Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

George Enescu – „Compozitorul lunii” în revista BBC Music!


Articol apărut pe website-ul Festivalului Enescu. Traducerea aparține Biroului de Traduceri Champollion.

BBC Music - Septembrie 2015

BBC Music – Septembrie 2015

Prestigioasa publicație BBC Music îi dedică un amplu articol compozitorului George Enescu, al cărui portret apare în numărul curent, la rubrica Compozitorul lunii. Articolul este semnat de Erik Levi, care este profesor de muzică la Universitatea Royal Holloway din Londra și este considerat o autoritate mondială în domeniul muzicii germane a secolului XX. Portret dedicat lui George Enescu. Astfel, George Enescu este numit de BBC Music „Compozitorul lunii” chiar în anul în care se împlinesc 134 de ani de la nașterea sa și când are loc ediția 2015 a Festivalului Enescu. Vă prezentăm versiunea integrală a portretului realizat de Erik Levi, care este publicat în versiunea tradusă cu acordul revistei BBC Music. 

GEORGE ENESCU – Eroul cu multiple fațete al României

Unul dintre cei mai mari violoniști ai epocii sale, Enescu a fost și un mare compozitor ale cărui lucrări pline de culoare merită azi o apreciere mult mai largă, spune Erik Levi.

De Erik Levi, pentru BBC Music, ediția tipărită.

Istoria muzicii este presărată cu nenumărate exemple de compozitori care au fost lăudați de contemporani, dar care rămân în prezent neglijați și subevaluați pe nedrept. O asemenea soartă a avut românul George Enescu, cu excepția țării sale, unde încă este considerat un simbol cultural. Neglijarea lui Enescu în alte țări, totuși, este de neînțeles, cu atât mai mult cu cât unii dintre cei mai influenți muzicieni ai secolului ai XX-lea au exprimat elogii spectaculoase la adresa lui. După părerea lui Pablo Casals, Enescu a fost fără echivoc „cel mai mare fenomen muzical după Mozart”. Yehudi Menuhin, care a petrecut mai mulți ani studiind împreună cu Enescu, a repetat această apreciere: „Enescu a fost un om extraordinar, cel mai mare muzician și influența cea mai formativă de care am avut vreodată parte”.

Talentul de muzician al lui Enescu a fost într-adevăr prodigios. Și-a construit o reputație internațională de lungă durată ca virtuoz al viorii, însă a fost un pianist la fel de talentat, posesor al unei tehnici splendide care îi stârnea invidia prietenului său apropiat, Alfred Cortot. Dirijor proactiv, a muncit fără încetare pentru a îmbunătăți viața muzicală din România, însă a avut frecvente apariții în această calitate și în Franța și Statele Unite. Reputația sa de interpret era atât de mare încât în anii 1930 a fost solicitat ca potențial succesor al lui Arturo Toscanini în calitate de director muzical an Filarmonicii din New York.

Cu toate acestea, în ciuda darurilor sale fenomenale de interpret, principala preocupare a lui Enescu era compoziția, și pentru această activitate muzicală își dorea cea mai mare recunoaștere. Deși catalogul său de lucrări publicate numără doar 33 opusuri, un număr relativ mic pentru cineva care a trăit peste 70 ani, a stăpânit aproape fiecare gen muzical major. Totuși, singura piesă care apare oarecum în mod regulat în programele concertelor din zilele noastre este Prima Rapsodie Română – un potpuriu savuros de exuberant și strălucit orchestrat de melodii de inspirație populară, compuse la începutul secolului al XX-lea, care reușesc întotdeauna să ridice sălile în picioare. Cu toată fluența sa neîndoioasă, lucrarea este foarte puțin caracteristică lui Enescu, și a servit, din păcate, pentru a voala gama emoțională, adâncimea muzicală și originalitatea creatoare pe care le-a obținut în alte compoziții.

Scurte note asupra stilului

  • O perspectivă muzicală cu fațete multiple
    Idiomul muzical enescian reprezintă confluența a trei tradiții distincte, stilul simfonic austro-german pe care l-a întâlnit la Viena, abordarea mai senzuală a armoniei și timbrului preluată de la profesorul său Fauré la Paris, și muzica populară română, cu improvizațiile sale exotice, pe care a cunoscut-o în copilărie.
  •  Nici modernist, nici reacționar
    Începând cu anii 1920, Enescu a compus muzică uneori unghiulară și disonantă, însă fără compromis. Cu toate acestea, nu a respins niciodată tonalitatea și nu a primit ironia și simțul alienării care caracterizează muzica unora dintre contemporanii săi mai moderniști. A fost, în esență, un compozitor inovator, profund inspirat de muzica măreață a trecutului.
  •  Clasicism îmbinat cu romantism
    De-a lungul carierei sale de compozitor, Enescu a adaptat în mod conștient gesturile muzicale baroce și clasice pentru a-și atinge propriile scopuri, însă fără a recurge la pastișă sau parodie. În același timp, muzica sa era impregnată cu un grad ridicat de pasiune. După cum a spus pe patul de moarte, „muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor”.
  •  Instrumentație
    Fiind un interpret extrem de talentat atât la pian, cât și la vioară, Enescu a compus muzică deosebit de idiomatică pentru ambele instrumente. Totuși texturile somptuoase ale Simfoniilor Nr. 2 și Nr. 3 demonstrează un grad de stăpânire a orchestrei care ar rivaliza cu un Berlioz, Strauss sau Ravel.

richard-strauss

Poate că popularitatea Primei Rapsodii Române a dat naștere la impresia greșită că Enescu nu era decât un naționalist est-european îngust la minte. Sigur, idiomul său muzical a fost profund influențat de muzica populară unică din România. Însă perspectiva sa era mult mai cosmopolită și îmbrățișa o gamă mult mai largă de aspecte muzicale. Fără îndoială, acest cosmopolitism a fost determinat de expunerea sa la două tradiții muzicale europene foarte diferite, care înfloreau la finele secolului al XIX-lea. Primul său port de escală a fost Viena, unde a ajuns la vârsta de șapte ani din satul românesc Liveni pentru a studia vioara și compoziția, cufundându-se într-un mediu cultural extrem de stimulant și devenind un admirator veșnic al muzicii lui Brahms. După ce a absolvit Conservatorul din Viena la uluitoarea vârstă de 12 ani, s-a mutat la Paris, unde a fost influențat de armoniile parfumate ale principalului său profesor de compoziție Fauré, fiind la fel de receptiv la culoarea și senzualitatea texturală a contemporanilor săi, precum Debussy și Ravel. Paris i-a rămas principalul cămin muzical din Europa de Vest pentru tot restul vieții, deși în timpul celor două Războaie Mondiale s-a întors în România, muncind neobosit pentru a îmbunătăți viața muzicală din țara sa de origine.

Enescu a fost uluitor de prolific la începutul carierei sale. Până la vârsta de nouăsprezece ani, compusese deja patru simfonii de ucenic, și făcuse schițele pentru mai multe concerte și cvartete pentru coarde. Primul său opus publicat a fost Poema română, o suită simfonică pentru orchestră, în stilul lui Liszt, interpretată pentru prima dată la Paris în 1899, cu un succes deosebit. Chiar și în lucrările sale relativ timpurii, se observă deja o voce individuală, mai ales în asimilarea atmosferică a doinei, o melodie improvizatoare melismatică extrem de ornamentată, care trădează o influență muzicală aproape de Orientul Mijlociu, și în orchestrarea imaginativă care include și un refren fără cuvinte.

Desenul ales de BBC Music pentru ilustrarea articolului despre George Enescu (Autor: RISKO)

Desenul ales de BBC Music pentru ilustrarea articolului despre George Enescu (Autor: RISKO)

Enescu a continuat să fie foarte activ în primul deceniu al secolului al XX-lea, compunând lucrări dificile din punct de vedere tehnic, precum Octetul pentru coarde (1900), a cărui gamă de exprimare și intensitate emoțională poate fi comparată cu Verklärte Nacht a lui Schönberg. Din această perioadă avem și impresionanta și tulburătoarea Sonată Nr. 2 pentru vioară (1899), precum și două lucrări orchestrale foarte complexe, Suita Nr. 1 (1903) și prima sa Simfonie (1905). Însă nu a putut continua acest grad de activitate și mai târziu. Un factor important care i-a afectat productivitatea a fost cu siguranță obligația de a avea o carieră de interpret, o activitatea care i-a întors în mod inevitabil atenția de la compoziție. Poate că și el a trăit un fel de criză a încrederii. A devenit din ce în ce mai dificil, refuzând să facă publică o lucrare până când nu era pe deplin mulțumit de aceasta. De exemplu, Cvartetul Nr. 2 pentru coarde, la care a început lucrul în prima parte a anilor 1920, a trecut prin șapte revizii până când a văzut în sfârșit lumina zilei în 1952, cu doar trei ani înainte de moartea compozitorului. Scrierea poemului simfonic Vox Maris, un portret sublim al mării, demn de a fi comparat direct cu La mer, a lui Debussy, a fost un proces la fel de dificil. Schițat prima dată în 1929, a fost publicat abia în 1954. Capodopera lui Enescu, opera Œdipe, l-a ținut ocupat între anii 1910 și 1931, dar apoi a trebuit să mai aștepte încă cinci ani până să fie pusă în scenă cu oarecare succes la Paris. Mai multe proiecte substanțiale, inclusiv două simfonii de anvergură (Nr. 4 și 5) au rămas în stadiu embrionar. Acestea au fost completate și reconstruite cu mare greutate abia la patruzeci de ani de la moartea lui Enescu de către muzicologul și compozitorul Pascal Bentoiu. Altele, precum Sonata Nr. 2 pentru pian, nu au văzut niciodată lumina zilei, deși Enescu a declarat de mai multe ori că avea lucrarea compusă în mod integral în minte.

Cronologie: Viața și vremurile

Scurt ghid al principalelor evenimente din viața lui George Enescu

Viața

  • 1881 – George Enescu se naște la 19 August în Liveni-Vârnav, un sat din nord-estul României. Tatăl său este arendaș, mama sa este învățătoare.

Enescu, pusti

  • 1888 – În vârstă de doar șapte ani, începe studiile la Conservatorul de Muzică din Viena. Locuiește în oraș cu profesorul său de vioară, Josef Hellmersberger, concertmaistrul Filarmonicii din Viena.
  • 1985 – Se mută la Paris pentru a studia la Conservatoire, unde printre profesorii săi se numără compozitorii Massenet și Fauré, iar Ravel este unul dintre colegii săi.

Jules_Massenet_portrait

  • 1912 – Face turnee în Europa în calitate de violonist și dirijor, conducând, printre altele, Amsterdam Concertgebouw Orchestra. Întors acasă, fondează Premiul Enescu pentru a promova lucrările compozitorilor români.
  • 1927 – Pe lângă posturile de profesor la Ecole Normale de Musique din paris și de la universitatea Harvard, îl acceptă ca elev la vioară pe Yehudi Menuhin, atunci la vârsta de 11 ani.

Yehudi Menuhin

  • 1936 – La două săptămâni după ce opera Œdipe are premiera la Grand Opera din Paris, Franța îi acordă lui Enescu titlul de Commandeur de la Légion d’Honneur.
  • 1955 – Enescu moare la data de 5 Mai, la Hotel Atala din central Parisului. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise, din același oraș.

Vremurile

  • 1881 – Ca urmare a obținerii independenței, cu trei ani înainte, Carol I este declarat regele României. Va domni pentru 33 de ani.
  • 1897 – Scriitorul irlandez Bram Stoker publică romanul Dracula, un personaj inspirat de Vlad III Dracula (Vlad Țepeș), plasând acțiunea în regiunea Transilvaniei.

Vlad Tepes

  • 1918 – După intrarea în Primul Război Mondial alături de Aliați, România câștigă noi provincii în urma tratatului de pace, mărindu-și semnificativ teritoriul.
  • 1939 – Primul ministru român Arman Călinescu este asasinat de către Garda de Fier, o organizație politică de extremă dreapta. Este al doilea premier asasinat în ultimii șase ani de către acest grup.

Arman Calinescu

  • 1946 – În urma victoriei Partidului Comunist în alegerile generale, Regele Mihai I abdică și este declarată Republica Populară Romînă.
  • La cantatrice chauve (Cântăreața cheală), prima piesă de teatru absurd a dramaturgului de orgine română Eugene Ionesco, are premiera la Théâtre des Noctambules din Paris. Un succes imediat va fi reprezentată de multe ori în perioada următoare.

Cantareata cheala

În încercarea de a cartografia dezvoltarea lui Enescu spre stilul modernist mai unghiular care i-a devenit lingua franca muzicală începând cu anii 1920, poate merită să îl luăm în contextul contemporanului său exact, compozitorul polonez Karol Szymanowski. Paralelele dintre preocupările creatoare ale celor doi din perioada care a precedat și a cuprins Primul Război Mondial sunt extrem de impresionante. Spre exemplu, ambele Simfonii Nr. 2 dinainte de război răspund în mod puternic tradiției austro-germane din perioada romantică târzie și gesturilor retorice din ce în ce mai cromatice, căutate de compozitori precum Richard Strauss. De asemenea, există o congruență fascinantă și între Simfoniile Nr. 3 ale celor doi compozitori. Ambele au fost scrise în perioada războiului și deși lucrarea lui Enescu este concepută la scară mult mai mare și mai epopeică decât a lui Szymanowski, prezintă trăsături stilistice asemănătoare, nu numai în modul extravagant de orchestrare, care include un rol pregnant al refrenului, ci și în respingerea lui Strauss în favoarea unui stil mistic mai parfumat, cu aluzii inconfundabile la Orient.

Talent multiplu: Enescu excela ca violist, pianist, dirijor și compozitor (Foto: Yousuf Karsh, 1954)

Talent multiplu: Enescu excela ca violist, pianist, dirijor și compozitor (Foto: Yousuf Karsh, 1954)

Legătura cu Szymanowski ar putea fi extinsă în anii 1920. În această perioadă, cei doi compozitori au cheltuit multă energie creatoare cu operele lor (Regele Roger a lui Szymanowski și Œdipe a lui Enescu). Intrigile acestora se bazează pe teatrul antic grecesc, iar personajul principal din fiecare operă se confruntă cu o luptă psihologică interioară profundă înainte să reușească un fel de catharsis spre sfârșit. Trebuie menționat și că atât Szymanowski, cât și Enescu au respins neoclasicismul la modă în anii 1920 căutându-și inspirația în muzica populară tradițională, peisajul și mediul natural al țărilor lor de baștină. În cazul lui Enescu, acest lucru a dus la o serie de lucrări care explorează aceste idiomuri improvizatoare și exotice într-un mod extrem de personal, cele mai cunoscute fiind Sonata Nr. 3 pentru vioară (1926) cu subtitlul „dans le caractère populaire roumain”. Aluzii similare la acest stil se fac remarcate în secțiuni din alte piese, în special Sonata Nr. 3 pentru pian (1935), Sonata Nr. 2 pentru violoncel (1935), Suita Nr. 3 pentru orchestră „Villageoise” (1937) și grăitoarele Impresii din copilărie pentru vioară și pian (1940).

În aceste lucrări e tentant să considerăm că Enescu a urmat o cale asemănătoare cu a lui Bartók. Dar în timp ce Bartók era și un etnomuzicolog care transcria riguros muzica indigenă din Europa de Est, Enescu nu a preluat niciodată exact melodiile populare. Mai degrabă răspundea oarecum nostalgic la muzica pe care o auzise în copilărie. Idiomul îi era atât de profund absorbit în sânge încât suna complet autentic și ducea așadar lipsă de orice elemente de alienare modernistă.

După trecerea în revistă a producției infinit fascinante și cu fațete multiple a lui Enescu, încă ne confruntăm cu întrebarea de ce acest mare compozitor nu a reușit să fie recunoscut pe plan mai larg. Putem considera că este doar din cauza personalității modeste a lui Enescu, cel care își diminua importanța și era reticent să își promoveze cauza cu mai multă asiduitate? Sau poate este o problemă de diseminare? Sigur, o bună parte din lucrările sale sunt acum disponibile pe disc, dar, în mod destul de straniu, partiturile sale încă nu se găsesc cu ușurință în biblioteci sau magazine de muzică. Această situație nu ar fi apărut dacă Enescu ar fi avut mai mare succes cu aceia care i-au publicat muzica. Fără îndoială, reputația lui Enescu ar fi crescut semnificativ dacă ar fi fost invitat să semneze un contract cu influenta casă de discuri vieneză Universal Edition, o organizație care a promovat o mare parte din compozitorii cei mai importanți ai secolului al XX-lea, inclusiv Bartók și Szymanowski.

Începătorii în ce privește stilul matur ai lui Enescu se confruntă probabil cu două mari dificultăți. Prima este că mare parte din muzica lui este presărată cu lucrări cu pasaje lineare complexe. Aceasta necesită audiții repetate și concentrate până să își dezvăluie secretele. La suprafață, structurile din unele mișcări de anvergură par rapsodice, însă în esență acestea sunt foarte organizate și deseori ciclice, utilizând o transformare extrem de subtilă a unui număr limitat de idei muzicale. O a doua problemă este că dezvoltarea sa muzicală nu poate fi etichetată atât de ușor în termeni de progresie de la influențele austro-germane și franțuzești din perioada timpurie la asimilarea indigenă a muzicii populare române care face parte din stilul său ulterior. Mai degrabă a existat o schimbare în echilibrul tuturor acestor elemente în fiecare moment din viața sa, iar acestea au fost mutate fie în plan apropiat, fie în plan îndepărtat, în funcție de tipul de muzică pe care îl scria Enescu la momentul respectiv.

Spre deosebire de Szymanowski, Enescu nu s-a bucurat până acum de imprimaturul unui interpret de top precum Sir Simon Rattle, care să-l fixeze pe harta muzicală. Și totuși recent există motive să credem că începe să fie luat mult mai în serios. Anul acesta, spre exemplu, Vladimir Jurowski a programat masiva Simfonie Nr. 3 cu London Philharmonic Orchestra la Royal Festival Hall, iar lucrarea a fost primită cu mult entuziasm. Cu toate acestea, premiera britanică extrem de așteptată a lui Œdipe la Royal Opera House in 2016, la optzeci de ani de la prima sa reprezentație, este cea care ar putea acționa drept catalizator pentru o reapreciere majoră și extrem de necesară a acestei realizări colosale enesciene.

Enescu1

Discuri recomandate

 Complete Violin Music - Remus Azoitei (vioară) Eduard Stan (pian), Hanssler, HAEN 98035

Complete Violin Music – Remus Azoitei (vioară) Eduard Stan (pian), Hanssler, HAEN 98035

Intepretări bine echilibrate care dovedesc cât de extraordinar era Enescu în rolul de violonist-compozitor

 Oedipe (Lawrence Foster)     EMI   The opera series 9482752

Œdipe – Barbara Hendricks, José Van Dam etc; Monte Carlo Philharmonic Orchestra/ Lawrence Foster, EMI 948 2752

José van Dam în rolul titular și Barbara Hendricks ca Antigone excelează în unica operă a lui Enescu.

 Symphony no. 3/ Overture on popular Romanian themes   Hannu Lintu    Ondine   ODE11972

Symphony No. 3 – Tampere Philharmonic Orchestra/Hannu Lintu, Ondine ODE11972

Simfonia cea mai plină de culoare a lui Enescu poate fi ascultată în această înregistrare puternică și originală.

Piano Quartets Schubert Ensemble Chandos CHAN 10672

Piano Quartets – Schubert Ensemble, Chandos CHAN 10672

Folclorice în unele părți, rapsodice în altele, cvartetele pentru plan ale lui Enescu sunt o descoperire care merită făcută.

Isis/ Symphony no. 5 - Peter Ruzicka, CPO 7778232

Isis/ Symphony no. 5 – Peter Ruzicka, CPO 7778232

4 comments on “George Enescu – „Compozitorul lunii” în revista BBC Music!

  1. Pingback: Interviu Erik Levi | Despre Opera

  2. despredemnitate
    August 19, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  3. Pingback: Interviu cu Erik Levi: „Acum este un moment în care este posibil ca muzica lui Enescu să fie introdusă pe harta muzicală.” | Je suis Enesco

  4. Pingback: Rupe-te o oră din ce faci și (re)ascultă „A 2-a de Enescu” – probabil cea mai elevată formă de expunere a folclorului românesc de la nașterea sunetelor încoace | Critic Arad - ziar cu spirit critic

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on August 19, 2015 by in Discografie, Muzica, Nou și interesant, Presă and tagged , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: