Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un concert devastator: Berliner Philharmoniker


Articol publicat inițial pe website-ul Festivalului Enescu: festivalenescu.ro

Într-o memorabilă zi de Joi, 3 Septembrie 2015, Ora 20.00, la Sala Mare a Palatului
Berliner Philharmoniker, Dirijor: Sir Simon Rattle
Britten – Frank Bridge Variations
Șostakovici – Simfonia nr. 4 în do minor op. 43

În mod normal n-ar trebui să mai spun nimic. Ce s-ar putea scrie? Un șir de ditirambi, toți justificați, oricât de bombastici ar fi, până la banalitate. În plus, doar atmosfera apăsătoare, ca o gheară pe inimă, mai poate atenua pulsul care pleacă dezordonat spre cota de 200 de bătăi pe minut.

Venirea la București a celor de la Berliner Philharmoniker a creat o așteptare extraordinară. Recorduri peste recorduri, superlative peste superlative, să le lăsăm la o parte. Să vorbim despre muzică și despre cum a fost.

S-a spus că programul propus de berlinezi este unul dificil. De ce? Pentru că Britten și Șostakovici nu se prea cântă în România? Am mai spus-o, Șostakovici este în acest moment compozitorul la modă în Occident. Simfonismul său îl face să fie comparat cu Beethoven, un Beethoven al secolului XX. Valsul lui este fredonat pe stadioane. Această preferință a marilor orchestre pentru muzica lui Dmitri Șostakovici nu face altceva decât să atragă în siajul ei și compozitori contemporani cu acesta. Cum ar fi Britten. Dar și George Enescu, chiar dacă stilul său e la polul opus compozitorului sovietic, dar tocmai de aceea, pentru că știm cum contrastele se atrag. Mă gândesc uneori că poate Enescu ar fi ajuns și el să compună asemănător dacă nu ar fi plecat la Paris în 1946. Imaginați-vă pentru o secundă.

Dar s-o luăm cu începutul. Britten. Variațiunile pe o temă de Frank Bridge nu sunt altceva decât zece dovezi de iubire pe care elevul Britten le arată profesorului său, Frank Bridge. A luat o temă a acestuia și fiecăreia dintre cele zece variațiuni i-a atașat un sentiment de admirație față de profesor: integritatea, energia, farmecul, umorul, rigoarea, entuziasmul, vitalitatea, atracția, demnitatea, talentul, pentru a încheia cu afecțiunea reciprocă pe care cei doi și-o purtau.

Benjamin Britten și Frank Bridge - 1930

Benjamin Britten și Frank Bridge – 1930

O lucrare pentru orchestră de coarde. Berliner Philharmoniker, redusă astfel, a cântat-o de parcă ar fi fost o orchestră cu efectivul complet, nu atât prin volum, cât prin rotunjimile sunetelor pe care cvartetul de corzi le producea. Până la urmă, această compoziție care i-a asigurat lui Britten primul mare succes are legătură cu o lucrare iconică din muzica engleză: Enigma Variations ale lui Edward Elgar, în care fiecare dintre variațiuni era portretul unuia dintre apropiații compozitorului. Diferența este dată de limbajul muzical, care s-a schimbat și s-a modernizat din 1899 până în 1937, anii când cele două lucrări au avut premierele. Între acești ani — un război mondial și o Belle Epoque dispărută. Poate că numele lui Britten și Bridge nu sunt încărcate de mari semnificații la noi în țară. Dar sunt importante pentru un dirijor britanic, un Sir, așa cum este Sir Simon Rattle. Atunci, imaginați-vă că în locul lui Britten ar fi Yehudi Menuhin, iar în locul lui Bridge ar fi George Enescu.

Enescu și Menuhin

Enescu și Menuhin

În concertul de la Sala Palatului, corzile Filarmonicii din Berlin au excelat prin modul în care reușeau de fiecare dată să intre toate odată, de parcă ar fi fost cel mai ușor lucru din lume. Și au sunat atât de clar, încât mult discutata acustică preparată a sălii a fost relativizată complet. Marile orchestre reușesc să se adapteze, în așa fel încât probleme de nerezolvat par că nici nu ar exista. Îmi este imposibil să aleg dintre toate cele 11 părți ale lucrării lui Benjamin Britten una care să-mi fi plăcut mai mult. Abia la sfârșit am fost conștient pe deplin că nu au existat suflători sau percuție.

11953099_936641226379482_6950746608713186467_n

Ioan Holender – raport final (Foto: Romeo Zaharia)

Pauza a venit devreme, pentru că prima parte a programului nu durează mai mult de o jumătate de oră. Urma Șostakovici. În locul în care acum mai bine de douăzeci și cinci de ani se ținea ultimul congres al Partidului Comunist Român. Mi-am amintit brusc de (auto)ironia lui Ioan Holender, silit de circumstanțe să-și țină discursul de adio de la conducerea artistică a Festivalului Enescu în același loc al „congreselor și partidelor”. Nu poți fi calm înaintea unei simfonii de Șostakovici decât dacă nu ai mai ascultat niciodată vreuna. Altfel, te întrebi dacă mai rămâi în toate mințile la sfârșitul concertului. Și dintr-odată, tot Mahler-ul ultimelor zile pare ceva cu totul inofensiv, benign. Cum ar fi fost dacă Enescu ar fi compus o simfonie în anii ’50, rămânând în România? Hm, nu era un sarcastic, nici măcar în muzică. Nu-mi pot imagina chinul și nici rezultatul, poate ar fi produs cea mai ermetică muzică posibilă.

Alegerea lui Sir Simon Rattle pentru Simfonia Nr. 4 în locul mult mai celebrelor Nr. 5 sau 7 sau 10 este cât se poate de logică. Este cea care pune în evidență cel mai bine toate compartimentele unei orchestre simfonice, pe durate lungi, nu rămâne nici un instrument care să nu-și demonstreze capabilitățile și nici un instrumentist care să nu-și arate clasa. Cu riscul de a repeta povestea atât de bine știută a compozitorului sovietic, trebuie amintit că această simfonie a fost scrisă în anii marilor epurări staliniste, între 1935 și 1936. Este important de știut că schița ei era gata înainte ca Șostakovici să fie atacat de Jdanov în ziarul Pravda, denunțat ca formalist, decadent, înainte ca muzica lui să fie considerată noroi. Muzicianul fusese până atunci cultivat de regim, în care și el, până la un punct, credea cu sinceritate, deși urme ale sarcasmului său se regăsesc încă din prima simfonie pe care a compus-o. Dintr-odată, Șostakovici se trezește prins în mașinăria implacabilă a statului totalitar, la un pas să fie deportat în Gulag. Se spune că ar fi scăpat numai pentru că anchetatorul său ar fi fost arestat înainte de a-și finaliza acuzațiile. De aceea, Simfonia Nr. 4 este mai complexă decât cele ce i-au urmat. Fiecare parte este elaborată și plină de detalii, de culori, ce mai, acuzațiile de formalism puteau fi reluate cu și mai mare furie. Compozitorul abandonează ideea de a o prezenta, întrerupe repetițiile, compune repede un autodafé, adică Simfonia Nr. 5, subintitulată „Răspunsul unui artist sovietic la o critică justă”, dar care în realitate ascunde întreaga revoltă față de sistem, ironie, sarcasm chiar, compasiune pentru victime și o apoteoză grobiană, care nu era însă altceva decât un imens hohot de râs printre lacrimile unei imense tragedii.

Șostakovici, Enescu și Maruca în 1946, la Moscova

Șostakovici, Enescu și Maruca în 1946, la Moscova

Alegerea Simfoniei Nr. 4  pentru concertul de la București este, în același timp, și o declarație a iconoclasmului, Sir Simon Rattle făcând să prevaleze muzica și simfonismul de cea mai bună calitate ale lui Șostakovici, încă nealterate de presiunile politice, în fața unui discurs cu semnificații dureroase într-o țară postcomunistă. E semnificativ însă și faptul că Sergiu Celibidache, omagiat și de Ioan Holender în discursul său, a fost un promotor al simfoniilor lui Șostakovici în perioada sa de directorat la Berliner Philharmoniker, acum 70 de ani. De altfel, de atunci datează cele mai multe înregistrări ale berlinezilor cu muzica marelui compozitor sovietic.

11051997_920565087978957_8957398007706588175_o

Cum a fost? Prima parte, Allegretto, poco moderato, a fost pur și simplu uluitoare. Cum reușesc? Cum reușesc să cânte atât de împreună atâția muzicieni, nu mai puțin de o sută? Subtilitatea acelui joc de-a v-ați ascunselea prin forma de sonată era realizată cu nonșalanță serioasă, iar Simon Rattle dirija cu o gesticulație economică, punctată de  momente de imobilitate.

Presto. Viorile pot suna toate de parcă ar fi una singură, atâta vreme cât cei doi concert-maiștri, Noah Bendix-Balgley (prezent aseară pe scenă, ce solo de vioară a avut în partea a patra, un concert în sine) și Daishin Kashimoto, au propriile lor cariere solistice și deloc oarecare: primul cânta Concertul pentru vioară al lui Beethoven la Pittsburgh în 2012, celălalt imprimă disc după disc, cu sonatele lui Beethoven sau Fauré, pe lângă activitatea din ansamblurile de cameră din care fac parte. Sau când al treilea concert-maistru, Daniel Stabrawa, cântă Vivaldi împreună cu Nigel Kennedy în Concertul pentru două viori. Laurențiu Dincă, românul din Berliner Philharmoniker, cântă pe un Guarnieri. Să continui? Da, cu acel galop obsedant al percuției, care revine și în final, într-o formă mult mai elaborată. Dincolo de tensiunea muzicală, dincolo de estetică, nu este nimic altceva decât implacabilul, diferența dintre dictatură și totalitarism. Dacă primul înseamnă o doză de arbitrariu, în special politică, cel de-al doilea înseamnă afectarea oricărei activități dintr-o societate, regularizată după un program ideologic. Implacabil. Ropotele acelea, atât de dificile tehnic, în ritmica atât de complexă a simfoniei, nu fac decât să te golească de suflet încetul cu încetul.

Ce bucurie mai poate aduce atunci valsul din partea a treia, Moderato con motto? Doar una a perfecțiunii suflătorilor. Din locul în care am stat îl vedeam perfect, printre arcușele viorilor, pe Emmanuel Pahud, chiar el, cel mai mare flautist din ultimii douăzeci de ani. Fiecare solo al său era perfect. Celebrele solo-uri de fagot, specifice lui Șostakovici, păreau din altă lume și făceau ca sonoritățile instrumentului  lui Stefan Schweigert să aibă culori cu totul neobișnuite. Și peste toată această formidabilă orchestră domnea un dirijor care nu avea nevoie să tragă, ci doar să ceară expresivitate. O expresivitate dozată, departe de a fi rece, care venea la comandă, firesc, de parcă asta ar fi fost singura variantă posibilă. O expresivitate răsplătită cu zâmbete din partea dirijorului.

Ultima parte… Am ajuns deja la ultima parte? Nu-i nimic, durează aproape o jumătate de oră. Dar o jumătate de oră care devine tot mai încărcată, tot mai tensionată. De la dezolare la insule sonore de grupuri de instrumente care devin ansambluri camerale, întretăiate de tutti-uri de corzi care transformă totul într-un frison. Orice relaxare a dispărut de mult. Totul e mereu mai apăsător. Ultimul Allegro e deja pregătit de multă vreme pentru a fi de-a dreptul înspăimântător. Rattle zâmbește în continuare, nu știu de ce. Pentru că în jur e numai cenușă și zgură. Percuția sălbatică se oprește brusc, isteria alămurilor, la fel. Flautul se tânguie funebru și, prin atmosfera cețoasă a pulsațiilor contrabașilor, văd lumea din jur înghețată în scaune, perplexă, gustând amarul din gură, la fel ca mine, mulți cu privirile coborâte, incapabili să mai privească senini spre scenă. Rattle încremenește. Aplauze timide, continuând apoi în sensul invers  al curgerii muzicii din ultimele șapte-opt minute. În câteva clipe devin o furtună. S-a terminat.

Galerie foto – (c) Festival Enescu:

Galerie foto – (c) Romeo Zaharia

8 comments on “Un concert devastator: Berliner Philharmoniker

  1. despredemnitate
    Septembrie 4, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. ionion
    Septembrie 6, 2015

    De ce nu scrieti despre un subiect la care va pricepeti, la care sunteti specialist?

    Apreciază

  3. Marian Calborean
    Septembrie 21, 2015

    Jdanov a fost numit responsabil pentru politica culturala sovietica de-abia in 1946, articolul din Pravda contra lui Sostakovici era nesemnat (deci probabil indicat direct de Stalin).

    Apreciază

  4. Pingback: Top(uri) 5 de la Enescu 2015 (extazuri, deziluzii, boicoturi) | Despre Opera

  5. Pingback: Blogul „Despre Opera”: Top 2015 | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: