Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Enescu, mondenul din „Realitatea ilustrată”


Și faptul divers poate fi istorie, mai ales atunci când timpul așază o distanță suficient de mare între evenimentele de altă dată și actualitate. Și mai ales dacă subiectul este o celebritate, așa cum a fost (și este) George Enescu. După o cercetare care a durat două zile în arhiva revistei Realitatea ilustrată din perioada interbelică (mai precis între anii 1927 și 1938), am găsit 11 articole în care numele muzicianului român este menționat în diverse contexte, de la cele mai serioase (referințe despre compozitor din presa franceză), până la cele mai neașteptate (de exemplu, i se cere la un moment dat părerea despre celibat). O resursă extraordinară pentru această cercetare a fost proiectul Biblioteca digitală a Bucureștilor, care a digitalizat și indexat o cantitate foarte mare de periodice și cărți vechi, disponibile gratuit spre consultare.

O primă parte a acestui articol a fost publicată pe website-ul oficial al Festivalului Enescu 2015.

Înființată în anul 1927, la Cluj, Realitatea ilustrată a fost, de-a lungul perioadei interbelice, una dintre cele mai populare reviste editate de trustul Adevărul. Prea multe detalii despre istoria acestui periodic nu se găsesc, dar putem aminti câteva date. În anul 1928, periodicul se mută la București, având o apariție săptămânală neîntreruptă până la 21 Aprilie 1946. O tentativă de resuscitare în primii ani ai comunismului durează din 9 Ianuarie până la 3 Aprilie 1949. Inițial, revista purta subtitlul nu prea inspirat „sau Lucrurile așa cum le vedem cu ochii”, la care s-a renunțat odată cu mutarea în București, iar din 1936 va purta un nou subtitlu explicativ: „Revistă de informaţii şi cultură generală”. În paginile periodicului, informația enciclopedică de tip magazin completa informațiile din actualitatea românească, pigmentată deseori de o consistentă secțiune mondenă.

O arhivă completă a acestei reviste, pentru anii 1927-1938, a fost digitalizată și este disponibilă online pe site-ul Biblioteca Digitală a Bucureștilor. Numele lui George Enescu apare destul de des în paginile ei, cu informații inedite sau chiar anecdotice.

Încă din perioada clujeană a săptămânalului, în numărul 10/1927, numele lui Enescu este menționat în legătură cu un concert simfonic:

Concert simfonic la Cluj

Duminecă 9 Octombrie, ora 6, în Teatrul Național a avut loc concertul simfonic dat de orchestra Reg. 3 grăniceri din Cernăuți, sub conducerea căpitanului R. Millea.

S-au cântat: 1) Rimsky-Korsakow: „La Grand Paques-Russe” ouverture. 2. Schubert: Symphonie Si-minor. 3. Saint-Saëns: „Danse macabre” Poème-symphonique. 4. a) Borodin: Scene din Asia Centrală. b) Glinca: Kamarinskaja. 5) Enescu: Rhapsodia N. 1 La-major.

Admirabila execuție a bucăților a stârnit aplauzele viforoase ale publicului asistent, iar ultima bucată, Rapsodia Maestrului Enescu a fost bisată. Ne-a mirat însă faptul că ofițerimea garnizoanei Cluj lipsea dela acest spectacol atât de izbutit, cu atât mai mult cu cât era vorba de o orhestră militară.

Greu de imaginat ce însemnau aplauzele „viforoase”, dar dincolo de acestea și de amuzamentul stârnit de absența ofițerilor clujeni, dojeniți de autorul anonim al știrii, Enescu era deja o celebritate în România, compoziția lui fiind bisată.

În August 1930, Realitatea ilustrată comentează un articol apărut în presa franceză și dedicat lui George Enescu. Și atunci, ca și acum, referințele occidentale la România erau foarte apreciate. Materialul urmează după o serie de alte articole: o povestire de H. Horn intitulată Colierul de perle, apoi Iubirea văzută de Joan Crawford, un interviu cu… Mister Robott: Omul mecanic vorbește și o nouă povestire despre bijuterii, de data aceasta e vorba despre Perla tragică de W. Charnley. În orice caz, Enescu este primul subiect din acest număr care are legătură cu realitatea. Textul merită reprodus integral:

ENESCU

Biografie publicată de o revistă streină

Enescu profesor la Paris, alături de Thibaud și Cortot. – Interesante cursuri de interpretare, la care se disting tineri artiști români

REVISTA pariziană „Le monde musical”, publică o frumoasă biografie a lui Georges Enesco, cu prilejul cursului de interpretare, ținut de marele nostru violonist la „Ecole normale de musique de Paris”.

Mulți români nici nu bănuesc ce înseamnă numele Enesco la Paris…

Este adevărat, că noi ne mândrim și îl iubim pe marele nostru artist. Totuș el ne face, peste graniță, o cinste mult mai mare, decât ne închipuim. Dacă bucureștenii îl iubesc, parisienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România; dar în străinătate e celebru.

COARDELE LUI ENESCU

Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanți de coarde pentru marfa lor. „Enesco cântă numai pe coardele noastre!” – se laudă ei.

Am văzut un anunț, într’un ziar parizian, conceput astfel:

Thibaud

          Enesco

                  Yssaie

întrebuințează numai coardele „cutare”

Iată într’adevăr o splendidă trinitate: cei trei mari violoniști ai lumii!

Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în înaltele foruri muzicale din capitala Franței; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci și ca pianist, violoncelist, compozitor, șef de orchestră…

„Casals și Enescu sunt cei mai mari muzicieni actuali” – se spune. Iar unii pun chiar în frunte pe Enescu.

PORTRETELE LUI ENESCU

„Le monde musical” din Paris însoțește articolul d-lui M. Vessereau (biograful lui Enescu) de mai multe clișee și portrete; casa din Liveni, județul Dorohoi, unde s’a născut Enescu, părinții lui Enescu, ultima fotografie a maestrului…

E interesant de observat că marele muzician are o față de copil, un copil mare, aproape aceeaș față pe care o avea la cinci ani.

O întâmplare fericită face să ne cadă în mână o fotografie de pe acea vreme. Este o fotografie – credem – inedită. Poate că nici maestrul nu a știut despre existența ei și va avea o surpriză văzând-o reprodusă în „Realitatea ilustrată”. Fotografia pe care o publicăm, este mai cu seamă interesantă prin faptul că reprezintă pe „micul” Enescu așezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă mai bine la masă, spre a-și nota ideile muzicale.

Maestrul Enescu la vârsta de 5 ani - Fotografie inedită

Maestrul Enescu la vârsta de 5 ani – Fotografie inedită

CURSUL DE INTERPRETARE

La cursul de interpretare, ținut în anul acesta la Paris de către Enescu, a asistat un public muzical numeros: specialiști, concertiști, etc., sosiți din diferite țări europene și chiar din America, unde Enescu este popular, în urma turneelor făcute.

Anul trecut cursul de interpretare pentru vioară a fost predat de către celebrul Thibaud, iar pentru literatura pianului de către Alfred Cortot, cel mai mare pianist al vremurilor actuale.

Cortot a trecut atunci în revistă muzica lui Chopin în zece conferințe speciale. Anul acesta Alfred Cortot a făcut tot zece conferințe despre compozitorii moderni francezi. La rândul său Enescu s’a ocupat de literatura viorii.

Ambele cursuri au fost considerate ca adevărate evenimente muzicale.

INTERPREȚII

Conferințele au avut loc în sala cea mare de concert, dela „Ecole normale” și au fost însoțite de demonstrații artistice alese. Elevi dintre cei mai buni ai institutului muzical parizian „Ecole normale”, sau absolvenți remarcabili, au executat piesele corespunzătoare ale autorilor muzicali, despre cari au vorbit maeștrii Cortot și Enescu.

Este interesant de notat că, cu prilejul acestor importante cursuri din capitala Franței, s’au distins ca remarcabili interpreți, câțiva tineri muzicieni români, cari actualmente își perfecționează studiile muzicale la Paris.

D-ra Clementina Cristescu, violonistă-concertistă, a cântat împreună cu Radu Mihail, la cursul lui Enescu. O altă excelentă violonistă româncă, doamna Alexandrescu s’a relevat deasemeni la aceste cursuri. Doamna Alexandrescu  este soția compozitorului Romeo Alexandrescu.

Tânărul pianist, Radu Mihail, absolvent cu două premii al Conservatorului din București, care în cursul stagiunii de iarnă s’a mai produs de câteva ori în public, la Paris, a cântat, atât la cursul de interpretare al lui Enescu, cât și la conferințele maestrului Cortot relative la muzica lui Chopin. Apoi a cântat la ultima ședință, de încheiere, a maestrului Cortot, relativ la muzica modernă franceză.

Tinerii muzicieni români au fost urmăriți cu mult interes, făcând impresie și fiind cât se poate de bine apreciați de către publicul select internațional venit în metropola lumei pentru scop artistic. Ei ne-au făcut alături de Enescu, toată cinstea și se cuvine să-i cităm cu acest prilej.

DIN COPILĂRIA LUI ENESCU

Vessereau promite o carte despre Enescu; acum ocupându-se în special de copilăria maestrului arată că șapte frați ai lui, mai mari, au murit cu toți de mici, dintre cari cinci secerați dintr’o dată de o difterie nemiloasă. Biograful francez descrie cu multă tandreță viața de familie a copilului genial, grija și spaima mamei terorizată de nenorocirile avute. Pe tatăl lui Enescu îl descrie ca pe un om de o vastă cultură intelectuală, iubit de țăranii de pe moșia sa, pentru energia lui dreaptă și bunătatea-i rămasă proverbială.

Bunicul lui Enescu a fost preot. Preotul Gheorghe Enescu avea o voce magnifică, răsunând în bolta bisericuței din sat, voce care a lăsat amintiri neșterse în inima și mintea nepotului. Mama lui Enescu, acompaniindu-se la chitară compunea cântece cu caracter românesc…

Autorul acestor rânduri poate adăuga, că a cunoscut, în orașul Mihăileni, din nordul Moldovei, pe un unchiu al marelui muzician, tot preot, un bărbat distins, o rară inteligență, de asemeni cu aplecări muzicale.

De altfel tatăl lui Enescu era și el violonist. Dar puțin timp, după ce fiul a început să ia lecții de vioară, auzindu-l într’o zi, a exclamat:

— Mi-arunc vioara în pod! De-acum înainte vei cânta tu, George!

Și George a cântat, ca nimeni altul; vioara lui a răsunat peste hotarele țării noastre, ducând faima de român până dincolo de ocean. Acum Enescu locuiește mai mult la Paris, dar în compozițiile sale muzicale se reflectă solemnitatea impresionantă neuitată a slujbelor religioase dela bisericuța din sat, fluerul păstorului, parfumul florilor, misticismul doinei românești….

— Nu! Nu mi-am părăsit țara: am luat-o cu mine! – spune Enescu.

A.

Fotografia inedită din Realitatea ilustrată este acum una foarte cunoscută, chiar dacă este datată ca fiind făcută pe vremea când Enescu avea 3 ani. Cât despre elevii români de la Paris, dacă despre violonista Clementina Cristescu n-am aflat nimic, în schimb Nina Alexandrescu a devenit profesor de vioară, iar Romeo Alexandrescu a trăit până în 1976, fiind cunoscut în lumea muzicală românească nu doar în calitate de compozitor, dar și  ca muzicolog, profesor, critic muzical sau eseist. Radu Mihail (1911-1950) a avut o soartă tragică: pianist apreciat, cu activitate concertistică la nivel internațional, el moare în 1950, asfixiat cu gaz, alături de soția sa. Există mai multe legende legate de această dispariție prematură, fie că ar fi fost ucis de Securitate, fie că ar fi fost vorba despre un gest premeditat al soției sale, într-o criză de gelozie.

Dar Realitatea ilustrată era o revistă care știa să-și țină cititorii în priză, lansând tot felul de campanii de presă, oarecum asemănătoare cu strategiile de marketing ale posturilor de televiziune de astăzi. Primele concursuri pentru Miss România au fost organizate de această publicație, dar au realizat și campanii umanitare de colectare de fonduri pentru ajutorarea unor cazuri sociale care au emoționat societatea românească a epocii (un caz notoriu la acea vreme a fost ajutorarea unei familii sărace, cu șase copii, în care s-au născut cvadrupleți). În luna Octombrie a anului 1930, Realitatea Ilustrată organizează concursul Cântecul națiunilor, promițând și premii consistente.

CÂNTECUL NAȚIUNILOR

100000 LEI PREMII

România participă la concursul internațional. – „Realitatea Ilustrată” organizează concursul.

Concursul pentru „Cântecul Națiunilor” – cum era de așteptat – a stârnit interesul tuturor. Zilnic primim la redacție vizite și scrisori de ale acelora, cari vor să afle amănunte mai ample, asupra concursului.

d. George Enescu

d. George Enescu

Am anunțat încă din numărul trecut, numele celor cari alcătuesc juriul pentru România. Repetăm aci formațiunea acestui juriu:

JURIUL

George Enescu, compozitor și violonist, cea mai mare glorie muzicală a țării.
George Georgescu, compozitor, directorul soc. „Filarmonica”.
Scarlat Cocorăscu, fondatorul Operei Române de Stat.
Nona Ottescu, compozitor, directorul Conservatorului de muzică din București.
Liviu Rebreanu, scriitor.
Alfred Alessandrescu, compozitor, profesor al Conservatorului de muzică din București.
Eugen Filotti, directorul Serviciului de Presă din Președinția Consiliului de Miniștri.
I. Davidescu, secretarul comitetului francez pentru România.
Nic. Constantin, directorul revistei „REALITATEA ILUSTRATĂ”, secretar.

Reamintim că primul concurs se referă la compoziția cântecului. Aceste compozițiuni trebuesc să fie scrise pentru piano și să aibe și un portativ pentru voce. Executarea unei bucăți nu trebue să dureze mai mult de cinci minute, așa încât rugăm pe compozitori să se ferească de la scris bucăți prea lungi. […]

Îl regăsim apoi pe George Enescu în Octombrie 1933, într-un număr dedicat problemei căsniciei, o temă recurentă în paginile Realității ilustrate, în care se dezbătea celibatul, un fenomen, desigur, în creștere în mediul urban al României interbelice. În acest context, apariția compozitorului este cu atât mai inedită, chiar dacă el era celibatar la acea dată, la vârsta de 52 de ani.

E bună însurătoarea

Răspunsuri culese în diferite straturi sociale, dela persoane de diferite vârste

Iată ce ne-a spus un muzician:

— Cred că un artist nu trebue să se însoare niciodată. Dealtfel împotriva însurătorii artiștilor pledează și Alphonse Daudet în lucrarea lui „ménages d’artistes”. În toate schițele sale, din volumul citat, căsătoriile artiștilor sunt arătate nefericite. — observă interlocutorul nostru.

— Totuși Daudet s’a însurat… și a fost fericit!

— I s-a obiectat și lui aceasta, dar el a răspuns cu galanterie: cine găsește o soție ca M-me Daudet, poate să se’nsoare…

În zilele noastre, în România, maestrul George Enescu pledează împotriva căsătoriei, prin faptul că a rămas celibatar. Dacă s’ar fi însurat, cine știe dacă am fi avut un George Enescu. Dar drept răsbunare, a însurat pe alți artiști.
— Iubesc căminul, mi-s dragi și copiii — ne-a mărturisit muzicianul, interviewat de noi — dar după cum Hitler a spus: „Nu mă pot căsători, căci sunt însurat cu politica”, tot astfel obiectez și eu: „Tovarășa scumpă a vieței mele este muza Euterpe. Ar însemna să o trădez, dacă o muritoare s’ar face stăpâna gândurilor mele.”

[…]

ALEX. F. MIHAIL

Alex F. Mihail era un jurnalist destul de prolific, a cărui specialitate era domeniul social. Citarea lui Hitler surprinde, dar ea trebuie privită în contextul anului 1933, când acesta nu era decât un personaj politic insolit, ceea ce ar echivala în secolul XXI, să zicem, cu a-l cita pe Vladimir Putin prin 2005. N-am mai reprodus părerile celorlalți respondenți ai reporterului Realității ilustrate, un fabricant de tutun, un negustor, o actriță, o menageră (sic!), o fată de 18 ani, o doamnă de 30 de ani, un domn doctor, o scriitoare, sau o lucrătoare oratoare (ciudat substitut pentru o sindicalistă), întinse pe trei pagini de revistă.

În 1934, muzica intră pe domeniul senzaționalului, sau dacă nu, măcar pe teritoriul recordurilor. La Otopeni se constituie o orchestră militară formată din fanfarele armatei, numărând peste 700 de instrumentiști folosind alămuri și percuție. În repertoriul acestui gigant apare, evident, și Poema română. Într-un fel, găsim astfel o parte a explicației privind renunțarea compozitorului la muzica rapsodică, de inspirație folclorică, pentru că uneori succesul ajungea să capete și forme bizare. Materialul următor apare într-un număr din luna Iunie 1934 al Realității ilustrate, a cărui copertă era dedicată reluării relațiilor diplomatice dintre România și URSS, lansând și o întrebare retorică, imediat sub portretele miniștrilor de externe ale celor două state, Titulescu și Litvinov: Va fi reconstruit podul de peste Nistru?

Un studio de muzică, în proporții americane, la Otopeni

A fost constituit Duminică dimineață, din cele 18 muzici militare, care au amenajat o tabără model — pe linia forturilor —, în care până la data de 22 Iunie a.c. sub conducerea d-lui inspector general al muzicilor militare, Egizio Massini, se va studia neîntrerupt programele de muzică simfonică, cu care uriașa falangă de 700 instrumentiști, va concerta în țară și străinătate.

ECHIPA RECORD

Pentru transcrierea în orchestrație de suflători a Simfoniei a 5-a de Beethoven, a fost înjghebată, în acea tabără, o echipă de copiști, care în mai puțin de patru zile au copiat un milion cincizeci și cinci de mii patruzeci de tacte, pentru materialul de execuție numai a Simfoniei.

La acesta mai trebuie socotit și acel nu cu mult mai mic, a transcrierii Poemei Române a lui George Enescu și a diferitelor imnuri a țărilor aliate, în care va avea loc turneul de propagandă, organizat de Ministerul Apărărei Naționale.

PRIMUL CONCERT

Mai înainte de-a eși din țară această uriașă falangă de muzicieni va da un prim și singur Concert Simfonic la București, în seara zilei de 23 Iunie a.c. (ora 21) în Marele stadion al O.N.E.F.

De altfel, în stânga acestei știri este tipărit și un anunț publicitar al momentului muzical de pe stadion. Mai departe, revista publică un articol de două pagini (sub titlul: Orga compusă din 750 de oameni — O inovație care pornește din România) despre această combinație de tabără militară care include muzicologi, instrumentiști și militari aplecați asupra muzicii lui Beethoven și Enescu. Iată că ideea celui mai mare drapel are totuși rădăcini adânci… Nu vom reproduce articolul, pentru că imaginile vorbesc de la sine:

Cu Egizio Massini (unul dintre fondatorii Operei Naționale Române, dar și al unui Conservator privat ce-i purta numele, mare dirijor de operă) cățărat pe o masă pentru a putea controla o mulțime de instrumentiști care trebuiau totuși să țină unii de alții, barbarizarea muzicii lui Enescu pare să fi atins apogeul.

Un an mai târziu, în Martie 1935, George Enescu este din nou invocat în Realitatea ilustrată, de data aceasta în cadrul unui articol dedicat muzicii lui Bach și Händel, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la nașterea acestora. Textul este unul de popularizare, apelând mereu la anecdotică, dar face o trimitere interesantă la salonul muzical al reginei Carmen Sylva.

O sărbătoare a muzicei

250 de ani dela nașterea compozitorilor Bach și Händel. — Când au fost cântați pentru prima dată în România?

SALA DE MUZICĂ LA PALATUL REGAL ROMÂN La piano se vede regina Elisabeta; în picioare, maestrul George Enescu, dirijând cu vioara în mână; lângă, „copilița” Aurelia Cionca. Pe fotografie se mai observă: în fund, cântăreața Maria Assan; în stânga, violocelistul Dim. Dinicu; apoi violonistul Gh. Dinicu, Löbel; harpista Elodia Coandă-Casseli, d-na Leria, etc.

SALA DE MUZICĂ LA PALATUL REGAL ROMÂN
La piano se vede regina Elisabeta; în picioare, maestrul George Enescu, dirijând cu vioara în mână; lângă, „copilița” Aurelia Cionca. Pe fotografie se mai observă: în fund, cântăreața Maria Assan; în stânga, violocelistul Dim. Dinicu; apoi violonistul Gh. Dinicu, Löbel; harpista Elodia Coandă-Casseli, d-na Leria, etc.

[…]

MUZICA LA CURTEA REGALĂ ROMÂNĂ

La noi în țară, operele lui Bach și Händel au fost cântate pentru prima dată în sala de muzică de la palatul regal din Calea Victoriei a reginei Elisabeta.

Suverana se așeza personal la piano sau la orgă, fiind înconjurată de „adolescentul” George Enescu; maestrul violoncelist Dim. Dinicu; domnișoara Assan, cântăreață, și de alți muzicieni bucureșteni, pe când „copilița blondă, pianista Aurelia Cionca”, ședea cuminte lângă dânsa.

— George Enescu și Aurelia Cionca sunt copiii mei sufletești — spunea regina-artistă, care păstra tradiția, ca la curțile suveranilor să se facă multă și bună muzică.

În pauzele concertelor de la palat, regina dădea autografe colaboratorilor săi muzicali. Între altele a scris pe o fotografie, dăruită fetiței, cu faima de concertistă, și parcă cu aripi la umeri, ce se juca la picioarele ei: „Aripi la mâni, aripi la inimă, aripi la gând” cuvinte cari, poate, ar putea fi considerate ca un testament al reginei muzicante cu privire la modul, cum trebuie interpretați Bach și Händel.

A. F. M.

Aurelia Cionca (1888-1962) avea să confirme statutul de copil minune: va debuta la vârsta de nouă ani, devenind apoi profesor de pian, printre elevii ei numărându-se Dinu Lipatti. În anul 1931 prezintă, în premieră, recent descoperita Rapsodie română a lui Franz Liszt. Fotografia din articol nu este datată, dar putem presupune că este realizată în jurul anului 1890. George Enescu va deveni un mare violonist, cu predilecție în muzica lui Bach, una dintre cele mai frumoase înregistrări ale Concertului pentru două viori fiind aceea realizată în 1932, împreună cu elevul său, Yehudi Menuhin. Dincolo de caracterul popularizator al articolului, este clar că această iubire pentru muzica lui Bach i-a fost inspirată lui Enescu tocmai de familia regală. De altfel, Carmen Sylva avea să-i dăruiască lui Enescu o colecție a lucrărilor lui Bach, în 60 de volume. Drept urmare, mai adaug și eu câteva fotografii cu regina Elisabeta și George Enescu.

La 13 Martie 1936 avea loc premiera operei Œdipe, la Paris. Un moment ideal pentru presa bucureșteană de a-l celebra pe George Enescu. În numărul din 25 Martie, în contextul în care pacea Europei era din ce în ce mai nesigură, iar prezența regelui Carol al II-lea începea să se facă tot mai simțită ca propagandă, Realitatea ilustrată îi dedică muzicianului un material amplu de aproape o pagină:

Cum trăește George Enescu

– VIAȚA SOBRĂ A UNUI GENIU –

de IOAN MASSOFF

CÂND acum vreo zece ani, necesități de ordin profesional m’au silit să dau de urma maestrului George Enescu, am fost foarte surprins, aflând că genialul nostru muzician locuiește într’un hotel — care este departe de a fi un „palace” —, de pe calea Griviței. Există un fel de prejudecată a locuinții și de-aceea, deseori, avem deziluzii în ceea ce privește mediul, în care, cu surprindere, aflăm că-și trăește viața un om, care iese din comun. Bănuind că aș putea cădea victima unei farse, am chemat la telefon modestul „Hotel Bratu”, al cărui portar, amabil — deși negalonat, — m’a încredințat că „domnul Enescu nu se află acum în hotel, dar că va reveni într-o oră”. Cum telefonasem la ora opt jumătate dimineața, am avut o nouă surpriză, ca omul, cu prejudecăți care e convins că marii artiști, și în special muzicanții, nu sunt oameni prea matinali.

George Enescu

George Enescu

Peste o oră, mă aflam în cuprinsul unei sobre camere de hotel, de clasa doua. Un om robust ca înfățișare, și cu un păr, negru — bogat — care-i cădea peste frunte, s’a ridicat aproape respectuos, înaintea puținătății mele și cu voce, oarecum timidă, m’a întrebat ce doresc. Timiditatea mea, peste care s’a suprapus cea a omului genial din fața mea, a luat o formă, aș putea spune groaznică.

Gheața emoției s’a spart însă repede și stând pe marginea unui scaun, ros de ani, George Enescu s’a supus, cu docilitate, întrebărilor mele. Mi-a vorbit ca un filosof antic, desbărat de orice prejudecăți, preocupat de arta sa, dar sensibil la durerile omenești. Enescu nu e numai un mare muzician, dar și un adânc gânditor.

Pe buze îmi stăruia întrebarea:

—  De ce locuiți la Hotelul Bratu?

Răspunsul a fost simplu:

— Pentru că e aproape de Gară și trenurile pleacă la noi de dimineața. Și-apoi toată lumea mă cunoaște aici: sunt de-al casei…

Și cum Enescu se pregătea să plece, pentru o serie de concerte în provincie, a prins să scuture un frac cam mototolit și pătat cu sacâz de vioară.

Pe urmă, cu gesturi domoale, a luat vioara, pe care a culcat-o, frumușel, într’o cutie-coșciug. I-am cerut voie să văd vioara: „E un Stradivarius, am cumpărat-o pentru 15.000 de mărci, jumătate de sumă plătind-o cu ajutorul unei colecte, făcută din inițiativa lui Spiru Haret, printre elevii școalelor primare. Au contribuit 90.000 de copilași.

IUBIREA PENTRU COPII

Nu știu dacă poate fi vorba de recunoștință, sau de o pornire lăuntrică. Maestrul Enescu însă, e un mare iubitor de copii. A și fost profesorul unor precocități (Jehuda Menuchim și alții).

Odată mă aflam într-un oraș din Oltenia și Enescu a făcut o repetiție generală a concertului, cu intrare gratuită, pentru copii. Maestrul a cântat exclusiv pentru o sală tixită de ascultători, dintre care nici unul nu trecea de șaptesprezece ani.

„BULIBAȘA”

La Craiova, am asistat la un fel de isterie colectivă, stârnită cu prilejul unui concert al lui Enescu. Componenții unui taraf de lăutari se aflau la galerie. În timpul executării unei bucăți, șeful tarafului a început să plângă: la început încet și pe urmă în hohote. Ceilalți l-au imitat și până la sfârșit, lăutarii și-au spart viorile pe motiv că „după ce l-au ascultat pe Enescu, ei se lasă de meserie.

La ieșire, au așteptat pe Maestru, s’au repezit să-i sărute mâna și au proclamat: „ne ești mata bulibașa al nostru?

CEL MAI IMPRESIONANT MOMENT

Într’o zi, l-am întrebat pe maestrul Enescu, când a trăit cel mai impresionant moment al vieții sale. Și mi-a răspuns:

Desigur că cel mai emoționant moment din viața mea a fost când, pitit într-un colț al foyerului de la „Chatelet” — n-aveam decât 16 ani — auziam cum orchestra Colonne descifra „Poema română.” Emoția mea n’a fost atât de mare la executare, ca în momentul când îmi dedeam seama că alți oameni caută să descifreze gândul meu.

UN MISTIC

George Enescu e un drept credincios. „Cel care crede orbește, ca mine — mi-a spus Maestrul — se acumulează cu puteri necunoscute. „Crede și vei strămuta munții” — nu sunt vorbe goale”.

UN CONCURENT…

După un concert, dat într’un oraș de provincie, Maestrul, împreună cu nedespărțitul său impresar, Cohen, care se pricepe să-l dădăcească, m’au invitat la un restaurant.

Șeful micii orchestre, un Rom îndrăzneț, cum l-a observat pe Enescu, s’a gândit să cânte o bucată pe care o executase, în aceeași seară, în cuprinsul programului de concert, maestrul. Cum ar spune Caragiale, era un fel de chestie „à la vivat concurența.

Enescu a ascultat cu atenție cântarea oacheșului executant, l-a chemat și l-a felicitat…

De data aceasta, materialul este semnat de Ioan Massoff, mare teatrolog și critic în epoca interbelică. Sigur, anecdotele sunt savuroase, mai ales cea cu propunerea ce i se face lui Enescu de a deveni bulibașă, dar cu greu s-ar putea spune că articolul ar avea o mare valoare muzicologică sau istorică. Interesantă este și colecta pentru jumătate din suma necesară achiziționării Stradivarius-ului pe care îl folosea muzicianul, făcută în rândul elevilor, prin intermediul ministerului: un asemenea demers ar fi imposibil, azi, inclusiv din punct de vedere legal. Cât despre Hotelul Bratu, construit în anul 1905, merită amintit faptul că el este mai cunoscut sub numele de Hotel Grivița și există și astăzi, în apropierea Gării de Nord. Aici a locuit și Hariclea Darclée în ultimii săi ani, cam în aceeași perioadă cu Enescu. Modestia acestui hotel era relativă după standardele de astăzi, întrucât deținea și un apartament cu pian pe care îl închiria în mod regulat compozitorul. A fost, ca atâtea alte clădiri, naționalizat și apoi lăsat mulți ani în paragină, recuperat de urmașii foștilor proprietari după 17 ani de procese, iar astăzi este restaurat și funcțional.

Hotelul Bratu, azi.

Hotelul Bratu, azi.

În luna Septembrie a aceluiași an, 1936, George Enescu devine subiect de actualitate, într-un articol mai amplu semnat de Victor Eftimiu. Ce însemna actualitatea? Coperta revistei Realitatea ilustrată este dedicată procesului în care inginerul Liviu Ciulei, tatăl marelui regizor, era acuzat de otrăvirea demimondenei Tita Cristescu, nimeni alta decât fiica lui Gheorghe Cristescu, fondatorul Partidului Comunist Român, și fostă Miss România în 1926. Un subiect monden fierbinte și, ca să nu lăsăm nimic în suspence, vă spun că Liviu Ciulei a fost achitat, deși autorul crimei nu a fost găsit niciodată. Victor Eftimiu avea totuși un alt calibru și comentează actualitatea politică, aruncând ironii spre legionari (să nu uităm, războiul civil din Spania tocmai izbucnise în vara lui 1936).

REALITĂȚILE SĂPTĂMÂNEI

Serbările de la Blaj. — Președinții „Astrei”. — Familii macedonene în Ardeal. — Nicolae Titulescu și George Enescu. — Despre legionari

[…]

Alături de Nicolae Titulescu, răsplătit cu ingratitudine, pentru tot ce a făcut spre binele acestei țări, un alt mare Român, care ne-a dus faima peste hotare, George Enescu, la rândul său, cunoște vitregia păturilor noastre conducătoare. Anul acesta, Opera Mare din Paris i-a montat cu un fast neobișnuit și i-a cântat pe „Oedipe”, la care maiestrul a lucrat un sfert de secol. Am auzit-o transmisă prin radio, și, cu puținele noastre cunoștințe muzicale, am simțit că această tragedie lirică nu este un lucru care se poate asculta în toate zilele. Am primit, apoi, cu entuziasm, verdictul criticei autorizate, care afirma că opera lui Enescu e tot ce s’a scris mai de preț în muzică de vreo trei decenii încoace, adică din vremea lui „Pelléas et Mélisande” de Claude Debussy și dela operele pe cari le compunea pe la 40 de ani Richard Strauss.

Este o mare cucerire românească această alăturare a unui nume românesc de titanii muzicii occidentale. Ea ne onorează mai mult decât toate activitățile politico-diplomatice-culturale, cari ne-au costat sute de milioane și miliarde, dela războiu încoace, fără prea mari efecte.

Străinii ne fericesc că avem un George Enescu. Noi, oare, ne dăm noi seama de măreția faptului? Mira-m’aș. Pe Român nu-l sperie decât omul cu bani mulți și cu trecere la guvern. Iată, s’au scurs luni dela această sărbătoare și de Enescu nu mai vorbește nimeni. Se auzise că a fost numit director al Filarmonicei din New-York.

Călătorie bună! Oceanul să-i fie favorabil…

Te pomenești că avea pretenția să vină în țară și să-l primim la Jimbolia cu flori și cu fotograf!?…

Pe unde o fi acum George Enescu? Treaba lui! Deplasările oricărui politicastru sânt date imediat la gazetă. Dar de urma maiestrului nu mai știe nimeni. Poate să fie în țară, chiar la București. N’o fi chiar la hotel Bratu, în Calea Griviței?… Dacă e acolo, spuneți-i careva să nu se încumete a da vreun concert la Atheneu, că nu vine nimeni. Avem treabă. Sântem în „faza culturală”!

[…]

VICTOR EFTIMIU

În sfârșit, un articol scris cu nerv și care pune degetul pe mai multe răni. Nicolae Titulescu fusese demis din funcția de Ministru de Externe de către Carol al II-lea, la presiunea grupărilor pro-germane, și silit să plece în exil, în Elveția. De aici vine și paralela pe care Victor Eftimiu o face între George Enescu și Nicolae Titulescu. Premiera lui Œdipe nu putea fi ignorată, dar opera lui Enescu va aștepta încă 22 de ani până să fie prezentată la București, în 1958. Enescu a fost într-adevăr luat în considerare pentru a-i succeda lui Arturo Toscanini la șefia Filarmonicii din New York, dar, în final, a fost John Barbirolli cel care a preluat acest post, în tandem cu dirijorul polonez Artur Rodziński.  Este însă o ocazie bună de a prezenta două fotografii din colecția Bain (una dintre primele agenții de fotografie, așa cum e azi Getty Images, de exemplu) a Bibliotecii Congresului American, în care George Enescu este surprins în timpul unei călătorii spre America la bordul navei Berengaria, în anul 1922.

Întorcându-ne la publicația Realitatea ilustrată, în luna Noiembrie a aceluiași an, 1936, revine și povestitorul Ioan Massoff cu un nou material despre compozitorul român.

CU MAESTRUL GEORGE ENESCU ÎN TURNEU

Manifestații. — „Într’o cârciumioară”. — Autografe și iar autografe! — Un geniu modest

de IOAN MASSOFF

TRENUL stopează în gara cu peronul înțesat. Se aud din toate părțile strigăte și vociferări. Călătorii scot capete buimăcite pe la ferestre.

Doi bărbați, unul mai înalt și altul mai scund, își părăsesc tacticoși locurile ocupate într’un compartiment de clasa II-a și se silesc să-și facă loc prin culoarul înțesat. Numai cu multă greutate, luptând cu nesimțirea celor de pe culoar, cari se uită pe ferestre, cei doi bărbați însoțiți de oarecare bagaj nu prea arătos, ajung până la scara vagonului.

Mulțimea de pe peron îzbucnește în urale: „Trăiască maestrul Enescu!” Cei de pe culoarul trenului rămân paf.

— Ăsta e Enescu, domnule, așa e!

— Cum n’am observat, frate?

Acei cari au avut onoarea să călătorească în același compartiment cu maestrul Enescu se simt mândri, având impresia că manifestația e făcută oarecum și pentru ei. Rapidul se pune în mișcare și, pe peron, un tânăr, cu un buchet de flori în mână, urează Maestrului bun sosit în urbea respectivă.

Maestrul, ținând în mâna dreaptă un geamantanaș și în cea stângă pălăria, ascultă, puțin aplecat în spre dreapta, cuvintele de bun sosit. Ai impresia că-și dă toate silințele să ocupe un loc cât mai mic, ascultând cu aerul resemnat al unui condamnat, care-și scontează sentința.

Din când în când tresare, de parc’ar vrea să spună ceva, dar își ia seama.

Odată cuvântarea de bun sosit sfârșită, cei de pe peron se îndeasă ca la urs. Luat mai mult pe sus, Maestrul este așezat într’o trăsură ca vai de ea, așa cum sunt mai toate în provincie, și e purtat până la hotel — ca un trofeu. Și urbea respectivă își recapătă, deocamdată liniștea. La prânz, clienții restaurantului, becheri cu ticuri, oameni puși la dietă, pentru care birtașul gătește „special”, voiajori amărâți, că n’au vândut nici măcar cât le trebue pentru masă — privesc, cu interes, la omul cu ochi de copil speriat și cu aer de fată mare, scoasă pentru prima oară în lume, — care îmbucă tacticos, absent la tot ce se produce în jurul lui.

Enescu RI4

Unul, care nu poate să-și înfrâneze curiozitatea, bate nervos în tăblia mesei. Chelnerul vine și întreabă profesional:

— Să v’aduc șnițelul?

— Nu, mai stau puțin. Ia spune-mi, cine e domnul care stă la masa din colț cu domnul ăla căruntu?!

Rușinat că nu poate să dea un răspuns prompt, chelnerul spune:

— Stați să-l întreb pe patron. Și după câteva minute, vine și șoptește la urechea clientului curios:

— E domnu’ Enescu, care dă concert astă seară, cu impresarul Cohen.

— Ah, e George Enescu — completează, cult, clientul. Ei, și ce-a comandat?

„Flateur”, chelnerul răspunde:

— Păi ca și ‘mneata: două ochiuri, un șnițel și un compot.

Zâmbind, vădit satisfăcut, de această coincidență de gusturi, curiosul continuă să-și cetească ziarul „ediția de provincie”.

Seara, asistența dela concert cere repetarea fiecărei bucăți, iar Maestrul se supune cu resemnare. Pe scenă, năpădesc zeci de admiratori solicitând autografe.

Neavând încotro, virtuosul se execută cu răbdarea unui individ care semnează încontinuu cecuri, fără să mai știe dacă are sau nu acoperire.

A doua zi, cu noaptea’n cap, când George Enescu își face apariția în gară, e întâmpinat de demoazele melomane, cari cântă Liszt la piane dezacordate împodobite cu brațe în cari ard lumânări colorate, ca la pomul de Crăciun — și cari se uită la el, ca la o cireașă coaptă. Maestrul nu poate rezista solicitărilor și ca un resemnat, semnează și semnează la autografe, cu stilourile solicitatorilor.

Trenul se pune în mișcare. Demoazelele flutură batiste, ținând într’o mână autografele, ca pe niște ouă răscoapte.

Maestrul ațipește, într’un loc de clasa a doua…

 Ioan Massoff, pe care l-am amintit și mai devreme, a scris de-a lungul carierei sale și o serie de biografii ale mai multor artiști (Matei Millo, Constantin Tănase, Tony Bulandra, Grigore Gabrielescu etc.). E posibil să fi avut în intenție să facă același lucru și pentru George Enescu. În orice caz, articolul pare a fi o continuare a celui publicat cu câteva luni mai devreme și stabilește un portret standard al artistului modest, dar genial și adulat de public. Cât adevăr este în reportajele sale, amintind de cronicile despre Buffalo Bill, nu putem ști. Un detaliu minor: șnițelul la micul dejun. În epoca de dinainte de război, șnițelul era un fel de mâncare mult mai popular în restaurante, decât azi. Apariția fast-food-ului i-a provocat un declin gastronomic foarte accentuat.

În Noiembrie 1937, ne aflăm în prologul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Realitatea ilustrată publică o galerie foto (ar fi prea mult să numim drept articol acest material), cu ocazia unui concert la Ateneul Român al lui Enescu, la care au asistat bărbații casei regale, regele Carol al II-lea și Voievodul Mihai I. Compozitorul este decorat.

DUPĂ CONCERT, ENESCU E DECORAT. MODEST ȘI SENIN ARTISTUL ÎȘI IA DECORAȚIA ȘI PLEACĂ ACASĂ

George Enescu, cea mai mare glorie prezentă a neamului nostru, a primit „proprio motu”, din partea Suveranului, cordonul ordinului „Steaua României, clasa I”.
M.S. Regele, împreună cu Voevodul Mihai, a asistat Duminecă la concertul lui George Enescu.
De bună seamă că Suveranul nostru — la fel ca toți câți ascultă concertele lui Enescu — a fost vrăjit de arta marelui muzician, și a voit să-și arate recunoștința, deaceea l-a decorat.
După concert — modest ca totdeauna — maestrul a plecat acasă, ducând în mână răsplata regească.
Publicul, care l-a ascultat la concert, aplaudă entuziast pe marele muzicant, la ieșirea din Ateneu.
M.S. Regele și Marele Voevod Mihai părăsesc Ateneul, după concertul dirijat de maestrul Enescu.

RI - Nr 565 - 17-11-1937 - Detaliu Articol

Fotografia cu George Enescu mergând pe stradă este destul de cunoscută azi. Mai puțin cunoscut este momentul în care a fost realizată și faptul că obiectul pe care îl ține în mâna dreaptă este, probabil, chiar decorația  „Steaua României, clasa I”. Din păcate, ruperea din contextul acestei galerii foto s-a făcut cu prețul editării fotografiei, din care a fost eliminat colțul imaginii în care publicul îl aplaudă pe Enescu la ieșirea din Ateneu.

Reintrat în atenția publică, dar și a casei regale, Enescu devine subiectul unui amplu articol de două pagini, câteva săptămâni mai târziu, într-un număr din Decembrie 1937 al revistei Realitatea ilustrată.

Copilul din Liveni

UNDE A COPILĂRIT GEORGE ENESCU

Șapte orașe din antichitate își disputau onoarea de a fi dat viață lui Homer. În zilele noastre, cinci localități pretind că ele au fost leagănul copilăriei marelui muzician român, GEORGE ENESCU. Iată-le: Livenii, cătun pierdut între dealurile județului Dorohoi; apoi Cracalia, satul vecin; orașul Dorohoi, capitala județului, care vrea să le înlăture pe cele două; pitorescul târgușor Mihăileni, dinspre granița de odinioară, spre Austria, și, în fine, chiar capitala Austriei, Viena, orașul muzicei. De fapt, George Enescu a văzut lumina zilei la Liveni, în ziua de 7 August 1881, într-o căsuță cu lut pe jos.

La 18 ani. O fotografie oferită „Nănașului”.

La 18 ani. O fotografie oferită „Nănașului”.

Era al șaptelea copil al soților Constantin Enescu („conu Costachi”, cum i se zicea prin partea locului) și al soției sale Maria, născută Cozmovici.

La 20 de ani.

Modestul și totuși binecuvântatul cămin există și acum fiind locuit de primarul satului, Costachi Berbinschi, împreună cu numeroasa sa familie.

Fațada casei, în cerdac, copiii primarului Berbinschi, actualul locatar, precum și alte persoane.

Fațada casei, în cerdac, copiii primarului Berbinschi, actualul locatar, precum și alte persoane.

În chilioara unde s’a născut minunatul copil, deabia te poți strecura, între patul de lângă ferăstruica cu gratii și o vatră enormă, care ocupă aproape jumătate din încăpere. La Cracalia, părinții lui George Enescu s’au mutat, când maestrul de azi împlinia trei ani.

— Mă doare inima, văzând că se ruinează conacul din Cracalia, de care mă leagă amintirile, mele până la vârsta de 33 de ani… o treime de veac!  — spune genialul compozitor — Am încercat să cumpăr casa și locul din jur, dela epitropia Institutului Sofian din Botoșani, actuala proprietară, dar n’am reușit.

Casa din Liveni, unde s’a născut George Enescu. Redactorul nostru stă de vorbă cu actualii locatari, în fața ferestrei unde se juca Georgică, privind spre livadă.

Casa din Liveni, unde s’a născut George Enescu. Redactorul nostru stă de vorbă cu actualii locatari, în fața ferestrei unde se juca Georgică, privind spre livadă.

La Dorohoi, capitala județului, conu Costachi a cumpărat o casă, în vremurile sale de belșug. Acolo a și murit bătrânul, cu mulți ani în urma soției sale, coana Mărioara, fiica preotului Ioan Cozmovici, din Mihăileni. Mama lui George Enescu este înmormântată în orășelul unde a păstorit tatăl ei. Acolo și-a trăit ea cele din urmă zile izolată de ai săi, purtând, până’n ultimele clipe, brățara alcătuită din cinci monede de aur, pe care i-o dăruise Georgică, din produsul primului său concert, dat la Viena.

Mormântul familiei preotului Ion Cozmovici, unde se află și rămășițele pământești ale mamei Maestrului George Enescu.

Mormântul familiei preotului Ion Cozmovici, unde se află și rămășițele pământești ale mamei Maestrului George Enescu.

Casa din Mihăileni, moștenită dela preotul Ion Cozmovici, unde a pierdut-o pe mama sa.

Casa din Mihăileni, moștenită dela preotul Ion Cozmovici, unde a pierdut-o pe mama sa.

În copilărie, în timpul vacanțelor, George Enescu venia să-și viziteze părinții; pe tatăl său la Dorohoi, iar pe mama la Mihăileni. Totuși, ambii s’au stins fără să-l mai poată vedea, în ultimele lor clipe; Georgică era în străinătate și n’a putut sosi la timp. Acum, maestrul George Enescu face câte-un pios pelerinaj, în fiece an, prin luna Septembrie, la Dorohoi și la Mihăileni, pentru parastasele părinților săi. Cu acest prilej maestrul vizitează Livenii și Cracalia.

Camera unde lucrează George Enescu, când vine la Dorohoi. Se vede pianul Pleyel, masa, scaunul, călimara și tocul, cu care-și scrie compozițiile. Pe piano, se află un album cu fotografii de familie, rămas dela părinți, în perete, fotografii înrămate, cu dedicația reginei Elisabeta.

Camera unde lucrează George Enescu, când vine la Dorohoi. Se vede pianul Pleyel, masa, scaunul, călimara și tocul, cu care-și scrie compozițiile. Pe piano, se află un album cu fotografii de familie, rămas dela părinți, în perete, fotografii înrămate, cu dedicația reginei Elisabeta.

La Viena, George Enescu a plecat la studii la vârsta de șapte ani, urmând timp de șase ani cursurile conservatorului de acolo. Iată deci că și capitala Austriei are dreptul de a se lăuda c’a adăpostit pe copilul minune.

Casa Enescu din Dorohoi, str. Carmen Sylva, are două corpuri. Maestrul când vine la Dorohoi, ocupă locuința mică din fundul curții, cea din față fiind închiriată. Fotografia noastră reprezintă casa din fundul curții. Fereastra cu un semn deasupra e odaia lui Enescu, unde a compus o mare parte din opera „OEDIP”. În camera alăturată se păstrează, între altele, diferite obiecte de gospodărie, farfurii, pahare, vase de bucătărie, ale părinților lui George Enescu, precum și tablouri, diferite amintiri din copilărie, etc. Este de fapt un mic muzeu.

Casa Enescu din Dorohoi, str. Carmen Sylva, are două corpuri. Maestrul când vine la Dorohoi, ocupă locuința mică din fundul curții, cea din față fiind închiriată. Fotografia noastră reprezintă casa din fundul curții. Fereastra cu un semn deasupra e odaia lui Enescu, unde a compus o mare parte din opera „OEDIP”. În camera alăturată se păstrează, între altele, diferite obiecte de gospodărie, farfurii, pahare, vase de bucătărie, ale părinților lui George Enescu, precum și tablouri, diferite amintiri din copilărie, etc. Este de fapt un mic muzeu.

Un manuscris al lui George Enescu.

Un manuscris al lui George Enescu.

Citind explicațiile ce însoțesc fotografiile noastre, cititorii își vor putea completa datele, cu privire la anii de copilărie ai aceluia care este George Enescu.

ALEX. F. MIHAIL

Liveni, Mihăileni, Dorohoi, Cracalia. Dacă astăzi casa de la Mihăileni este amenințată cu dispariția, pe vremea lui Enescu era casa din Cracalia cea în pericol să dispară, ceea ce avea să se și întâmple într-un final, în urma unui incendiu. În articol mai apare și fotografia copilului Enescu, publicată de Realitatea ilustrată în 1930, de data aceasta fiind indicată vârsta de 6 ani. Că e vorba de 3, 5 sau 6 ani, precizia nu era punctul forte al jurnaliștilor, dar important este că imaginea a devenit iconică pentru a-l reprezenta pe George Enescu în chip de geniu muzical, asemănător lui Mozart. Un alt detaliu interesant este că reproducerile ulterioare ale primei fotografii din acest articol au eliminat dedicația adresată „Nănașului”. Chiar așa, oare cum îl chema pe nașul lui Enescu?

Aceasta este practic ultima apariție a lui George Enescu în paginile revistei Realitatea ilustrată, cel puțin din ce am reușit să cercetez în arhiva acestui periodic. În anul următor, cultul personalității lui Carol al II-lea va acapara toată presa și orice subiect cultural care putea fi prezentat trebuia să aibă legătură cu el. Cum Enescu tocmai fusese decorat, nu mai era cazul să apară prea curând. Va urma războiul și apoi comunismul, revista încetând să mai apară după 1946.

Galerie Foto – Articolele originale și coperțile revistei Realitatea ilustrată:

2 comments on “Enescu, mondenul din „Realitatea ilustrată”

  1. despredemnitate
    August 28, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco and commented:

    Și faptul divers poate fi istorie, mai ales atunci când timpul așează o distanță suficient de mare între evenimentele de altă dată și actualitate. Și mai ales atunci când subiectul este o celebritate, așa cum a fost (și este) George Enescu.

    Apreciază

  2. Pingback: Enescu, mondenul din „Realitatea ilustrată” | Fundaţia George Enescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on August 28, 2015 by in Muzica, Nou și interesant, Presă and tagged , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,542 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: