Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Parsifal, cel din dicționare…


Săptămâna aceasta, împătimiții de operă au o ocazie rară: aceea de a vedea la București ultimele opere scrise de Giuseppe Verdi și de Richard Wagner. Joi și Vineri, la Ateneul Român va fi actul III din Parsifal, având pe afiș nume grele ale operei wagneriene: Christian Badea, Eric Halfvarson și Stefan Vinke, secondați de Levente Molnár și Maia Morgenstern, cu toții fiind învăluiți de sunetele Orchestrei și Corului Filarmonicii „George Enescu”. În aceleași zile, la Opera Națională București, vor fi ultimele reprezentații din această stagiune cu Falstaff, în regia lui Graham Vick. Desigur, evenimentul principal este cel de la Ateneul Român, din mai multe motive: raritatea prezentării acestei opere în România (ultima oară a fost acum… 83 de ani!) și singularitatea acestei formule artistice, pe care putem doar să sperăm s-o mai revedem. Dar această aliniere a planetelor,  benefică pentru artă, care se va întâmpla săptămâna viitoare, poate fi un bun motiv pentru iubitorii de operă din provincie să facă un drum la București. Așa cum am făcut și la vremea premierei lui Falstaff de la ONB, voi publica traducerea textelor unor mari muzicologi francezi, Pierre-Jean Rémy și Alain Duault.

Și pentru că în articolul precedent am prezentat o bandă desenată din 1955, de data aceasta, la sfârșitul articolului veți găsi o galerie foto cu desenele lui Willy Pogany din albumul său Parsifal, editat în 1912, la C.Y. Cromwell.

Willy Pogany - Parsifal

Willy Pogany – Parsifal

Pierre-Jean Rémy: Dictionnaire amoureux de l’opéra Paris, Plon, 2014

Parsifal Richard Wagner. Libretul autorului. Bayreuth, 1882

Desigur, este foarte ușor să rezumăm Parisfal în câteva formule universal valabile. Ultima operă a lui Wagner? Testamentul muzical al compozitorului? Nu, în nici un caz! Nu este o operă, este o ceremonie religioasă, o liturghie… În primul rând, toți cei care au văzut-o la Bayreuth, și uneori chiar și în alte părți, știu prea bine că nu este vorba despre o operă ca toate celelalte deoarece, la finalul primului act, când tânărul Parsifal asistă uimit, pentru prima oară, la ceremonia Graalului și când cortina cade încet, publicul informat știe că nu trebuie să aplaude. Ceea ce tocmai s-a întâmplat pe scenă nu a fost teatru, ci religia wagneriană, în amestecul ei de creștinism mistic, legende celtice, căutări îndelungi ale omului obișnuit pe drumul către mântuire. Și dacă termenul de „catedrală” a putut fi aplicat vreodată sălii de operă de pe colina sacră, atunci Parsifal este lucrarea căreia i se potrivește cel mai bine. De altfel Wagner însuși a scris, pe prima pagină a partiturii, că Parsifal este „Ein Bühnenweihfestspiel: o piesă de festival pentru sfințirea scenei”. Observați precizarea „Ein”: o, una, care demonstrează incontestabil unicitatea acestei lucrări fără egal, creată la Bayreuth pe 26 iulie 1882, cu un an înainte de moartea maestrului. Ce alt compozitor ar fi avut ideea să precizeze, în subtitlul unei creații, că este vorba despre „o operă lirică” sau de uno dramma giocoso? În orice caz, un lucru este sigur: încă din 1845, compunând Parsifal după lectura poemelor lui Wolfram von Eschenbach, Wagner are din ce în ce mai clară în cap ideea de a se gândi la legenda Graalului. Lohengrin, creat la Weimar în 1850, constituia o primă abordare. Dar Wagner dorea să meargă și mai departe. Conform unei legende pios întreținute chiar de compozitor, primele idei pentru ceea ce urma să devină libretul lui Parsifal au fost puse pe hârtie în Vinerea Mare, cu două zile înainte de Paștele lui 1857. Dar o primă versiune completă a textului, urmată curând de o a doua, a văzut lumina zilei abia în 1865, respectiv 1877. Imediat după aceea, Wagner s-a apucat să lucreze la muzică, pe care a terminat-o în primăvara lui 1879. A urmat prima reprezentație, faimoasă în istoria muzicii, la 28 iulie 1882, la Bayreuth, destinată exclusiv membrilor Societății Prietenilor care se formase în jurul compozitorului și al festivalului său. În aceeași vară au avut loc încă paisprezece reprezentații. După aceea, Parsifal va fi pe afișul festivalului de la Bayreuth aproape în fiecare an. La moartea lui, Wagner lăsase instrucțiuni foarte stricte. Timp de treizeci de ani, Parisfal nu trebuia să fie reprezentat nicăieri în altă parte, ci doar la Bayreuth. Adică, încă o dată, caracterul excepțional, mai exact sacru al acestui testament muzical și intelectual. Totuși, cu acordul familiei, Parsifal va fi montat la München în 1884 și 1885, exclusiv pentru Regele Ludovic al II-lea al Bavariei, mecena absolut. Apoi, în baza argumentului că vor fi doar reprezentanții în concert, opera va fi prezentată la Londra, în 1884, la New York, în 1886, la Boston, în 1891, și la Amsterdam, în 1896. Și într-un final, Metropolitan Opera din New York, la douăzeci și unu și nu la treizeci de ani după seara de 26 iulie 1882, va decide să încalce testamentul poate economic și financiar al maestrului și să prezinte opera nu în Vinerea Mare, ci în Ajunul Crăciunului!

DALO Remy

Libretul, sau mai degrabă poemul lui Wagner constituie o interpretare liberă a textelor lui Wolfram von Eschenbach și a legendei Graalului. Titurel, bătrânul rege al regatului Graalului, este pe patul de moarte. El a lăsat conducerea regatului în mâinile fiului său, Amfortas. Dar acesta a păcătuit, sedus de Kundry, un spirit al răului – foarte emoționant, de altfel, după cum vom vedea –, trimis de vrăjitorul Klingsor pentru a distruge ordinul Graalului.

Klingsor este singurul personaj cu adevărat malefic din poveste. El nu apare decât în actul II și este păcătosul prin excelență: cel care a cunoscut adevărul și nu a știut să îl trăiască. Știind că nu va fi capabil să reziste la regula castității impuse de ordinul Graalului, Klingsor s-a auto-mutilat. Dar, departe de a atinge fericirea sfinților, gestul i-a atras alungarea în regatul răului. De atunci are o singură obsesie: să îi distrugă pe cei care nu au făcut ca el.

La început, Amfortas, care fusese lovit și acum avea o rană pe care nimeni nu o putea vindeca, este purtat pe brațe până la un izvor făcător de miracole care, uneori, îi mai ușurează durerile. În același timp, Kundry, o femeie care a îndrăznit să râdă când l-a văzut pe Iisus trecând pe Drumul Crucii, încearcă prin toate mijloacele, cu umilință, să își repare greșeala și pleacă la capătul lumii în căutarea băuturilor cu proprietăți miraculoase. Dar nimic nu are efect și Amfortas pare incapabil să oficieze sacrificiul Graalului, adică slujba care asigură supraviețuirea cavalerilor ce îl înconjoară. Ne vom aminti de Freia, din Aurul Rinului, ale cărei mere magice și foarte păgâne sunt, asemeni împărtășaniei Graalului, singurul mod prin care zeii se țin departe de propriul amurg… Și iată că, în timpul ceremoniei pe care o reprezintă zilnic baia lui Amfortas, apare brusc un tânăr inocent, Parsifal. El tocmai a omorât o lebădă, fără să știe că, în regatul Graalului, nimeni nu are dreptul să ucidă. Unul dintre cei mai bătrâni cavaleri ai Graalului, Gurnemanz, îi face morală, dar apoi se întreabă dacă nu cumva tânărul este salvatorul pe care îl așteaptă toți. Deci amândoi se alătură cortegiului care îl conduce pe Amfortas în sala unde, în fața tuturor cavalerilor, se săvârșește ceremonia Graalului. Dar Parsifal nu-și dă seama de nimic și este trimis înapoi la joaca și vânătoarea din pădure. Sfârșitul actului, slujba s-a încheiat: deci să nu aplaude nimeni!

Actul II se desfășoară în regatul lui Klingsor. Acesta le strânge pe Fetele-Flori, femei ademenitoare, al căror rol este să îi corupă pe cei mai puri cavaleri. Printre ele și Kundry, întoarsă la vechiul ei stăpân și având un rol special. Pe ea o pune Klingsor să îl seducă pe tânărul care se apropie, la fel de inocent ca în primul act, Parisfal. Vrăjitorul a ghicit pericolul pe care îl reprezintă, pentru el, adolescentul atât de pur. După ce s-a amuzat cu Fetele-Flori, Parsifal este pe punctul de a asculta discursul seducător al lui Kundry. Dar în mintea lui confuză încă, amorul carnal și amorul matern nu sunt bine delimitate. Kundry va rosti atunci numele adevărat al băiatului, pe care acesta nu îl cunoștea: Parsifal. Ea va pronunța și numele mamei acestuia, iar ochii băiatului se vor deschide. El va respinge dragostea carnală a lui Kundry, învăluitoare și mai apoi disperată, va refuza tentațiile lui Klingsor. Mâna lui Dumnezeu va opri lancea cu care vrăjitorul dorea să îl omoare și regatul lui Klingsor, asemeni regatului lui Wotan la sfârșitul Amurgului Zeilor, va pieri, împreună cu Fetele-Flori și toate artificiile sale.

Al treilea act se desfășoară în Vinerea Mare. Regatul Graalului este umbrit de durere. Titurel, bătrânul rege, a murit. Amfortas, a cărui rană nu poate fi vindecată de nimic, nu mai poate săvârși sacrificiul. Gurnemanz, cel care domină tot acest al treilea act, trăiește și se roagă îndurerat, alături de o Kundry care a revenit la el și care nu va pronunța, în această ultimă parte, decât un singur cuvânt: „a sluji”. Atunci apare un cavaler înarmat, deși, după cum ne amintim, în regatul Graalului sunt interzise armele și uciderea altor ființe. Dar Gurnemanz îl va recunoaște imediat, este Parisfal, care a făcut o călătorie lungă,   un pelerinaj către mântuire. Urmează scena Vrăjirii din Vinerea Mare, rămasă în istoria muzicii, ba chiar și a literaturii, căci se pare că Marcel Proust a împrumutat de aici elemente pentru Sonata lui Vinteuil, imn al iubirii dintre Swann și Odette, în volumul Partea dinspre Swann. Întreaga natură se trezește, Gurnemanz cântă această renaștere într-unul dintre cele mai frumoase monologuri din istoria operei. Apoi, urmat de Parsifal, se duce în sala în care se celebrează misterul Graalului, iar cel care va face gesturile sacre de această dată este Parisfal…

S-a dorit, poate pentru prea multă vreme, rezumarea acțiunii lungi, sau a lipsei de acțiune din această lucrare fără seamăn în care, la fel ca în Tristan și Isolda, personajele rețelei dese de teme sunt învăluite de muzică și orchestră. În Tetralogie, leitmotivele joacă într-un fel rolul-motor. În Parisfal, ca și în Tristan, ele descriu mai puțin personajele și o acțiune, dar participă la emoția fiecăruia, în primul rând la cea a actorilor dramei, dar și la emoția spectatorilor din sală. Sau, azi, la emoția ascultătorilor de discuri. Suntem inundați de un val muzical neîntrerupt, care pătrunde, care vrăjește. Într-o piesă englezească  ce a cunoscut doar gloria efemeră în anii ’70, la Londra, și al cărei titlu mi-l voi aminti la un moment dat, personajul principal este un profesor de la Oxford sau Cambridge pentru care fericirea înseamnă să se așeze într-un fotoliu și să asculte preludiul primului act din Parsifal… Nu va reuși să facă asta niciodată, căci trivialitatea întâmplărilor de pe scenă, nimic mai puțin decât sinuciderea unuia dintre studenții lui, îl va împiedica să se bucure, singur, de o slujbă oficiată pentru toți. O altă apropiere pe care o întâlnim frecvent în zilele noastre este cea dintre cavalerii Graalului și, mai plini de ambiguitate, cavalerii siniștri ai unor secte și mai sinistre. Mantia albă ce poartă semnul lui Iisus Hristos o evocă, poate, pe cea a cavalerilor teutoni plecați în alte timpuri să cucerească teritoriile din nord; dar, mai ales azi, mascarada falșilor cavaleri iluminați ai Dumnezeu știe cărui ordin al unui templu așa zis solar, care își împing discipolii la moarte, fără nici o remușcare – în timp ce Parsifal, Gurnemanz și cavalerii Graalului propun viața.

La fiecare reprezentație, la fiecare audiție cu Parsifal, accentul pare să fie pus pe un personaj diferit. Pentru mulți, orchestra și dirijorul ei sunt cei care interpretează rolul principal. Desigur, se vorbește cu emoție despre marile reluări de la Bayreuth, dirijate de Hans Knappertsbusch sau de francezii Français André Cluytens și mai ales Pierre Boulez, în 1966, cu o distribuție de vis: Sándor Kónya, Astrid Varnay, Hans Hotter. Boulez a dirijat din nou Parsifal la Bayreuth în 2004. Dar nu vom uita nici faptul că, înaintea lor, Furtwängler, Toscanini, Richard Strauss au dirijat și ei „festivalul pentru sfințirea scenei” de pe colina verde. Și nu vom uita nici că, din păcate, poate cu excepția lui Karajan, nimeni nu a știu să producă emoția unui Knappertsbusch.

Rămân interpreții rolurilor principale. În majoritatea producțiilor, cel care iese în prim plan este Gurnemanz, preotul când resemnat, când vrăjitor. Și aici avem câteva siluete care ne-au rămas în memorie, printre care, în mod natural și din nou, Hans Hotter. Înregistrat târziu la Met, în 1954, Hotter ne-a lăsat totuși măsura lucrurilor pe care știa să le facă. Și asta nu e totul: îl regăsim peste opt sau zece ani la Bayreuth, aproape egal cu el însuși. Cu el, rolul lui Gurnemanz se apropie de mistica unui cântec pur, cu adevărat elegiac.

Rolul lui Amfortas este mai scurt, Hotter l-a cântat și pe acesta, iar azi un Thomas Hampson îi dă o dimensiune poetică și dureroasă fără egal.

Cât despre interpretele lui Kundry, păcătoasa pocăită pe care răul încă o urmărește, unele sunt pur și simplu legendare. Martha Mödl, desigur, dar și Leonie Rysanek, până la Gwyneth Jones, trecând, natural, pe la Régine Crespin, care a fost Kundry ideală pentru Knappertsbusch, în anii 1950. Azi, această funcție pare repartizată, pentru încă o bucată de vreme, lui Waltraud Meier, cea cu fizic de tragediană.

Rămâne rolul, uneori ingrat, al lui Parsifal. De fapt este un rol foarte scurt, chiar dacă el este cel care dă numele Festivalului sfânt. Parsifal posedă, cu o artă consumată, darul de a ști să îi asculte pe ceilalți cântând. Azi, Plácido Domingo face mai mult decât atât și, în plus, atrage mulțimile. De curând, la Opera Bastille, lumea nu mergea să asculte Parsifal, ci mergea să îl asculte pe Domingo… Și cu asta am spus totul! Ne vom aminti, totuși, de Lauritz Melchior, de Jon Vickers, desigur, și de James King. Unele dintre prietenele noastre îi evocă, emoționate, pe Rene Kollo sau Peter Hofmann, pentru că erau băieți frumoși! La urma urmei, sfânta Lucia pictată în plin extaz mistic de Tiepolo, într-o biserică din Veneția, pare să atingă acest extaz tocmai prin mâna preotului care îi întinde hostia… Să nu uităm că Parsifal este „o scenă sacră”…

Alain Duault: Dictionnaire amoureux de l’Opéra Paris, Plon, 2012

DALO Duault

Creație-testament sau creație-mormânt? Parsifal este asumarea împlinită a unei înălțări simbolice sau acel „Sursum! Bumbum!” denunțat de Nietzsche? În orice caz, este o liturghie, iar lucrarea exact așa se prezintă, inclusiv cu ritualul dorit de Wagner, care interzice aplauzele la finalul primului act! Wagnerienii consideră, nici mai mult nici mai puțin, că Parsifal este o slujbă, al cărei subtitlu este, de altfel, „Festival pentru sfințirea scenei”! Indiferent dacă suntem sau nu sensibili la religia wagneriană, la metafizica sa ambiguă, nu putem fi indiferenți la grandoarea muzicală, la profunzimea expresivă a țesăturii wagneriene desfășurate în Parisfal. Și pentru că Wagner își concepuse inițial Parsifal-ul pentru Bayreuth și exclusiv pentru Bayreuth, pentru acest templu ridicat în cinstea gloriei sale și considerat drept singurul demn de celebrarea acesteia, dacă este posibil, la Bayreuth trebuie să vedem Parsifal. Este obligatoriu să recunoaștem că atunci când ascultăm Parsifal în acest teatru, pentru care a fost conceput, ne cuprinde o emoție suplimentară. Prin urmare, dacă nu putem vedea Parsifal, atunci trebuie să îl ascultăm într-o înregistrare făcută la Bayreuth: există mai multe, dar cea înscrisă la modul absolut în religia wagneriană datează din 1962, cu Hans Knappertsbusch și cu o distribuție din epoca glorioasă a spectacolelor montate de Wieland Wagner, nepotul compozitorului. Este somptuos. Dar trebuie să crezi în ceea ce auzi!

Willy Pogany: Parsifal (1912)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: