăzneală, îndrăzneală și iar îndrăzneală.

Despre Opera: Îndrăzneală?

I.L.Caragiale: A îndrăzni, iată secretul în artă. A îndrăzni va să zică a putea. Voiește și vei putea, luminează-te și vei fi! a zis un alt mare democrat.

Despre Opera: C.A. Rosetti, da! Lui îi aparține cugetarea aceasta.

I.L.Caragiale: Îndrăznește și vei cânta! zicem noi. Vei cânta ieftin, dar vei cânta; vei cânta rău, dar vei cânta; vei cânta fals, deplorabil, ridicul, dar vei cânta. Ce se cere de la operă? A cânta.

Da. Trebuie încurajat orice act de îndrăzneală națională, chiar dacă el se face cu concursul străinilor, căci aci străinii sunt aliații noștri. Trebuie să fie cineva lipsit de orice sentiment de iubire pentru națiunea sa, pentru progresul acesteia și pentru încurajarea acestuia, ca să nu aplaude orice act de îndrăzneală de acest fel.

Despre Opera: Mda, cine știe, aceasta să fie soluția? Adică, mă gândesc că experiența se poate împrumuta și poate că, dacă am privi spre scenele mari din Europa…

I.L.Caragiale: Scenele mari din Europa se țin totuși de vechea sistemă. Ele, în loc de îndrăzneală, întrebuințează tot banii. Un grupet, un tril, o cadență costă mii de franci. Ce sistem de corupție, ce venalitate!

Despre Opera: ?!

I.L.Caragiale: Și unde mai pui că artiștii în sistemul cel vechi nu fac o notă mai mult peste cât sunt plătiți să facă; pe câtă vreme ai noștri, peste câte sunt datori, îți mai fac pe deasupra grupete, triluri, cadențe – toate gratis! Prefer sistemul național. Pe lângă alte avanataje, mai avem și pe acela că orice operă, cât de veche, de câte ori se joacă e ceva cu totul nou.

Despre Opera: Bun, lăsând gluma la o parte, artiștii români sunt, din păcate, foarte prost plătiți. E un contrast umilitor față de ce se întâmplă în străinătate, unde cântăreții importanți câștigă sume enorme. Trebuie să fie găsită o soluție pentru această problemă, ce părere aveți?

I.L.Caragiale: Se zice, eu nu pot afirma cu siguranță, că în străinătate primadone bune ar fi plătind pe o camerieră sau o damă de companie mai mult decât plătește teatrul nostru pe o primadonă. Se înțelege că dama de companie sau cameriera joacă acolo rolul și de secretar intim – o misiune delicată, unde se cer adesea calități și fineți de stil deosebit. Ce rușine!

Despre Opera: Vă rog să-mi permiteți să vă spun că acesta nu este un argument, aritștii sunt plătiți sub limita decenței… E adevărat, nu sunt staruri mondiale, dar avem și noi valorile noastre.

I.L.Caragiale: Asta este imoral. Prefer simplicitatea noastră națională: moravuri curate, leafă mică, îndrăzneală mare, triluri gratuite, toate astea fără cameriere plătite așa de scump încât ar sări cât colo în ochii opiniei publice că nu e lucru curat la mijloc.

Modestia este decorul talentelor tinere. O primadonă plătită foarte scump, chiar dacă ar avea talent, ar însemna că nu este modestă și începuturile trebuiesc să fie modeste, deși îndrăznețe.

De exemplu, poți să începi rău, fără talent, fără pricepere, fără apucătură: e o îndrăzneală lăudabilă dacă este modestă.

Despre Opera: Hahaha! Am înțeles ironia, dar biletele le plătim noi și sunt din ce în ce mai scumpe…

I.L.Caragiale: Publicul nu trebuie să fie pretențios. Trebuie să nu uite că și acesta este un început nou de operă română, un început, îndrăzneț poate, dar fără-ndoială modest.

Publicul trebuie să aibe îndrăzneala a-l încuraja și să fie modest în pretențiuni.

Despre Opera: Haha! Publicul a evoluat? Cum vi se pare în ceea ce privește receptarea unui spectacol?

I.L.Caragiale: Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu știu cum se face, dar în orice seară mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu găsești un găgăuță măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni cine știe ce speculă șarlatanească și grosolană a sentimentelor de patriotism și naționalism în artă. Nu, nici un găgăuță: toți, de orice sex și de orice vârstă, au o educație artistică hiperrafinată și nu pot plăti nerozește, oricât ar fi eticheta de națională, o marfă de contrabandă artistică.

Despre Opera: Bine, dar toată această criză a vieții artistice nu se poate rezolva peste noapte. Pe termen lung trebuie pornit de la început, Conservatorul de exemplu…

I.L.Caragiale: Ministrul instrucțiunii publice a trimis către mai mulți amatori de literatură și de artă o circulară prin care-i roagă să-și dea cu părerea lor asupra unei nouă organizațiuni a teatrelor și conservatoarelor de muzică și declamațiune; căci, cu organizația actuală, aceste instituțiuni nu mai pot merge.

Intențiunea domnului ministru e cât se poate de lăudabilă. Nu știu anume la ce persoane s-a adresat domnia sa, dar îmi place să presupun că între toate acele, firește, nu este nici una care să nu priceapă perfect de ce e vorba, sau care să fie interesată personal în afacerile teatrelor sau ale conservatoarelor. Desigur, sunt la noi mulți, foarte mulți oameni competenți în materie, cari, cu concursul luminilor lor, pot alcătui o organizație sau chiar mai multe.

Despre Opera: Exact! Și eu cred că e mai degrabă un semn bun că intelectualitatea românească s-a implicat în politică, măcar în acest domeniu al culturii. Există filosofi, scriitori, cântăreți care de-a lungul timpului au ocupat poziția de ministru al culturii, deci… Dar unde vedeți a fi o problemă în acest apel al ministrului?

I.L.Caragiale: Tot așa de sigur e că teatrele și conservatoarele noastre nu sufer de lipsă de talente, ci numai și numai de lipsă de organizare, căci, firește, dacă ar fi lipsit numai talentele și organizarea, instituțiile acestea ar fi mers perfect și astfel domnul ministru, dacă ar fi și observat, lucru puțin probabil, că lipsesc talentele, ar fi făcut către iubitorii de artă o circulară prin care să le ceară părerea nu asupra chestiunii reorganizării, ci asupra chestiunii: cum vom putea avea talente.

Despre Opera: Hahaha! Deci problema ar fi cu totul alta, după dumneavoastră. Dar e cu atât mai grav, în cazul acesta! Cum anume explicați situația de fapt? Pentru că statul…

I.L.Caragiale: Trebuia deci și teatrele și conservatoarele – cari în toată lumea au ajuns la culmea dezvoltării fără să fi avut nici o relație cu statul, ci s-au născut și au crescut de sine-le, potrivit nevoilor și aptitudinilor sociale – să se întocmească la noi ca instituțiuni de stat și, fiindcă statul e liberal, ele au fost întocmite pe baza celei mai largi liberalități.

Despre Opera: Liberal? Mă rog, înțeleg sensul, vreți să spuneți de stânga, pentru că pe vremea dumneavoastră liberalismul era de fapt de stânga, în timp ce dreapta era conservatoare. Așadar, un rol important al statului în protecția socială, dar și în sprijinirea culturii și a educației. Mai ales a educației, până acum învățământul de stat a produs tot ce este mai bun în ceea ce privește societatea actuală. Sau nu?

I.L.Caragiale: Așa, statul învață gratis pe orice fetică să cânte valsuri, polci și pas de quatre la piano, învață gratis pe oricine să cânte Stela confidente din gură, din vioară, din trâmbiță, din ocarină ori xilofon; învață gratis pe orice domnișoară sau domnișor să reciteze Pe o stâncă neagră a lui Bolintineanu – toate acestea fără condiții de sex, de vârstă și de naționalitate, aibă mai mult sau mai deloc talent tinerii sau tinerele cărora le deschizi într-un mod așa de generos porțile școlii.

[…]

Despre Opera: Atunci ce este de făcut? Fără sprijin financiar de la stat, opera ar dispărea în România.

I.L.Caragiale: Vom avea opera națională, cu text național, partițiune națională, cântăreți și figuranți naționali, decoruri naționale, maestru național, etc. – naționale.

Vom avea, în sfârșit, o execuție națională.

Despre Opera: Da. Și nu e bine?

I.L.Caragiale: În adevăr, din câte elemente trebuiesc pentru instituirea și propășirea unui teatru național, afară de public, fie chiar nenațional, le vom avea pe toate: școale de arte naționale, direcția națională, literatura națională, artiști naționali.

Despre Opera: Păi trebuie întreținute, pentru a ne păstra o identitate națională…

I.L.Caragiale: Mai rămâne publicul național. Iată, într-adevăr, ce ne mai lipsește. Ce e drept, însă, în loc de public național avem un stat național. Acesta plătește arta și pe artiști – cam ieftin, firește – dar oricum, decât nimic, tot e mai bună o subvențiune cu care se pot întreține multe lucruri naționale.

Despre Opera: Nu cred că înțeleg…

I.L.Caragiale: Dumneata nu vrei să ai un sentiment național destul de dezvoltat; nu poftești la teatrul național să asculți operă națională, cu vorbe naționale și cu muzică națională, cântată național de artiști naționali. Care va să zică, dumneata nu-nțelegi ce importanță au literatura națională, arta națională, primadona națională? Foarte bine. Atunci statul național este dator să te facă să susții opera națională.

Despre Opera: Cum?

I.L.Caragiale: Cum?… Foarte ușor. Statul național ia din birul dumitale cât nu vrei să dai de bună voie teatrului național și întreține acest focar de cultură națională.

Despre Opera: Focar… asta sună mai degrabă rău. În fine, populația plătește impozitele din care se dau și subvențiile către teatre. 

I.L.Caragiale: În toată lumea, publicul se împarte în două părți: o parte care merge la teatru și plătește, și alta care nu plătește și nu merge la teatru.

Despre Opera: Și la noi, nu e tot așa?

I.L.Caragiale: La noi se-mparte altfel: o parte care plătește teatrul național și nu merge la teatrul național și alta care merge la teatrul național fără să plătească.

Despre Opera: Da, dar dacă aș fi cum spuneți, un mitocan care nu este interesat de teatru și cu atât mai puțin de operă, de ce să mă duc?

I.L.Caragiale: Dumneata, mitocan național, din birul căruia se-ntreține teatrul național, fă și dumneata o dată un sacrificiu, că ești și dumneata român, ce Dumnezeu! dă o dată un leu și du-te la galerie la opera națională; nu atâta pentru operă, că tot n-ai s-o pricepi grozav, ci pentru ca să te convingi de ce-ți spun eu. Uite-te-n toate lojile, uite-te-n staluri și vezi cât de multă lume! ce de cocoane gătite! ce de tineret elegant! Ei! Fă socoteală dumneata, că ești negustor, cam cât bănet să fi intrat la casă în seara aceea, și apoi du-te la casier și întreabă-l să vezi dacă a încasat destul ca să plătească cheltuielile sale.

Despre Opera: Pentru ce?

I.L.Caragiale: Pentru ce? Pentru că trei sferturi din lumea aceea națională a intrat gratis, cum am zice, pe mofturi, la opera națională.

Ba mă prinz că odată, dacă te vei duce mai des, ai să vezi și așa, de pomană, tot nu s-a putut umplea sala națională decât mai puțin ca pe jumătate.

Despre Opera: Și atunci a cui e vina?

I.L.Caragiale: A cui e vina?

A dumitale, mitocane! De ce nu dai cu neamurile dumitale năvală la teatrul național?

Uite! Îți dă Norma națională, cu vorba naționale, cu muzică națională, cu primadone și tenori naționali, cu maestru național, și toți cântă național. Ce mai vrei mitocane?

De ce nu mergi la opera națională?

Despre Opera: Vă dau dreptate. În fapt, această subvenție care vine oricum compromite calitatea întregului ansamblu artistic: și reprezentația în sine și repertoriul și artiștii. Din păcate, nu există o cultură a mecenatului în România, cel puțin nu așa ca la Metropolitan Opera, care se ține cu o subvenție anuală de vreo 4-5% din partea statului. În rest, toți banii vin de la sectorul privat și din încasări. Câteva sute de milioane de dolari… Nu prea pot înțelege, oare la noi de ce nu se întâmplă tot așa?

I.L.Caragiale: Sunt familii bogate, oameni distinși, cari dispun de două-trei loji oricând vor să vină, și dacă nu vin în persoană, trimet om în loc cu familia acestuia; cari capătă regulat, pentru a le împărți la oamenii lor de casă, la cusătorese, la laptagiu, la spălătoreasă și la slugi și la rudele acestora atâtea ș-atâtea bilete de favoare; și cari în schimb n-au dat vreodată o para chioară la casa teatrului, măcar de omenie la vreun beneficiu de artist, ori la vreo altă reprezentație extraordinară, nici măcar n-au făcut vreodată teatrului un serviciu de orice natură.

Despre Opera: Mda… Ce-i drept…

I.L.Caragiale: Să dea bani pentru teatru? cine vreodată plătește o plăcere pe care a putut-o s-o poată gusta gratis până să i se acrească sufletul de ea! Chiar când vin gratis cu toate neamurile și cu toată suita de protejați și de domesticitate, atunci moțăie în lojă, stă cât stă, și pleacă; ori – ce e și mai rău și mai nedelicat – merg în bufet să tragă tutun și să bârfească și să critice, ca niște cunoscători blazați, montarea piesei și jocul artiștilor…

Despre Opera: Da, am văzut și eu…

I.L.Caragiale: Toate aste observațiuni le fac în bufet abonații gratis – ctitorii teatrului – ca să minuneze pe bieții mitocani – drept-credincioșii – cari, mai puțin favorizați de soartă și de obrăznicie, intră și ei din când în când la teatru cu bilet plătit.

Despre Opera: Așa este, și este păcat, pentru că statul face un efort, dar nu este de ajuns, nu este suficient pentru a sprijini artele frumoase sau literatura, cum ar fi prin ICR sau alte instituții similare. Lumea nu mai citește… se uită numai la televizor.

I.L.Caragiale: O societate nu poate dispune la un moment dat decât de o anumită putere de încurajare a industriilor inutile. Și aici stă răul cel mare. Puterea aceasta limitată, împărtășindu-se fără socoteală la oricine face literatură și artă, chemat ori nechemat, priceput ori ba, serios sau ridicul, se pierde fără să poată folosi acolo unde în adevăr și pe drept ar trebui să folosească.

De câte ori auz pe cineva văicărindu-se că literele și artele frumoase nu sunt încurajate la noi, îi spun: poate să ai dreptate întrucâtva, dar în orice caz, vinovatul, sau mai bine vinovații pentru aceasta trebuiesc căutați nu între public, nu în societate, ci între aceia cari le profesează.

Despre Opera: Asta cam așa e… Și totuși, fără ajutor, fără încurajare, ar putea fi și mai rău…

I.L.Caragiale: Nu! Precum am mai spus-o și în altă parte: literatura și artele frumoase, după cât se fac și, mai ales, după cum se fac la noi, sunt prea din cale-afară încurajate; așa că parcă n-ar strica să începem odată a le descuraja.

*****

Fragment dintr-un volum în curs de apariție, Convorbiri cu Ion Luca Caragiale (în fața televizorului).

Notă: Acest interviu este imaginar, dar numai în parte. Răspunsurile lui Ion Luca Caragiale sunt 100% autentice și au fost extrase din articolele scrise de el și publicate în presa vremii. Asemănările cu realitatea sunt întâmplătoare, dar cu atât mai interesante.

3 comments on “I. L. Caragiale: „Pentru ca să ai o trupă de operă, îți trebuiesc trei lucruri: bani, bani și bani” – un interviu în exclusivitate

  1. Pingback: Falstaff, cel din dicționare… | Despre Opera

  2. Pingback: Șovinism românesc | Despre Opera

  3. Pingback: De vorbă cu I.L. Caragiale despre Biblioteca Națională | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Decembrie 23, 2014 by in Interviu, Muzica, Nou și interesant, Umor and tagged , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: