Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Ascultând „Messa da Requiem” de Verdi


Un articol publicat în serial pe blogul Stabat MateRomania, acum câteva luni.

Patru dicționare cu recomandări de discuri, critici muzicali din Anglia, Statele Unite și Franța trec în revistă discografia Requiem-ului de Giuseppe Verdi. O versiune definitivă este greu de stabilit, dar mai importante sunt criteriile de evaluare a interpretării acestei compoziții extraordinare. În contextul recentelor concerte de la Cluj și Iași, consultarea discografiei mi se pare cu atât mai utilă.

În Săptămâna Mare a Paștelui ortodox au avut loc la Cluj și Iași două concerte cu această capodoperă a lui Verdi. Am fost la Iași și mi-am scris impresiile într-un articolRequiem-ul de la Cluj l-am văzut la televizor, pe TVR3. A cântat Arona Bogdan, care a acuzat o răceală dar, în ciuda eforturilor vizibile pe care le depunea, mi s-a părut o interpretare neașteptat de bună, foarte în ton cu intențiile compozitorului. Poate că în sală au putut fi observate alte detalii, dar din înregistrare nu am putut discerne mai nimic din criticile care i-au fost aduse. Lângă ea, Andrada Roșu/Naș, care, după un început (Liber scriptur) mai degrabă inadecvat, a continuat excelent, uitând pentru o dată de toate manierismele mezzosopranei verdiene. În mod evident știa ce cântă și despre ce cântă, iar asta s-a văzut, vocea ei mare fiind temperată și sobră, un veritabil canto sacru. Teodor Ilincăi a produs multe sunete frumoase (și puternice, acolo unde trebuia), iar Adrian Sâmpetrean a fost poate cel mai bun din întreg cvartetul, fiind sacerdotal dar și dramatic în același timp. Tiberiu Soare a condus cu siguranță orchestra și corul Operei din Cluj și tot Requiem-ul a fost redat cu sinceritate și fidelitate față de Verdi. Și concertul de la Iași a fost televizat, tot pe TVR3.

Din păcate, un loc comun al acestor înregistrări a fost o captare a sunetului aproape dezastruoasă. Bașii nu au existat, iar reverberația, atâta câtă poate exista în acustica teatrelor de la Cluj și Iași, a fost pur și simplu exterminată. În prea multe locuri, înregistrarea antică a lui Toscanini din 1951 a sunat mai bine decât cele de la TVR3.

În Sâmbăta Mare, Mezzo a transmis Requiem-ul de Verdi de la Teatro alla Scala, din 2013, cu Barenboim, Harteros, Garanča, Kaufmann și Pape. Sigur, e o altă lume, nu doar artistică dar și (sau poate mai ales) sonoră. Dincolo de zona tehnică, așa cum s-a și comentat la vremea acelui concert, la Scala am avut totul, mai puțin sacrul italian, pe care Barenboim l-a refuzat cu obstinație, încercând să substituie fervorii niște efecte sonore spectaculoase, dramatice, operatice. Cvartetul de soliști a rămas exemplar până la capăt.

Începem un serial pe tema discografiei Requiem-ului de Verdi. Azi, primul episod.

1001 Classical Recordings You Must Hear Before You Die
(2007, Quintessence, Londra)

MESSA DA REQUIEM, GIUSEPPE VERDI

Dirijor: Carlo Maria Giulini, Soliști: Nicolai Gedda, Elisabeth Schwarzkopf, Christa Ludwig, Nicolai Ghiaurov, 1963, EMI 5 67560-2 [56250]

Dirijor: Carlo Maria Giulini, Soliști: Nicolai Gedda, Elisabeth Schwarzkopf, Christa Ludwig, Nicolai Ghiaurov, 1963, EMI 5 67560-2 [56250]

La moartea lui Gioachino Rossini, în 1868, Verdi a inițiat un proiect pentru scrierea unui Requiem compozit, în care fiecare secțiune să fie lucrarea unui compozitor italian de renume, el însuși contribuind cu Libera meMessa per Rossini nu a fost interpretată niciodată și a fost scoasă la lumină abia în 1988. Poetul Alessandro Manzoni a murit în 1873, iar Verdi, care-l admira și respecta foarte mult, s-a pornit să scrie un Requiem complet în memoria lui. S-a întors la acel nefolosit Libera me și, de asemenea, și-a adus aminte de un pasaj deosebit de frumos din Don Carlos, pe care fusese nevoit să-l taie înainte de premiera operei (acesta a devenit Lacrymosa).

Dirijorul german Hans von Bülow a numit Requiem-ul, mai degrabă într-un sens ofensator, drept „ultima operă a lui Verdi, dar în robe ecleziastice”. Mai târziu și-a cerut scuze, dar punctul său de vedere avea un sens – cu excepția pasajelor de tip fuga, din primele și ultimele secțiuni, limbajul muzical nu era foarte diferit de acela din ultimele sale opere. Chiar și așa, Requiem-ul conține una dintre cele mai frumoase muzici compuse de Verdi. Te decet hymnus cântat a capella, precum și lejerul Sanctus sunt niște repere ale tehnicii corale, mult mai mult decât ostentativul Dies irae. Cei patru soliști au de cântat „ariile” lor și ansambluri, fapt care necesită voci de operă sigure, dar mai degrabă o echipă de cântăreți care să practice măsura și capacitatea de a se asculta unul pe altul. Așa este cazul în înregistrarea produsă de Walter Legge în 1963, cu dirijorul Carlo Maria Giulini și orchestra și corul Philharmonia, în care momentele de frumusețe amuțitoare sunt opuse visceralității entuziasmante a viziunii apocaliptice a lui Giulini.


Dictionnaire des disques et des compacts – Guide critique de la musique classique enregistrée

(1988, Éditions Robert Laffont, Paris)

VERDI: REQUIEM

☸*** Herva Nelli (s), Fedora Barbieri (ms), Giuseppe di Stefano (t), Cesare Siepi (b), Orchestra Simfonică NBC, Ch. Robert-Shaw, Arturo Toscanini. RCA // VL 46.010 (2 d.). Mono. Înregistrare live din 1951.

☸*** Herva Nelli (s), Fedora Barbieri (ms), Giuseppe di Stefano (t), Cesare Siepi (b), Orchestra Simfonică NBC, Ch. Robert-Shaw, Arturo Toscanini. RCA // VL 46.010 (2 d.). Mono. Înregistrare live din 1951.

☸*** Maria Canaglia (s), Ebe Stignani (ms), Benjamino Gigli (t), Ezio Pinza (b), Orchestra și Corul Operei din Roma, Tullio Serafin. EMI // 153-00.671/72 (2 d.) (Italia). Mono, la origine 78 t. Înregistrat în 1939.

☸*** Maria Canaglia (s), Ebe Stignani (ms), Benjamino Gigli (t), Ezio Pinza (b), Orchestra și Corul Operei din Roma, Tullio Serafin. EMI // 153-00.671/72 (2 d.) (Italia). Mono, la origine 78 t. Înregistrat în 1939.

*** Katia Ricciarelli (s), Shirley Verret (ms), Plácido Domingo (t), Nicolai Ghiaurov (b), Corul și Orchestra operei La Scala, Milano, Claudio Abbado. DG // 2707.120 (2 d.) // 3370.032 (2 c.). // 415976-2.

*** Katia Ricciarelli (s), Shirley Verret (ms), Plácido Domingo (t), Nicolai Ghiaurov (b), Corul și Orchestra operei La Scala, Milano, Claudio Abbado. DG // 2707.120 (2 d.) // 3370.032 (2 c.). // 415976-2.

*** Mirella Freni (s), Carlo Cossutta (t), Christa Ludwig (a), Nicolai Ghiaurov (b), Corul Singverein din Viena, Orchestra Filarmonică din Berlin, Herbert von Karajan. DG // 413215-1. // 413215-4.

*** Mirella Freni (s), Carlo Cossutta (t), Christa Ludwig (a), Nicolai Ghiaurov (b), Corul Singverein din Viena, Orchestra Filarmonică din Berlin, Herbert von Karajan. DG // 413215-1. // 413215-4.

*** Leontyne Price (s), Rosalind Elias (ms), Jussi Björling (t), Giorgio Tozzi (b), Corul Singverein din Viena, Orchestra Filarmonică din Viena, Fritz Reiner, Decca // 593028.

*** Leontyne Price (s), Rosalind Elias (ms), Jussi Björling (t), Giorgio Tozzi (b), Corul Singverein din Viena, Orchestra Filarmonică din Viena, Fritz Reiner, Decca // 593028.

** Joan Sutherland (s), Luciano Pavarotti (t), Marilyn Horne (a), Martti Talvela (b), Corul Operei din Viena, Orchestra Filarmonicii din Viena, Georg Solti. Decca // T 374-75. // 411944.

** Joan Sutherland (s), Luciano Pavarotti (t), Marilyn Horne (a), Martti Talvela (b), Corul Operei din Viena, Orchestra Filarmonicii din Viena, Georg Solti. Decca // T 374-75. // 411944.

** Elisabeth Schwarzkopf (s), Christa Ludwig (a), Nicolai Gedda (t), Nicolai Ghiaurov (b), Corul și Orchestra Philharmonia, Carlo Maria Giulini. EMI // C16700029/30. // C29700029/30. //7472578.

** Elisabeth Schwarzkopf (s), Christa Ludwig (a), Nicolai Gedda (t), Nicolai Ghiaurov (b), Corul și Orchestra Philharmonia, Carlo Maria Giulini. EMI // C16700029/30. // C29700029/30. //7472578.

* Renata Scotto (s), Agnes Baltsa (ms), Veriano Luchetti, Evgheni Nesterenko (b), Orchestra Philharmonia și Corul Ambrosian, Riccardo Muti. EMI VSM // C 167-03. 653/4 (2d.). Înregistrat în 1979. Disponibil sub formă de compact disc.

* Renata Scotto (s), Agnes Baltsa (ms), Veriano Luchetti, Evgheni Nesterenko (b), Orchestra Philharmonia și Corul Ambrosian, Riccardo Muti. EMI VSM // C 167-03. 653/4 (2d.). Înregistrat în 1979. Disponibil sub formă de compact disc.

Toscanini începe destul de prost – suntem în direct –, fără să lase să respire minunatele fraze de debut ale viorilor.  Tot așa sunetul, acru și fără bași în Kyrie, se îmbunătățește, pe măsură ce dirijorul ia din nou totul în mână, nefiind niciodată prea rapid (Dies irae și Sanctus), dar cu un crescendo interior tulburător. Corul rămâne puțin cam palid, dar cvartetul de soliști (fiecare având 30 de ani) este strălucitor prin frumusețe vocală, entuziasm, dinamică internă, cu Nelli aflată la apogeul formei; orchestra este mai prezentă aici decât în alte părți.

Dacă înregistrarea nu ar fi atât de veche, fără dinamică și strivind corul care este, totuși, rotund și cald, Serafin ar reprezenta referința absolută: un Verdi de mare clasă, cu tempi destul de rapizi dar niciodată exteriori, făcând să cânte toate instrumentele din orchestră. Cvartetul este ideal, asemeni celui dirijat de Verdi în Europa: Caniglia impresionează în registrul grav, fără să forțeze vreodată, Stignani este regală, Pinza absolut de neegalat, iar Gigli este în mod evident în lacrimi, dar umbra lui planează încă deasupra tuturor.

Abbado reușește, mai bine decât orice alt dirijor înaintea lui, sinteza dintre spiritualitatea și teatralitatea lucrării. Realizarea tehnică a acestei execuții este excepțională din toate punctele de vedere: atacuri, joc de sonoritate instrumentală sau vocală, articulare, frazare, avem de a face cu o alchimie sonoră somptuoasă. Cvartetul de soliști este complet integrat în ansamblu și nici unul dintre ei nu caută să acapareze locul din față pe scenă.

Prima versiune înregistrată de Karajan pentru Deutsche Grammophon este de departe superioară celei mai recente. Având forța unui cvartet vocal somptuos (Freni, Cossutta, Ludwig, Ghiaurov), dirijorul austriac se îndepărtează de orice „italienizare”, de orice „morbidezza” („moliciune”, n.n.) și oferă o lectură dură, care nu poate fi atașată nici unei tradiții interpretative. Această abordare rămâne întotdeauna ca fiind cea mai modernă.

Înregistrarea lui Fritz Reiner (dirijor pe care nu ne așteptam să îl găsim în acest repertoriu) este extrem de atrăgătoare și de intensă, deși nu face nici o concesie caracterului teatral al lucrării. O lectură axată pe nervul dinamic, pe tensiunea organică mai mult decât pe implicațiile textului liturgic. Această versiune este, împreună cu precedenta, cea mai puțin „religioasă” dintre toate, cea mai îndepărtată. Frumos cvartet, dominat de Leontyne Price și Jussi Björling.

Solti concepe un Requiem care evocă tavanul Capelei Sixtine: este liric, înspăimântător, dar nu își ține întotdeauna promisiunile (totuși, este mai bine decât în a doua versiune). Orchestra îneacă puțin corul, într-o perspectivă sonoră seducătoare, dar sofisticată, cu bași frumoși. Cvartetul vocal este somptuos.

Giulini începe admirabil, face viorile să cânte și să respire, obține contraste extraordinare (Dies irae); este servit de un cor imposibil de egalat, în același timp cald și mistic, somptuos înregistrat. Apoi entuziasmul scade, direcția devine moale, imprecisă, aproape plicticoasă (Quid sum miser). Iar cvartetul nu prea are legătură cu Verdi: Gedda este inexistent, alb, femeile cântă Brahms (Schwarzkopf ratează acutul piano), Ghiaurov, un pic „căpcăun slav”, este singurul mai convingător.

În mod evident, Muti a vrut să facă altceva decât predecesorii lui: detaliile izolate abundă, iar înregistrarea, săracă în dinamică, variază de la o pagină la alta. Cu acest cor de operă, nu suntem la slujbă, ci acasă la Verdi cel din Aida sau din Il Trovatore: martor ne este un Dies irae ultra-rapid, la limita vulgarității din partea dirijorului. Scotto este admirabilă, Baltsa mai evlavioasă (dar slabă în registrul grav), Nesterenko dur și implacabil, iar Luchetti prea adesea vulgar.

The Penguin Guide to Recorded Classical Music 2008
(2008, Penguin Books Ltd., Londra)

MESSA DA REQUIEM, GIUSEPPE VERDI (VERSIUNI DVD)

⥆ **** EMI DVD DVB4 92693-9. Gheorghiu, Barcellona, Alagna, Konstantinov, Orchestra de Cameră Radio a Suediei, Corul de cameră Eric Ericson, BPO, Abbado

⥆ **** EMI DVD DVB4 92693-9. Gheorghiu, Barcellona, Alagna, Konstantinov, Orchestra de Cameră Radio a Suediei, Corul de cameră Eric Ericson, BPO, Abbado

⥆ *** DG DVD 730 055. L. Price, Cossotto, Pavarotti, Ghiaurov, Orchestra și corul operei La Scala, Milano, Karajan

⥆ *** DG DVD 730 055. L. Price, Cossotto, Pavarotti, Ghiaurov, Orchestra și corul operei La Scala, Milano, Karajan

**(*) Arthaus DVD 100 146. Price, Norman, Carreras, Raimondi, Corul Festivalului de la Edinburgh, LSO, Abbado

**(*) Arthaus DVD 100 146. Price, Norman, Carreras, Raimondi, Corul Festivalului de la Edinburgh, LSO, Abbado

DVD-ul de la EMI oferă versiunea video, foarte bine prezentată, a minunatei înregistrării live cu Requiem-ul lui Verdi în versiunea lui Abbado, de la Philharmonie din Berlin, din ianuarie 2001, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea compozitorului. Elementul vizual joacă un rol important în creșterea impactului acestei înregistrări – corul este mare și puternic, iar cei patru soliști sunt de primă clasă și încă tineri. Forța și frumusețea vocii Angelei Gheorghiu sunt și mai impresionante atunci când putem vedea, nu doar auzi, intensitatea vibrantă cu care atacă părțile solo.

Pentru evenimentul de la Scala, din 1967, Karajan a ales cel mai bun cvartet de soliști posibil, toți în culmea gloriei, chiar și încă tânărul Luciano Pavarotti care, fără barbă, este aproape de nerecunoscut, deși vocea are deja strălucirea ce avea să îl facă unic. Fermitatea și concentrarea celor patru sunt o bucurie pentru auz, iar înregistrarea din 1967 este surprinzător de compactă și de luminoasă, fapt care ne face să o recomandăm înaintea înregistrării lui Abbado, de la Festivalul de la Edinburgh. Karajan, care dirijează fără baghetă, este incisiv și călduros expresiv, arătând ca un preot meditând în agonie. Marele regizor de film francez Henri-Georges Clouzot manevrează camera într-o manieră destul de conservatoare, dar utilizează fragmentele filmate pentru a crea montaje frumos stilizate, în care, frecvent, membrii corului și ai orchestrei sunt plasați simetric.

Din punct de vedere al spectacolului, înregistrarea DVD anterioară a lui Abbado, făcută pentru televiziune, la Festivalul de la Edinburgh, din 1982, este mult superioară înregistrărilor sale audio cu Requiem-ul, nu în ultimul rând datorită celor patru soliști extraordinari, cu Jessye Norman ca mezzo și Margaret Price ca soprană. Toți patru sunt într-o formă superbă, Ruggero Raimondi arată aproape sinistru văzut de aproape în Mors stupebit, în proiecțiile cu expresii diavolești, departe de puterea și precizia interpretării. Tot așa, José Carreras nu a sunat niciodată mai puternic, livrând perfect marele solo Ingemisco. Și Jessye Norman cântă glorios, în solo-uri ca Liber scriptus și Recordare, și face un cuplu potrivit cu Margaret Price în duete, ambele fiind ferme și sigure, diferite și totuși completându-se frumos.

Totuși, cea care încoronează întregul concert este Margaret Price, în aria Libera me din final, extrem de emoționantă și de dramatică, mai ales în filmările de aproape. Corul Festivalului de la Edinburgh cântă de parcă ar fi posedat, iar Abbado împinge LSO să cânte cu pasiune, fără nici o urmă din răceala care caracterizează înregistrările de studio ale acestui dirijor. Sunetul nu poate fi comparat cu înregistrările moderne de mare finețe și nu este ajutat nici de atmosfera aridă de la Usher Hall, unde a fost făcută înregistrarea, dar, după transferul pe DVD, rezultatul este încă plin și viu, cu un impact puternic.

MESSA DA REQUIEM, GIUSEPPE VERDI (VERSIUNI CD)

⥆ **** EMI 5 57168-2 (2). Gheorghiu, Barcellona, Alagna, Konstantinov, Orchestra de cameră radio a Suediei, BPO, Abbado

⥆ **** EMI 5 57168-2 (2). Gheorghiu, Barcellona, Alagna, Konstantinov, Orchestra de cameră radio a Suediei, BPO, Abbado

⥆ **** Chan. 9490. Crider, Hatziano, Sade, Lloyd, L. Symphony Ch, LSO, Hickox

⥆ **** Chan. 9490. Crider, Hatziano, Sade, Lloyd, L. Symphony Ch, LSO, Hickox

⥆ *** BBC (ADD) BBCL 4092-2 (2). Shuard, Reynolds, Lewis, Ward, Phil. Ch. & O, Giulini (cu Uvertura: Forța destinului***) – Schubert: Missa în sol major***

⥆ *** BBC (ADD) BBCL 4092-2 (2). Shuard, Reynolds, Lewis, Ward, Phil. Ch. & O, Giulini (cu Uvertura: Forța destinului***) – Schubert: Missa în sol major***

⥆ (M)(***) DG mono 447 442-2. Stader, Radev, Krebs, Borg, St Hedwig’s Cathedral Ch., Berlin RIAS O, Fricsay

⥆ (M)(***) DG mono 447 442-2. Stader, Radev, Krebs, Borg, St Hedwig’s Cathedral Ch., Berlin RIAS O, Fricsay

**(*) Ph. 468 079-2 (2). Fleming, Borodina, Bocelli, d’Arcangelo, Kirov Ch. & O, Gergiev

**(*) Ph. 468 079-2 (2). Fleming, Borodina, Bocelli, d’Arcangelo, Kirov Ch. & O, Gergiev

**(*) Decca (ADD) 411 944-2 (2). L. Price, J. Baker, Luchetti, Van Dam, Chicago Symphony Ch. & O, Solti

**(*) Decca (ADD) 411 944-2 (2). L. Price, J. Baker, Luchetti, Van Dam, Chicago Symphony Ch. & O, Solti

MESSA DA REQUIEM; (II) 4 PIESE SACRE

⥆ **** Ph. 442 142-2 (2). (i) Orgonasova, Von Otter, Canonici, Miles; (ii) D. Brown; Monteverdi Ch., ORR, Gardiner

⥆ **** Ph. 442 142-2 (2). (i) Orgonasova, Von Otter, Canonici, Miles; (ii) D. Brown; Monteverdi Ch., ORR, Gardiner

*** DG (IMS) 435 884-2 (2). Studer, Lipovšek, Carreras, Raimondi, V. State Op. Ch., VPO, Abbado

*** DG (IMS) 435 884-2 (2). Studer, Lipovšek, Carreras, Raimondi, V. State Op. Ch., VPO, Abbado

(M) *** Decca (ADD) 475 7735 (2). (i) Sutherland, Horne, Pavarotti, Talvela; VPO, Solti

(M) *** Decca (ADD) 475 7735 (2). (i) Sutherland, Horne, Pavarotti, Talvela; VPO, Solti

Dirijor: Carlo Maria Giulini, Soliști: Nicolai Gedda, Elisabeth Schwarzkopf, Christa Ludwig, Nicolai Ghiaurov, 1963, EMI 5 67560-2 [56250]

(M) **(*) EMI 5 67560-2 [56250]. (i) Schwarzkopf, Ludwig, Gedda, Ghiaurov; (ii) J. Baker; Philh. Ch. & O, Giulini

(BB) **(*) Naxos 8.550944/5 (2). Filipova, Scalchi, Hernández, Colombara, Orchestra și Corul de Stat al Ungariei, Morandi

(BB) **(*) Naxos 8.550944/5 (2). Filipova, Scalchi, Hernández, Colombara, Orchestra și Corul de Stat al Ungariei, Morandi

(B) **(*) Decca (ADD) 467 119-2 (2). (i) L. Price, Elias, Björling, Tozzi, V. Musikverein, VPO, Reiner; (ii) Minton, Los Angeles Master Ch., LAPO, Mehta

(B) **(*) Decca (ADD) 467 119-2 (2). (i) L. Price, Elias, Björling, Tozzi, V. Musikverein, VPO, Reiner; (ii) Minton, Los Angeles Master Ch., LAPO, Mehta

MESSA DA REQUIEM. FORȚA DESTINULUI: UVERTURA

(**(*)) BBC Legends mono BBCL 4144-2 (2). (i) Ligabue, Bumbry, Kónya, Arié, Philh. Ch.; Philh. O, Giulini (plus Interviu: Giulini într-o conversație cu Michael Oliver)

(**(*)) BBC Legends mono BBCL 4144-2 (2). (i) Ligabue, Bumbry, Kónya, Arié, Philh. Ch.; Philh. O, Giulini (plus Interviu: Giulini într-o conversație cu Michael Oliver)

MESSA DA REQUIEM. CORURI DIN: AIDA, DON CARLO, MACBETH, NABUCCO, OTELLO

⥆ *** Telarc CD 80152 (2). (i) Dunn, Curry, Hadley, Plishka; Atlanta Ch. & SO, Shaw

⥆ *** Telarc CD 80152 (2). (i) Dunn, Curry, Hadley, Plishka; Atlanta Ch. & SO, Shaw

Și pe CD Abbado este este în cea mai bună formă, ajutat de un sunet plin, cu greutate. Corul Radio Suedez și Filarmonica din Berlin răspund provocării aduse de dramatismul unui eveniment live și contribuie la o interpretare de intensitate electrică. Dintre soliști, Angela Gheorghiu iese în evidență printr-o lectură ce aduce în mod repetat noi revelații, cum ar fi intrarea înaltă, delicată, din Offertorio, sau încheierea cu Libera me – în care soprana domină totul –, în același timp tandru și sentențios, ducând la maxim emoțiile tulburătoare ale acestei slujbe. Și ceilalți soliști sunt excelenți, nu doar Alagna, ci și tânăra mezzo cu voce bogată, Daniela Barcellona, și basul slav plin de forță, Julian Konstantinov. Fără alte adaosuri, această înregistrare este oferită într-un set de două CD-uri la preț de unul.

O afirmație care spune multe despre înregistrarea lui Richard Hickox, la Chandos, cu LSO și London Symphony Chorus, este că, prin elemente importante – și nu doar ca singura versiune modernă pe un singur disc – a marcat prima dintr-o generație nouă de lecturi ale capodoperei corale a lui Verdi. Ritmul curge mai liber decât ceea ce devenise regulă în interpretările mai vechi, și totuși nu există nici o secundă sentimentul de grabă, ci mai degrabă cel de intensitate crescută, în timp ce modul în care controlează rubato și frazarea este atât de cald idiomatic. Aceasta este viteza care atrăgea atât de puternic în înregistrarea lui Serafin, din 1939, doar că London Symphony Chorus cântă cu infinit mai multă finețe decât corul italian al lui Serafin. În pasiunea lor, rivalizează cu setul clasic cu Giulini și Philharmonia, pe care chiar îl depășesc în luminozitate, grație parțial înregistrării complexe și rotunde care, într-o acustică de biserică, plină de reverberații, scoate la iveală detalii ample. Michele Crider, soprana cu voce caldă, are un registru de piept glorios, iar Markella Hatziano, mezzosoprana, este și ea la fel de caldă și de plină de caracter, în timp ce tenorul, Gabriel Sade, cântă cu o frumusețe limpede, de cap, în special într-un Ingemisco strălucitor, iar Robert Lloyd oferă una dintre cele mai nobile și impozante interpretări din carieră. O înregistrare câștigătoare din toate punctele de vedere.

Gardiner, cu instrumente de epocă, este extrem de dramatic și de superb înregistrat, cu detalii fine, ce combină texturile transparente, greutatea și înflorirea impresionantă. Poate fi recomandat ca o alternativă bună între înregistrările digitale moderne, chiar și pentru colecționarii care nu sunt atrași de interpretările cu instrumente de epocă. Soliștii formează un cvartet plin de viață, cu Orgonasova cea vibrantă și Von Otter cea solidă ca o stâncă, plus Canonici care aduce culori italienizante bine-venite rolului de tenor. Cele Patru piese sacre  sunt la fel de revelatoare. Cea mai lungă și mai complexă, Te Deum-ul final, este cea mai de succes, marcată de contraste dramatice tulburătoare, cum ar fi strigătele fortissimo din Sanctus.

Interpretările lui Giulini cu Requiem-ul lui Verdi, de la începutul anilor ’60, au devenit ocazii legendare, electrizante, ce au condus la o înregistrare de studio din 1964, devenită referință în domeniu. Aici, seria „BBC Legends” pune o aură pe această realitate, oferind o înregistrare de la Prom, din 1963, care este și mai dramatică, deoarece implică spontaneitatea suplimentară dată de o interpretare live. Sunetul stereo este de primă clasă și, chiar dacă soliștii britanici nu sunt atât de cunoscuți precum colegii lor din studio, ei cântă frumos, cu voci ferme și limpezi. Missa lui Schubert, înregistrată la Festivalul de la Edinburgh din 1968, este un supliment binevenit și generos.

Șase luni mai târziu, Giulini dirija din nou Requiem-ul, tot cu Philharmonia, dar de această dată la Royal Festival Hall și cu un cvartet de soliști de nivel internațional. Această a doua înregistrare live reprezintă un supliment valoros, deși nu putem afirma că înlocuiește versiunea BBC anterioară. Din nefericire, există doar în varianta mono, neajutată de acustica aridă de la Festival Hall, departe de înregistrarea stereo atât de caldă și de eterică de la Prom. Drama profundă a interpretării lui Giulini este evidentă și emoționantă, dar prezintă o anumită duritate în pasaje cum ar fi Dies irae și, deși interpretarea dată de cvartetul internațional este mai puternic caracterizată decât cea britanică, de la Prom, nu putem spune că aceștia sunt mai imaginativi. Uvertura este un supliment potrivit, iar interviul lui Michael Oliver cu Giulini, despre înregistrare, este și mai valoros (ce ușor este să creezi în studio un „cadavru frumos”, spune el), dar și mai generoase sunt fragmentele suplimentare, din versiunea rivală BBC (BBCL 4029-2).

Robert Shaw, în cea mai frumoasă înregistrare a lui cu Atlanta, poate că nu are aceeași pasiune electrizantă ca Toscanini, în înregistrarea clasică de la NBC (pentru care a pregătit corul), dar este un ecou precis al acesteia, din perspectiva forței și a tempoului bine calculat. De pildă, în Dies irae, la fel ca Toscanini, Shaw câștigă în efect și forță dintr-o viteză ceva mai mică decât de obicei. Cu un sunet de o calitate excepțională, frumos echilibrat și clar, multiplele motive de bucurie oferite de această înregistrare, dintre care nu în ultimul rând interpretarea electrizantă a corului și coerența interpretării solo, se adaugă unei lecturi excepțional de satisfăcătoare. Completarea, cu cele cinci coruri din opere de Verdi, este colorată și, încă o dată, aduce interpretări corale de excepție.

Superba înregistrare anterioară, de studio, a lui Fricsay, a produs senzație când a apărut pe LP, în 1954. Drama ascunsă anticipa versiunea de mai târziu și, deși tempii sunt în general mai rapizi decât în înregistrarea live, avem de a face cu o precizie și o strălucire suplimentare. Prin urmare, este o reeditare valoroasă din seria „Legendary Recordings” de la DG, iar înregistrarea mono plină, extinsă, indică deja faptul că inginerii DG, folosind tehnici mono, puteau obține o combinație de claritate și atmosferă. Echipa de soliști este de primă clasă, iar contribuția lui Kim Borg iese în evidență, la fel ca în versiunea live.

Înregistrarea live de la DG a lui Claudio Abbado a fost luată din spectacolele de la Vienna Musikverein, cu Vienna Philharmonic și corurile din Viena, cu Cheryl StuderMarjana LipovšekJosé Carreras și Ruggero Raimondi, toți cu voci superbe și completându-se minunat, deși Carreras trebuie să își folosească resursele cu grijă. La nivel de detaliu, lectura lui Abbado diferă foarte puțin de cea anterioară, de la Scala, dar simțul prezenței, al tensiunii unei ocazii live, face ca aceasta din urmă să fie mult mai plină de magnetism, de la șoaptele grăbite ale începutului și până la final. Forțele vieneze nu sunt doar mai expresive, ci și mai rafinate. Cele Patru piese sacre sunt și ele superb interpretate, într-o altă înregistrare live.

Înregistrată în timpul vizitei Companiei Kirov la Covent Garden, în 2000, lectura lui Gergiev este una plină de contraste. Deși corul sună adeseori difuz și distant în pasajele rapide, fervoarea interpretării nu este niciodată pusă sub semnul întrebării în momentele dramatice mari, cum ar fi începutul lui Dies irae. Dar ceea ce produce cel mai puternic impact este înregistrarea orchestrei foarte de aproape, astfel încât incendiul instrumental din Dies irae este mai viu ca niciodată, completat de lovituri în tobă zdrobitoare. Renée Fleming și Olga Borodina și-ar găsi cu greu egalul în cele două roluri soliste, ambele pline de strălucire și bine evidențiate în contraste, dar cu o doză de delicatețe în duete. Andrea Bocelli produce un flux frumos de sunet dulce de tenor și controlează bine Ingemisco, deși uneori exagerează cu portamenti, dar Ildebrando d’Arcangelo, în rolul de bas, sună ca și cum nu ar avea destulă forță. Gergiev este plin de o pasiune minunată în marile momente dramatice, dar, cu o frazare elaborată, pare să lase muzica fără energie în părțile mai lente. Nu este prima noastră alegere, dar este o versiune plină de caracter.

Ceea ce a dovedit Giulini la EMI a fost că rafinamentul adăugat la putere poate oferi o experiență și mai intensă decât abordarea italiană tradițională. Echipa de soliști este greu de depășit. Schwarzkopf mângâie fiecare frază, iar precizia vocii ei se potrivește cu cea a mezzosopranei Christa Ludwig în pasajele dificile, în octave. Gedda este în cel mai solid punct al carierei lui, iar Ghiaurov, cu vocea lui neagră, de bas, reușește să cânte corect aproape imposibila Mors stupebit, fără nici o urmă de ezitare. Setul lui Giulini are loc și pentru Patru piese sacre, în interpretări rafinate și dramatice, care scot la iveală elementul de măreție din lucrări adeseori inegale. Este o înregistrare atent remasterizată, din seria „Great Recordings of the Century”, de la EMI, dar noul transfer al înregistrării din 1963/4, deși excelent, încă are o anume duritate în punctele culminante ale Dies irae din Requiem.

Bine înregistrată, cu Corul și Orchestra Maghiară, versiunea lui Morandi, de la Naxos, oferă o prezentare frumoasă, ce poate duce lipsă de intensitate dramatică, dar care subliniază în mod constant căldura lirică a lucrării. Deși tenorul, César Hernández, are unele asprimi în voce, ceilalți trei soliști sunt foarte buni, în special soprana bulgară, Elena Filipova, care are un ton opulent. Este o înregistrare care capătă intensitate pe măsură ce progresează și, dacă mai este nevoie, cele Patru piese sacre aduc interpretări și mai dedicate, cu părți corale rafinate și un cor care cântă puțin în urma orchestrei. O versiune la un preț bun, deși merită amintit faptul că varianta lui Hickox de la Chandos, pe un singur CD, este tot la un preț bun, iar corul este înregistrat cu mai multă atenție la detalii.

Deschiderea pe care i-o face Reiner Requiem-ului este foarte lentă și plină de emoție. El ia muzica la jumătate din viteza lui Toscanini și dă formă fiecărei note cu mare atenție. Totuși, pe măsură ce lucrarea avansează, interpretarea capătă rapid viață și avem de a face cu o muzică superb și memorabil interpretată de o echipă de soliști extraordinari. Înregistrarea are o dinamică spectaculos de vastă și, cu un cor care cântă cu fervoare, Dies irae este copleșitor. Versiunea lui Mehta la cele Patru piese sacre este pusă în valoare de înregistrarea strălucitoare, perfect centrată.

Înregistrarea lui Solti, de la Decca, scoasă acum în seria „Originals”, de la Universal, nu reprezintă un rival pentru cele de mai sus. Solti pune accentul pe partea dramatică a lucrării, în detrimentul părții spirituale, iar concepția lui este foarte operatică. Echipa de soliști este puternică, deci, dacă doriți o interpretare extravertită și spectaculoasă tehnic, ați nimerit foarte bine.

La RCA, cu un cvartet de soliști neobișnuit de sensibili și cu voci extrem de pure – Luchetti  poate mai puțin strălucitor decât ceilalți și Leontyne Price ușor tensionată pe alocuri – și cu un cor și o orchestră superbe, versiunea din 1977, de la Chicago, a lui Solti, are toate ingredientele pentru a fi un succes. Merită să aveți acest set pentru interpretarea extrem de sensibilă a lui Dame Janet Baker, dar varianta remasterizată, nu tocmai ideal echilibrată, tinde să sune prea aspru în punctele culminante; setul anterior al lui Solti, Decca/Viena, este de preferat din mai multe puncte de vedere.

Classica, No.134 – Ecoute en aveugle

REQUIEM-UL DE VERDI, DE BERTRAND DERMONCOURT

Au fost înregistrate zeci de versiuni ale acestei slujbe funebre, compuse în memoria marelui scriitor Alessandro Manzoni. Dar, în mod paradoxal, puține dintre ele sunt bune… Ce discuri se impun în această lucrare majoră? Requiem-ul de Verdi ocupă un loc atât de central în repertoriul coral, încât am uitat cât de greu s-a impus în repertoriu. Compozitorul l-a dirijat cu regularitate (în special în străinătate), după care a fost neglijat. A trebuit să așteptăm anii 1930-1940 pentru ca Arturo Toscanini să îl impună definitiv. Versiunea sa oficială de la NBC, pentru RCA, datează din 1951: din păcate, este foarte prost înregistrată. Vom prefera concertele marelui dirijor italian (1938, 1940 și 1950, la Scala), ce arată o flacără de un lirism diferit. Victor de Sabata a beneficiat de condiții tehnice mult superioare: în 1954 (există și un live milanez din 1951), apărea seria glorioasă „Scala” de la EMI. Ce rămâne din ea astăzi? Vom afla dacă o vom asculta cu ochii închiși. Dăm deoparte viziunea prea teatrală a lui Tullio Serafin (Roma, 1959, reeditare Testament), pentru a integra în alegerea noastră finală marea versiune EMI de la începutul epocii stereo, semnată Carlo Maria Giulini (1964), care tronează, maiestuos, în fruntea discografiilor, încă de la apariție: oare va fi la înălțime? Celelalte versiuni Giulini (un live redundant și o versiune DG prea târzie) nu aduc nimic în plus. De la Scala avem multe alte documente. Claudio Abbado a înregistrat aici prima lui versiune pentru DG, în 1980, printre alții cu Katia Ricciarelli și Plácido Domingo. Aceasta rămâne cea mai bună versiune a lui, căci următoarele (DG, 1991, și EMI, 2001) sunt prea inegale. Dar Riccardo Muti, în genul toscaninian, ni s-a părut mai interesant. O primă versiune la Londra, în 1979 (cu Renata Scotto !) scotea în evidență contrastele cele mai tensionate. În 1987, la Scala, Muti este la el acasă, nu se mai grăbește și domină cu mândrie subiectul. La aceste două discuri EMI se adaugă o mărturie interesantă înregistrată la Chicago. Ultim avatar al acestor Requiem „à l’italienne”, cel al lui Antonio Pappano de la Roma, din 2009, foarte bine notat în aceste coloane, unde Sylvain Fort îi găsea o asemănare cu de Sabata… Oare cum va fi când îl vom asculta?

ITALIA ȘI CEILALȚI

Nu vom uita să selectăm nici versiunile „marilor dirijori” internaționali. Herbert von Karajan este imposibil de evitat. Dintre cele două discuri de studio, primul (DG, 1972) se impune imediat în fața remake-ului inutil din 1985. Curioșii vor căuta cu bune rezultate concertele din 1949 sau 1958 (la Salzburg) și înregistrarea video incredibilă a lui Henri-Georges Clouzot (reeditată pe DVD la DG – cu Leontyne Price și Luciano Pavarotti !). Pentru Decca, în 1960, Fritz Reiner înregistrase o versiune contestată, dar admirabilă din multe puncte de vedere. O selectăm și pe aceasta. Dar eliminăm versiunile lui Ferenc Fricsay (DG, 1951 și 1960, interesante, dar neesențiale), John Barbirolli (EMI), Leonard Bernstein (Sony, prea dezordonată), Eugene Ormandy (RCA) sau Georg Solti (două versiuni Decca, 1967 și 1977, luxoase, dar reci).

Încercările mai recente sunt stricate de cvartete vocale în general mediocre. Astfel, vom da deoparte discurile lui Plasson (EMI, 1996), Gergiev (Philips, 2000), Rilling (Hänssler, 2009), Hickox (Chandos, 1995), Davis (RCA, 1991, și LSO, 2009), dar și Barenboim (Warner), Corboz (Virgin), Cambreling (Hänssler), Mehta (Sony) sau Shaw (Telarc)… Nu vom păstra decât două versiuni care reușesc să se impună fără să a avea cvartete vocale memorabile. John Eliot Gardiner pasionează datorită instrumentelor sale colorate, de epocă, și corului său concentrat (Philips, 1992). Nikolaus Harnoncourt (Viena, 2004 – RCA) se joacă aici cu măiestria vocilor „mici” (Eva Mei, Bernarda Fink, Michael Schade, Ildebrando D’Arcangelo) și vizează o nouă unitate cu orchestra, în spiritul umilinței și al nobleții.

CELE OPT VERSIUNI

Versiunea Victor de Sabata nu se ridică la nivelul așteptărilor. Este singura decepție adevărată din această listă. Vina îi aparține în primul rând corului de la Scala, criticat de cei trei auditori. „Niște broaște de biserică!” exclamă JR… „Broaște răgușite!”, îndrăznește să continue PV. De fapt, totul pare prea „aproximativ” (PV), sună „învechit” (BD), iar tempoul, foarte lent, nu este niciodată încărcat cu materie. În Requiem aeternam de la început, „nu se întâmplă nimic” (JR); „ce plictiseală!” regretă PV… Dies Irae este cu siguranță „mai implicat” (JR), „violent, ca o pânză de Tintoretto” (BD), dar și aici, „mai mult se țipă decât se cântă”. Soliștii acestei versiuni prestigioase (Elisabeth Schwarzkopf, Oralia Dominguez, Giuseppe di Stefano, Cesare Siepi), aduși în prim plan de o înregistrare învechită și ea, sunt ușor abandonați de un dirijor care, de obicei, este mai implicat și mai posedat. Despre această versiune s-a spus că era „deranjantă”. Pentru noi este în primul rând o deziluzie.

Deși nici aceasta nu a convins, versiunea lui Nikolaus Harnoncourt a interesat. De la bun început, PV observă concepția „foarte simfonică”, specială, a dirijorului. Ca și BD, el apreciază „omogenitatea concepției”, „fervoarea”, „reculegerea” și „atmosfera corectă” care se degajă din înregistrare. BD subliniază de asemenea „claritatea liniilor”, „frumoasele culori topite” ale Filarmonicii din Viena, în care cvartetul vocal „nu mai funcționează ca un ansamblu, ci ca un grup de soliști”. JR, care a iubit „transparența” corului și „nuanțele” impuse de dirijor, este mai rezervat cu privire la soliști, în special la „tenorul lipsit de farmec” (Michael Schade). Și Dies Irae împarte publicul. „Masiv” dar „foarte bine ținut în mână” după părerea lui PV, redat „ca o mișcare continuă dintr-un scherzo de Bruckner” pentru BD, este „greoi”, „laborios”, „cu prea puține contraste” după JR. O versiune prea specială pentru a se putea impune.

Cu John Eliot Gardiner, trecem în câteva secunde de la entuziasm la decepție. Astfel, pentru a rămâne la începutul lucrării, Kyrie ni s-a părut remarcabil în părțile corale („încărcat de mister” pentru JR, cu un cor „foarte plastic, bine articulat” după părerea lui BD și de o „mare elocvență” pentru PV), dar prea neglijent după intrarea soliștilor. JR remarcă, de asemenea, „lipsa de omogenitate” a cvartetului, BD remarcă, din nou, „un tenor care gâfâie” (Luca Canonici), iar PV îi reproșează orchestrei că devine din ce în ce mai ștearsă. Păcat. Cât despre Dies Irae, pare „apocaliptic” (PV) dar prea „exterior” (JR și PV), această estetică a fricii îi pare „artificială” lui BD. Fără îndoială, o versiune bogată în multe intenții. Lipsește, de asemenea, un cvartet vocal de nivelul lucrării. Și este exact ceea ce propune înregistrarea lui Antonio Pappano, care are imensul avantaj de a prezenta cea mai bună distribuție recentă. Anja Harteros strălucește și păstrează misterul necesar. René Pape este admirabil ca ținută și ca tinerețe, deși, pe alocuri, linia sa de cânt pare puțin cam prea căutată. Sonia Ganassi ni s-a părut prea neutră, până la banalitate. Rămâne cazul Rolando Villazón. Pentru JR, cel mai critic, tenorul „gesticulează și confundă Requiem-ul cu O Sole mio”. Este adevărat că tenorul-vedetă are tendința de a face din fiecare dintre intervențiile lui „un număr de circ” (PV). Vom adăuga laude pentru corul Academiei Santa Cecilia din Roma, care deține maleabilitatea și profunzimea necesare. Cât despre dirijorul american, maniera sa este îndelung discutată și considerată „masivă și afectată” (PV), „sentimentală, febrilă și cinematografică” (BD), „eficientă, dar externă” (JR). Contrastele dinamice din această versiune, în mod evident spectaculoasă, sunt împinse la paroxism. Astfel, Dies Irae pare extrem de „solid, de o putere telurică” (PV). Luat așa, „la primul nivel”, oare este „expresiv, spectaculos” sau pur și simplu „zgomotos”? Reacțiile diferă. Acest Requiem este un apel fierbinte la iertare sau un mare spectacol sentimental? Răspunsul va depinde de gusturile fiecăruia.

REINER REABILITAT

Versiunea lui Fritz Reiner pentru Decca a fost întotdeauna controversată. Și, fără îndoială, aceasta a fost o greșeală. Nouă, cel puțin, ni s-a părut o versiune extrem de originală. Cu tempi lenți, dar plini de sens, dirijorul impune o concepție „apropiată de rugăciune” (JR), o „reculegere” „de o mare profunzime” (BD), „fervoare” (PV), cu un cor și o orchestră „grațioși și eleganți”, ce creează volute sonore „foarte nobile”. PV admiră în special faptul că această muzică nu este niciodată „lacrimogenă”, acesta fiind, după părerea lui, defectul multor versiuni. Pe măsură ce ascultăm, viziunea concentrată a lui Reiner ne apare, din contră, „neagră, sumbră” (BD), „nostalgică” (JR), chiar „plină de durere” (PV). În plus, ea beneficiază de un cvartet vocal excelent, mult mai coerent decât s-a spus, cu Leontyne Price, „cea mai frumoasă soprană” (JR). Fiecare dintre intervențiile ei este magică. Ingemisco al lui Jussi Björling, înregistrat în condiții rocambolești (cu câteva luni înainte de moartea tenorului, care suferea de alcoolism), este puțin reținut, cu o orchestră „prea neutră” (JR). Cu toate acestea, interpretarea este impresionantă. Magistral prin „coerență” (PV), constant „corect” în exprimare (BD), discul lui Riccardo Muti reunește și el toate sufragiile. După JR, este „o versiune de catedrală impunătoare”, ce aduce laolaltă caracteristicile teatrului și ale muzicii sacre. Acest Requiem ni se pare în același timp „dramatic și elevat” (PV), „solemn și patetic” (BD), „convențional-catolic și verdian” (JR). Cvartetul este caracterizat de frumusețea fiecărui timbru, „rotund și de mătase” (JR), destul de egale între ele, în ciuda unei mezzo (Dolora Zajic) mai degrabă banală; Muti ține totul cu o mână fermă, privilegiază suplețea liniilor și pura frumusețe melodică. Pavarotti, puțin uzat (suntem deja în 1987), este cu atât mai emoționant. Foarte atent la voci, Muti îi dă și orchestrei culori minunate, nuanțe neașteptate. Un moment de exaltare ne duce cu gândul la „la Aida, la Nabucco” (BD). Totul este foarte gândit, magistral realizat, dar oare este și trăit în profunzime?

GIULINI, FĂURARUL

În mod ciudat, Herbert von Karajan, reputat pentru coerența sa perfectă, ni s-a părut… mai inegal, dar mai entuziasmant decât ceilalți în momentele sale cele mai bune. Orchestra, nu se poate nega, este „formidabilă” (PV) de la un cap la altul și susține fără greș o lectură în primul rând „lirică” (BD), ce „sună minunat” (JR). Această plastică impecabilă nu exclude „măreția” (JR) în numeroase cazuri. Respirațiile sunt „naturale” (BD) iar soliștii par exaltați de modul în care dirijează Karajan. Cvartetul vocal, magistral, cu Christa Ludwig în cel mai bun rol al ei, sublim de la un capăt la celălalt, ne permite să îi auzim pe Mirella Freni și Nicolai Ghiaurov la înălțimea reputației lor și pe Carlo Cossutta mult deasupra acesteia. Nici slujbă, nici operă: iată o ceremonie muzicală fascinantă. Doar Dies Irae, distrus de o înregistrare plată și de o remasterizare mediocră, ni s-a părut fără anvergură. Se impune o nouă ediție.

Conform legendei, versiunea lui Carlo Maria Giulini este perfectă, așa cum sunt și Don Giovanni sau Don Carlos dirijate de el… Ei bine, legenda are dreptate! Dirijorul italian impune o rigoare, o intensitate, o onestitate și, la final, un umanism care fac ca înregistrarea lui să rămână, chiar și azi, referința numărul unu. Nici o altă versiune nu a reușit să atingă acest nivel de caracterizare, această măreție a emoției, această universalitate a sentimentelor în fața morții. Secretul lui Giulini ? O muncă de „făurar” (BD) pentru aranjarea în forma potrivită a orchestrei și a vocilor, „de arhitect” (JR) pentru construirea discursului, și un „cvartet ideal” (PV), de o subtilitate surprinzătoare, dar mereu în serviciul muzicii. Pare simplu. După ce am ascultat această versiune și ținând cont de numeroasele dificultăți ale partiturii, noi alegem să vorbim despre un miracol.

BILANȚUL

1. Carlo Maria Giulini - 2 CD EMI 5 67560 2 - 1964

1. Carlo Maria Giulini – 2 CD EMI 5 67560 2 – 1964

2. Herbert von Karajan - 2 CD DG 437 473-21 - 1972

2. Herbert von Karajan – 2 CD DG 437 473-21 – 1972

3. Riccardo Muti - 2 CD EMI 7 49390 2 - 1987

3. Riccardo Muti – 2 CD EMI 7 49390 2 – 1987

4. Fritz Reiner - 2 CD Decca 467 119-2 - 1960

4. Fritz Reiner – 2 CD Decca 467 119-2 – 1960

5. Antonio Pappano - 2 CD EMI 6 98936 2 - 2009

5. Antonio Pappano – 2 CD EMI 6 98936 2 – 2009

6. John Eliot Gardiner - 2 CD Philips 442 142-2 - 1992

6. John Eliot Gardiner – 2 CD Philips 442 142-2 – 1992

7. N. Harnoncourt - 2 CD RCA 82876 61244 2 - 2004

7. N. Harnoncourt – 2 CD RCA 82876 61244 2 – 2004

8. Victor de Sabata - 2 CD EMI 5 65506 2 - 1954

8. Victor de Sabata – 2 CD EMI 5 65506 2 – 1954

 The Penguin Guide to the 1000 Finest Classical Recordings 2011
(2008, 2011, Penguin Books Ltd., Londra)

MESSA DA REQUIEM (VERSIUNE CD)

EMI 6 98936 2 (2). Harteros, Ganassi, Villazón, Pape, Corul și Orchestra Academiei Santa Cecilia, Pappano

EMI 6 98936 2 (2). Harteros, Ganassi, Villazón, Pape, Corul și Orchestra Academiei Santa Cecilia, Pappano

După versiunea lui Pappano cu Madama Butterfly, care a câștigat numeroase premii, EMI l-a convins cu argumente bine alese pe dirijor să înregistreze Requiem-ul lui Verdi, tot cu Corul și Orchestra Academiei Santa Cecilia, din Roma, unde acesta este dirijor principal. Prezența forțelor italiene în interpretarea lucrării adaugă căldură acestei versiuni superbe. Din toate punctele de vedere, avem de a face cu un urmaș merituos al înregistrărilor clasice, cum ar fi cea a lui Toscanini, de o intensitate unică, din zilele înregistrărilor mono, cea a lui Giulini, de la EMI, cu Philharmonia și cu cel mai strălucitor cvartet de soliști, sau cea a lui Barbirolli, de la Roma, un adevărat travaliu de iubire.

Ca și la Puccini, Pappano are și în Verdi un sentiment natural al frazării și ritmului și, cu forțele adunate în jurul lui, rezultatul este spectaculos și are un impact și mai mare dacă ne gândim că înregistrarea a fost făcută în recentul deschis Parco della Musica, din Roma, care oferă aer și spațiu sunetului. Gama dinamică este, într-adevăr, foarte extinsă, poate chiar prea extinsă atunci când deschiderea murmurată a corului de-abia se aude în primele măsuri. Cu toate acestea, avem de a face cu o realizare de calitate a inginerilor de la EMI. Dies irae este minunat de tulburătoare. Artistele poate că nu sunt la nivelul de strălucire al duetului Schwarzkopf și Ludwig pentru Giulini, dar Anja Harteros și Sonia Ganassi sunt o pereche splendidă, fermă și adevărată; ar fi greu să ne imaginăm o alegere mai bună pentru tenor decât Rolando Villazón, subtil dincolo de orice am fi putut aștepta de la un tenor italienizant din alte vremuri, cu nuanțe de dinamică frumos utilizate. Tot așa, René Pape este un bas-bariton extrem de inteligent, nu la fel de întunecat la timbru ca un bas complet, dar, tocmai din acest motiv, mai adecvat celorlalți soliști.

Un semn al vremurilor: Corul Academiei Santa Cecilia a oferit un contrast izbitor cu corurile de operă italiene atât de superficiale din trecut, prezentând un nivel constant de excelență. Și orchestra a dat dovada standardelor crescute obținute în ultima vreme de orchestrele italiene, cunoscute, în mod tradițional, ca fiind individualiste și indisciplinate. În concluzie, un set ce poate rivaliza sau chiar depăși înregistrările din trecut.


The Classical Good CD & DVD Guide, Gramophone

(2006, 2012 Hypermarket Consumer, Middlesex)

VERDI: MESSA DA REQUIEM

Cheryl Studer sop Dolora Zajick mez Luciano Pavarotti ten Samuel Ramey bas Corul și Orchestra operei La Scala, Milano / Riccardo Muti - EMI digital (2) 749390-2 (88’ . DDD) Înregistrare live 198. Include textul și traducerea.

Cheryl Studer sop Dolora Zajick mez Luciano Pavarotti ten Samuel Ramey bas Corul și Orchestra operei La Scala, Milano / Riccardo Muti – EMI digital (2) 749390-2 (88’ . DDD) Înregistrare live 198. Include textul și traducerea.

Tempii lui Muti, atât în versiunea EMI din 1979 cât și aici, sunt substanțial mai rapizi (Sanctus) sau mai lenți (deschiderea lui KyrieRex tremendaeLacrymosa) decât indică și permite Verdi, mult mai rallentandos decât sunt marcați. Nimeni nu dorește respectarea absolută a ceea ce poate fi considerat a fi doar sugestii din partea compozitorului, dar, pe alocuri, Muti pierde viziunea de ansamblu a unei mișcări, dând prea tare din mână, de parcă ar fi un interpret. Aceasta este principala critică pe care o aducem unei interpretări care este în mod cert pozitivă din punct de vedere al forței dramatice, derivând din relația strânsă pe care o are Muti cu forțele de la Scala.

Aici are un cor foarte diferit de grupul de profesioniști britanici din versiunea anterioară, mult mai puțin numeros (pe EMI Double Forte). Lucru care prezintă avantaje și dezavantaje. Sunetul este mai măreț, mai operatic în dimensiune, după cum era și de așteptat, cu câteva efecte histrionice ce-ți taie respirația, cum ar fi un Rex tremendae îndrăzneț, sumbru și incantația uluitoare, senza misura, de la începutul lui Libera me. Cu toate acestea, nu găsim aici calitatea luminoasă, incisivă din înregistrarea anterioară.

Debutul este ezitant, mai ales la nivelul soliștilor. Cheryl Studer pare puțin temătoare și speriată la început dar, pe măsură ce seara înaintează, ea își confirmă statutul de minunată soprană lirico-spinto. Fraza finală din Ofertorio este perfect realizată și Libera me este livrat cu un ton ferm, puternic și cu multă pasiune. Vocea ei, extrem de atrăgătoare, se combină foarte bine cu cea a lui Zajick în Recordare și în Agnus Dei, una dintre cele mai de succes mișcări ale setului. La rândul ei, Zajick crește calitativ de la un început oarecare spre culmi de elocvență, în debutul de la Lux eterna. Miezul grav al registrului ei de piept contrastează cu gradul de strălucire din acute.

Poate că mulți vor cumpăra această înregistrare pentru Pavarotti. Acesta este în forma lui maximă, extrem de convingătoare, mai diferit și mai subtil în interpretare decât pe discul cu Solti (Decca), chiar dacă vocea și-a pierdut puțin din opulența de pe vremuri. De asemenea, este mai atent la colegii lui în pasajele a capella, care aici sunt la fel de atent interpretate ca și în orice altă înregistrare, ajutat fiind de linia gravă solidă a lui Ramey. Acesta din urmă îl depășește chiar și pe Pavarotti în Hostias din Domine Jesu, interpretarea lui dolcissimo arătând aici un profund sentiment de interiorizare. Oro suplex, ridicată la tempoul lui Verdi și nu, așa cum se întâmplă, lungită de bași mai grei, este frazată ferm și sigur. Alții au cântat partea de bas cu mai mult caracter, dar puțini – cu excepția lui Pinza – au cântat-o atât de ferm și de muzical.

Înregistrarea este destul de reținută, iar caracterul vocilor soliștilor este greu de sesizat. Totuși, în ceea ce privește corul și orchestra, noul Muti obține în mod clar o perspectivă teatrală, captând atmosfera de la Scala, iar înregistrarea corului are evident o gamă mai extinsă decât pe setul anterior.

MESSA DA REQUIEM (A) QUATTRO PEZZI SACRI (B)

Luba Orgonášová, (b) Donna Brown sop Anne Sofie von Otter mez Luca Canonici ten Alastair Miles bas Monteverdi Choir; Orchestre Révolutionnaire et Romantique / Sir John Eliot Gardiner - Philips (2) 442 142-2PH2 (120’. DDD) Înregistrat în 1992. Include note, text și traducere. (F)

Luba Orgonášová, (b) Donna Brown sop Anne Sofie von Otter mez Luca Canonici ten Alastair Miles bas Monteverdi Choir; Orchestre Révolutionnaire et Romantique / Sir John Eliot Gardiner – Philips (2) 442 142-2PH2 (120’. DDD) Înregistrat în 1992. Include note, text și traducere. (F)

Requiem-ul de Verdi dirijat de Gardiner este dintr-o cu totul altă categorie. Lectura acestui dirijor combină, de la început până la sfârșit, o viziune pozitivă și integritatea interpretativă, lucru posibil doar în contextul profesionalismului sublim al Monteverdi Choir, care cântă în permanență cu fermitate și cu o lumină aurie în voci, sugerând, pe bună dreptate, un act comun de venerare. Contribuția corului nu poate fi lăudată în cuvinte.

Poate că Gardiner însuși a fost surprins și încântat să audă contribuția soliștilor cântată cu atâta precizie, de un cvartet atât de bine integrat, care interpretează pasajele importante, fără acompaniament, cu grație și sensibilitate speciale. În locul amestecului obișnuit de vibrato-uri, aici cele patru voci sunt ferme și adevărate. Sunt speciale și la nivel individual. Locul întâi este ocupat de Orgonášová, care oferă aici cea mai bună interpretare din viața ei. Si-ul perfect plasat din secțiunea Quid sum miser a lui Dies irae, combinația perfectă cu von Otter, tonul îngeresc și respirația lungă fac ca inima să se oprească de uimire.

În Oro supplex, Gardiner respectă tempii marcați de Verdi. Cel mai ades, el urmează tradiția, cu o viteză mai mică decât cea sugerată, și permite mai multe licențe decât sunt în partitură sau decât permiteau alți dirijori, cum ar fi Toscanini. Dar cum libertățile lui par atât de convingătoare în context, cine se poate plânge? Pentru Pezzi sacri, Gardiner oferă cea mai emoționantă interpretare care a existat vreodată.

Înregistrarea, făcută la Westminster Cathedral, are o gamă foarte vastă, care poate produce probleme în spațiile mici. Adică este posibil să fiți copleșiți, de pildă, de Dies irae.

MESSA DA REQUIEM. QUATTRO PEZZI SACRI

Elena Filipova sop Gloria Scalchi mez César Hernández ten Carlo Colombara bas Corul și Orchestra Operei Maghiare / Pier Giorgio Morandi - Naxos (2) 8 550944/5 (126’. DDD) Include textul și traducerea.

Elena Filipova sop Gloria Scalchi mez César Hernández ten Carlo Colombara bas Corul și Orchestra Operei Maghiare / Pier Giorgio Morandi – Naxos (2) 8 550944/5 (126’. DDD) Include textul și traducerea.

Morandi aduce interpretării sale o energie tinerească, italiană și o generozitate de expresie. Cu un cvartet bine ales de soliști tineri, toți la nivelul sarcinii dificile pe care o au de îndeplinit, cu un cor excelent (un răvășitor Dies irae, un Sanctus alert, nu foarte ritmat, o fugă disciplinată în Libera me) și o înregistrare bine făcută: acest set este recomandarea obligatorie ca alternativă la cel al lui Gardiner, cântat pe instrumente de epocă. Încercați pista 7, cu Rex tremendae, unde puteți auzi cum Morandi construiește perfect o mișcare ce duce la un punct culminant înfricoșător.

Soliștii arată cât sunt de implicați în ceea ce se întâmplă, formează un ansamblu bun și, la nivel individual, dau dovadă de inteligență și cântă piano atunci când trebuie. Filipova și Scalchi se combină într-un duet bogat în Liber scriptus, ușor deteriorat pe alocuri de nehotărârea sopranei. Hernández, cu vocea lui de tenor spaniol, caldă și baritonală, cântă un Ingemisco sensibil (cu excepția unui mic moment de nesiguranță, la început), urmat de Colombara, care pur și simplu aprinde magistral flăcările iadului în Confutatis maledictis. Intrarea diafană pe care o face Filipova cu huic ergo în trioul care urmează și intensitatea dramatică din Lacrymosa fac ca Dies irae să fie un final perfect.

Restul înregistrării este la același nivel de realizare, Morandi fiind foarte precis cu tempoul ales. Completarea pentru această lectură măreață este o interpretare frumoasă a celor Quattro pezzi sacri.

RECOMANDĂRI SUPLIMENTARE

Caniglia sop Stignani mez Gigli ten Pinza bas Corul și Orchestra Operei din Roma / Serafin - EMI Références mono 567486-2 (72’. ADD) Include textul și traducerea. (M) - Disponibilă și la Naxos Historical 8110159 (S)

Caniglia sop Stignani mez Gigli ten Pinza bas Corul și Orchestra Operei din Roma / Serafin – EMI Références mono 567486-2 (72’. ADD) Include textul și traducerea. (M) – Disponibilă și la Naxos Historical 8110159 (S)

Înregistrarea lui Serafin cu Requiem-ul, din 1939, este un fel de clasic, cu Ebe Stignani și Ezio Pinza ideali în ceea ce au de cântat și cu Maria Caniglia și Beniamino Gigli aproape la fel de buni. Atenție, înregistrarea prezintă mici fragmente lipsă.

Combinat cu: Te Deum. Aida – Sinfonia. La forza del destino – Sinfonia. Luisa Miller – Sinfonia. La traviata – Preludii: Actul I și II. I vespri siciliani – Sinfonia

Tebaldi sop Elmo mez Prandelli ten Siepi bas Westminster Choir; Corul și Orchestra operei La Scala, Milano; NBC Symphony Orchestra / Toscanini

Istituto Discografico Italiano mono (2) IDIS3456/46 (135’. ADD) Înregistrată în 1940-43, 1945; live 1950 (M)

Uriașul plus al acestui set este tânăra Tebaldi, cu o voce radioasă; nu mulți artiști au ajuns atât de aproape de îndeplinirea tuturor cerințelor acestei lucrări. Toți ceilalți soliști sunt buni, dacă nu chiar excepționali; corul este puțin dezordonat, dar Toscanini este în formă maximă, combinând forța dramatică și căldura lirică.

Milanov sop Thoborg mez Rosvaenge ten Moscona bas Corul și Orchestra Simfonică BBC / Arturo Toscanini

Testament mono (2) SBT21362 (89’. ADD.N/T/t). Înregistrare live la Queen’s Hall, Londra, 27 mai 1938.

Remasterizată cu măiestrie după benzile originale de la BBC, această înregistrare este superioară versiunii RCA familiare cu Toscanini, din 1951, pur și simplu pentru că dirijorul dă muzicii mai mult timp să respire. El impune un stil unificat și implorator tuturor artiștilor, impunându-le propria uluire în fața partiturii lui Verdi.

Giuseppe Verdi

Messa da Requiem

Angela Gheorghiu sop Daniela Barcellona mez Roberto Alagna ten Julian Konstantinov bas Corul Radio al Suediei; Eric Ericon Chamber Choir; Berlin Philharmonic Orchestra / Claudio Abbado

EMI (2) 557168-2 (84’.DDD) ,Înregistrare live, 2001. Disponibilă și pe DVD.

EMI a avut dreptate să fie acolo și să înregistreze acest spectacol de la Berlin, într-un moment când Abbado tocmai se ridicase de pe patul de suferință pentru a arăta cât de mult înseamnă această lucrare pentru el, în acele condiții. Este o realitate transmisă cu asupra de măsură prin concentrarea și emoția pe care le simțim de-a lungul acestei interpretări extrem de tulburătoare. Avem de a face cu o lectură ce are ceva în plus, la fel ca live-ul lui Fricsay, din 1960, ambele apropiindu-se de elementul spritual al muzicii. Abbado are la îndemână două coruri superbe, specializate, care se combină fără efort într-unul singur, cântând cu voci largi, precise și implicate, aproape la fel de bine în realitate ca pe disc. Coriștii își găsesc perechea potrivită în Berlin Philharmonic, care sună distinct în solo-uri și colectiv în restul lucrării, făcând totul pentru dirijorul lor. Prin urmare, toate marile momente corale, Dies iraeRex tremendaeSanctus, fuga din Libera me sunt splendid realizate. Înregistrarea EMI are o gamă bogată și imediată de sunet, egală cu oricare dintre înregistrările făcute până acum.

Dacă soliștii nu pot beneficia și ei de asemenea encomiasme, trebuie să recunoaștem că ei cântă impresionant, cu un plus pentru tânăra mezzo Daniela Barcellona, egală în ton și cântând ca și cum s-ar ruga. Angela Gheorghiu este și ea foarte bună: cântă de la început până la sfârșit cu vocea ei binecunoscută, bogată și caldă, și oferă multe fraze lungi, arcuite. Este cât trebuie de dramatică în Libera me, dar nu reușește în momentele diafane la fel de bine precum predecesoarele ei. Alagna are propriile lui momente inegale și nu se poate compara cu strălucirea lui Pavarotti, din versiunea lui Muti (recenzată mai jos), dar cântă cu multă pasiune și convingere. Dezamăgirea vine din partea tânărului bas bulgar, Julian Konstantinov, a cărui interpretare este marcată negativ de mai multe momente de neglijență și de ratare a notelor.

În ceea ce privește fidelitatea față de Verdi, este clar că Toscanini, Serafin, Giulini (în versiunea BBC Legends), Muti (deși înregistrarea live de la Scala nu este la fel de bună ca aceasta, de la Berlin) și Gardiner, în maniera sa personală absolut autentică, sunt indispensabili, dar noul Abbado, cu sunetul superlativ și condițiile speciale în care a fost înregistrat, este un element important ce trebuie adăugat la discografia acestei lucrări.

The Gramophone Classical Music Guide 2012

Haymarket media group, Teddington, UK, 2011, pp. 1223-1225

Giuseppe Verdi

Messa da Requiem

Messa da Requiem

Anja Harteros sop Sonia Ganassi mez Rolando Villazón ten René Pape bas Corul și Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia / Antonio Pappano

EMI (2) 698936-2 (84’. DDD.T/t)

Înregistrare live, 2009 (F)

Există trei înregistrări de referință: live-ul lui Toscanini, din 1951, de la Carnegie Hall (RCA), înregistrarea din studio a lui Giulini, din 1963-1964 (EMI), și cea din 1992, a lui John Eliot Gardiner (Philips). La care putem adăuga acum, ca pe o minunată încununare a acestor frumuseți, acest set excepțional al lui Pappano.

Înregistrarea lui Toscanini reprezenta autenticitatea trecutului. Toscanini a cântat pentru Verdi și cunoștea tradiția din interior. A dirijat Requiem-ul cu artiști italieni și cu o intensitate incredibilă, născută, în parte, din dorința de a respecta ritmul adeseori surprinzător de rapid al metronomului. Giulini a construit un alt drum, mai catolic și mai contemplativ, într-o lectură care a scos la iveală aspectul meditativ al lucrării, combinând tempii largi din secțiunile lirice cu un continuum dramatic puternic argumentat și evoluat organic.

O abordare atât de concentrată pune o presiune mare pe cvartetul de soliști, iar Giulini a pus standarde foarte înalte atât pentru calitatea vocilor de care era nevoie cât și pentru modul în care urmau să se combine. Fără aceste calități – soliștii lui Gardiner le au și, în foarte mare măsură, și cei ai lui Pappano – Graalul unui Requiem de Verdi aproape perfect va fi întotdeauna un vis îndepărtat.

Gardiner a dezvoltat și mai mult capacitatea noastră de a sesiza multiplele straturi ale scriiturii vocale a lui Verdi. Măiestria sa în crearea de forme vocale – tempi fin măsurați, adeseori largi, niciodată conduși de metronom – a scos la iveală un Requiem care ocupă spații pe care le-ar fi iubit și Bruckner sau Fauré. Iar acum Pappano urmează aceeași cale. O să vă gândiți că Monteverdi Choir este din start superior Corului Santa Cecilia, din Roma; totuși, faptul că un cor de operă italian nu mai este atât de ușor de depășit este un semn pentru nivelul la care a ajuns interpretarea corală în zilele noastre. Sanctus-ul oferit de Santa Cecilia, mai inteligent decât la Giulini, este aproape la fel de precis în ritmul dansant ca cel al lui Gardiner. Amestecul de linii vocale și instrumentale cu un sentiment italienizant autentic este important în orice interpretare a Requiem-ului. Și acest amestec era o a doua natură pentru Toscanini și Giulini, dar este o calitate care contribuie în mare măsură la elocvența și forma interpretării lui Pappano. Se aude de la bun început: senzația că ascultăm o poveste,  creată de mezzo-soprana Sonia Ganassi în Liber scriptus. Deși Anne Sofie von Otter, a lui Gardiner, este foarte bună în acest punct, maniera ei de a cânta este cu unul sau două grade mai puțin italienizantă decât aici.

Partenera soprană a lui Ganassi este Anja Harteros. Acolo unde Giulini a căutat voci mai pline – Elisabeth Schwarzkopf și Christa Ludwig, ambele perfecte și foarte emoționante –, maniera lui Harteros, mai lejeră și totuși la fel de reușită, radioasă și empatică, se potrivește perfect lecturii lui Pappano: un element esențial al minunatei combinații din cvartet. Nicolai Gedda, al lui Giulini, a arătat cum tenorul trebuie să fie mai degrabă o prezență care inspiră decât un super-star. Rolando Villazón este la fel de discret în blândețea plină de umilință din Ingemisco și în calmul pe care îl transmite cu Hostias. În același timp, basul René Pape cântă la fel de bine ca în orice altă înregistrare, puternic dar discret, stăpânind linia cantabile impusă atât de subtil într-un mod care se dovedește a fi profund satisfăcător. Nu suntem departe de Alastair Miles, cu Gardiner, dar suntem extrem de departe de „Comandorul” lui Nicolai Ghiaurov, de la Giulini.

În timp ce Kingsway Hall, de la Londra, abia putea conține forța lecturii lui Giulini, auditoriumul superbului Parco della Musica, din Roma, nu este decât limpezime și simplitate, la fel de prietenos cu pasajele visătoare, ca de lied, din Agnus Dei, dar și cu flăcările alimentate de decibeli din Dies irae. Lectura completă a lui Pappano are nevoie de ambele. Singura rezervă o avem față de modul în care începe. Compozitorul Ildebrando Pizzetti spunea că Requiem-ul începe „ca murmurul unei mulțimi invizibile”. Chiar și așa, cu greu veți reuși să auziți ceva din această nouă înregistrare înainte de măsura 6. Ceea ce lipsește aici este vechea manieră italiană de a sugera tăceri intense cu un pianissimo care se aude foarte clar. După standardele post-Toscanini, tempoul lui Pappano din primele 77 de măsuri nu este supărător de lent și totuși, de această dată, călătoria muzicală extraordinară începe cu adevărat doar odată cu strigătul tenorului, din Kyrie.

Cu această excepție, este minunat să auzim Requiem-ul revelat atât de memorabil, la nivelul de dramă și meditație ce caracterizează în mod evident această capodoperă.

Messa da Requiem

Margaret Price sop Livia Budai mez Giuseppe Giacomini ten Robert Lloyd bas London Philharmonic Choir and Orchestra / Jesús Lopez Cobos

LPO (2) LPO0048 (83’.DDD.T/t)

Înregistrare live, 1983. 

Cei care merg regulat la concerte au memorii lungi, prin urmare nu este surprinzător ca cineva să își aducă aminte de un concert special, cu Requiem-ul lui Verdi, ce a avut loc la Royal Festival Hall, la Londra, în 1983. Poate că amintirile sunt tulburate de faptul că soprana era Margaret Price, deși acesta era unul dintre acele spectacole care rămân în memorie datorită fericitei combinații dintre diferitele lui părți.

Elementul central al acestei experiențe este Jesús Lopez Cobos, spaniolul de 43 de ani, a cărui manieră de a dirija are foc, grație și capacitatea inconștientă, de invidiat, de a simți dinamica muzicală și spirituală a acestei lucrări. Asemeni înregistrărilor de după război, cu Fricsay și Toscanini, și aici avem de a face cu o lectură plină de flăcări; totuși, aceasta nu este deloc „condusă” în mod conștient, așa cum erau uneori înregistrările rămase ca memorabile.

Atât orchestra cât și corul se achită cu distincție de sarcinile lor, iar soliștii livrează corect, atât individual cât și în echipă. Cei doi artiști britanici, Margaret Price și Robert Lloyd, sunt într-o formă excepțională. Nu îmi amintesc dacă Robert Lloyd a mai înregistrat vreodată Requiem-ul. Sunetul BBC Radio 3 este în general extrem de bun: „în general”, pentru că primele măsuri din Dies irae par să testeze limitele aparatelor de înregistrare. Este o mică distorsionare reziduală, care îi va face pe puriști să strâmbe din nas.

Multă vreme, înregistrarea cu Morandi, de la Naxos, a fost recomandată în categoria de buget redus: acum, Lopez Cobos a câștigat și el un loc în această categorie de preț.

Verdi Messa da Requiem (b) I vespri siciliani – Uvertura (c)

Schubert Missa nr. 6 în mi bemol, D950 (

(a) Anne Pashley, (b) Amy Shuard sop (a) Sybil Michelow, (b) Anna Reynolds mez (a) David Hughes, (b) Richard Lewis, (a) Duncan Roberts ten, (a) William McCue, (b) David Ward bas (a) Scottish Festival Chorus, (a) New Philharmonia Orchestra; Philharmonia (b) Chorus and (b c) Orchestra / Carlo Maria Giulini

BBC Legends BBCL4029-2 (153’.ADD)

Înregistrare live (b c) 1963, (a) 1968 (B)

În Marea Britanie, în anii 1960, arta interpretării cu coruri mari a atins în mod evident apogeul cu realizările celor două coruri prezente aici: Philharmonia Chorus, dirijat de Wilhelm Pitz, și Edinburgh Festival Chorus, dirijat de Arthur Oldham. Chiar dacă ținem cont de faptul că acest spectacol de la Proms cu Requiem-ul lui Verdi a avut loc în jurul momentului cu repetiții intensive, când se făcea și înregistrarea de studio de la EMI, Philharmonia Chorus cântă uimitor de bine: dicție de primă clasă, intonație impecabilă, control perfect al dinamicii și implicare totală în muzică, așa cum le este aceasta prezentată de Giulini.

În Missa lui Schubert, Edinburgh Festival Chorus oferă o interpretare magnifică. Lectura lui Giulini este puternică și reverențioasă, una în care corul vine și vorbește cu vocea unică a unui singur credincios.

Verdi este superb înregistrat. Echipa BBC, formată din oameni al căror nume nu îl știm, lucrând live la Royal Albert Hall, produce un sunet care este concentrat și totuși deschis, limpede, dar cald. Lectura pe care o face Giulini Requiem-ului, tulburătoare și totuși umană, este exact cea pe care o auzim în înregistrarea EMI, cu Philharmonic Chorus and Orchestra, la fel de experți în varianta live ca și în cea din studio (orchestra sună absolut perfect). Dintre soliști, cea mai tânără, Anna Reynolds, cântă atât de bine încât putea fi înregistrată direct pentru CD-ul de la EMI. Richard Lewis, aproape de finalul carierei, are o voce mai puțin strălucitoare decât Nicolai Gedda, de la EMI, dar basul, David Ward, aici la apogeul carierei, este chiar puțin mai bun decât mai tânărul Nicolai Ghiaurov. Amy Shuard și, la EMI, Elisabeth Schwarzkopf, sunt complementare. Shuard este bună tehnic, foarte bună dramatic și absolut potrivită pentru live. Pe scurt, un set indispensabil.

Messa da Requiem

Angela Gheorghiu sop Daniela Barcellona mez Roberto Alagna ten Julian Konstantinov bas Corul Radio al Suediei; Eric Ericon Chamber Choir; Berlin Philharmonic Orchestra / Claudio Abbado

Regie video Bob Coles

EMI DVD 492694-9 (89’.16.9.2.0. 5.1 & DTS 5.1

Înregistrare live, 2001

Aici lucrurile sunt total diferite, pentru că putem să și vedem. Deși varianta CD a acestui spectacol de la Philharmonie, Berlin, din ianuarie 2001, a fost extrem de frumoasă, DVD-ul ne permite să vedem cum Abbado, care fusese de curând bolnav, dirijează Requiem-ul de Verdi de parcă ar fi ultimul lucru pe care îl face (din fericire, nu a fost cazul). Arată descompus și tensionat: această stare se traduce într-o lectură plină de emoție, ca o căutare a raiului, la care toți cei de pe scenă răspund la unison. Toți, interpreți vocali și instrumentiști, cântă ca și cum viața lor ar depinde de ceea ce fac în acel moment, iar rezultatele sunt pur și simplu electrizante.

Nu putem exagera cu laudele pentru cele două coruri profesioniste sau pentru Berlin Philharmonic care dau tot ce pot, tehnic și emoțional. Și soliștii par să fie la un înalt nivel devoțional, cântând cu fervoare spirituală, astfel încât orice critică este lipsită de importanță. Regia video a lui Bob Coles este întotdeauna la locul potrivit și momentul potrivit, iar captarea sunetului este la fel de extraordinară ca cea de pe CD.

Messa da Requiem

Leontyne Price sop Fiorenza Cossotto mez Luciano Pavarotti ten Nicolai Ghiaurov bas Corul și Orchestra operei La Scala, Milano / Herbert von Karajan

Regie video Henri-Georges Clouzot

DG DVD 073 4055GH (84’ NTSC.4.3.PCM stereo și DTS.5.5.0.s) (F)

Acest film cu Requiem-ul lui Verdi a fost făcut în condiții de studio, în sala goală de la Scala, înainte de un concert din 1967 în memoria lui Toscanini, de la moartea căruia trecuseră zece ani. În viziunea lui asupra acestei lucrări, Henri-Geroges Clouzot vede șiruri de coriști – din rai sau iad –, cu Price și Cossotto înconjurate de mâinile sopranelor, cu mătase gri dedesubt, asemeni aripilor de îngeri, contrabași îndreptați spre rai, părul lui Karajan mișcându-se independent de capul acestuia, iar profilul dirijorului simțindu-se acasă printre toate aceste nasuri romane (și milaneze).

Price este pur și simplu minunată, dar Karajan îi ia partea lui Cossotto (într-o  superbă rochie neagră stil empire) și o lasă să iasă în prim plan atunci când cele două aduc căldură fiecărui vers, cu mici tușe intime: Recordare și Lux eterna sunt absolut răvășitoare. Pavarotti, ținând strâns partitura, de parcă ar fi Sfintele Daruri, pare depășit de situație din cauza celor din jurul lui, dar deschide Hostias cu toată subtilitatea de care dispune. Dacă nu ținem cont de accidentele corului și de punctele moarte ocazionale – Quam olim și Sanctus par mai degrabă reproduse decât interpretate – realizarea lui Clouzot și Karajan are sentimentul de patos autentic. Ar fi primit chiar și aprobarea, cu jumătate de gură, a lui Toscanini.

Recomandări suplimentare

Milanov sop Thoborg mez Rosvaenge ten Moscona bas Corul și Orchestra Simfonică BBC / Arturo Toscanini

Testament mono (2) SBT21362 (89’. ADD.N/T/t). Înregistrare live la Queen’s Hall, Londra, 27 mai 1938.

Remasterizată cu măiestrie după benzile originale de la BBC, această înregistrare este superioară versiunii RCA familiare cu Toscanini, din 1951, pur și simplu pentru că dirijorul dă muzicii mai mult timp să respire. El impune un stil unificat și implorator tuturor artiștilor, impunându-le propria uluire în fața partiturii lui Verdi.

 

2 comments on “Ascultând „Messa da Requiem” de Verdi

  1. Andrei Miu
    August 10, 2015

    Am fost la spectacolul din Cluj si opinia mea este ca a fost jalnic. Orchestra a cantat necoordonat, intr-un tempo inegal si, pe alocuri, lent pana la destramarea conturului melodic. Inteleg ca soprana nu a fost in cea mai buna forma, dar acest lucru nu schimba faptul ca aceasta solista a urlat insuportabil. Ma surprind aprecierile din aceasta recenzie, chiar daca se bazeaza pe inregistrarea video difuzata la TV. Dupa parerea mea, performanta slaba a dirijorului si sopranei au compromis spectacolul. Teodor Ilincai si Adrian Sampetrean au salvat ce se mai putea salva, profesionalismul lor dandu-mi singurele motive pentru a aplauda, totusi, la sfarsit. Cred ca multi au regretat ca au platit peste 60 de lei pentru acest spectacol in care ambitia a depasit cu mult performanta.

    Apreciază

    • despredemnitate
      August 10, 2015

      Cred că exagerați. Înregistrarea TVR era execrabilă, dar nu putea ascunde diferențele de coordonare pe care le menționați și pe care eu nu le-am sesizat ( și în nici un caz atât de grave pe cât le descrieți).

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on August 10, 2015 by in Discografie, Muzica, Nou și interesant and tagged , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: