Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Opera și Criza (4): Opéra National de Paris – Alternanțe și paradoxuri


Într-adevăr, când vine vorba de paradoxuri, probabil că ONB seamănă cel mai bine cu Opera din Paris. Un prim exemplu este tocmai această tranziție prin care trece orchestra, lipsită încă de un director muzical. Dar rolul acestui director muzical nu se limitează doar la fosă, ci include și selecția artiștilor de pe scenă, unde ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus. La București, această poziție nu este încă ocupată și efectele se văd: recenta reluare a lui Œdipe din timpul Festivalului Enescu a fost un moment în care tensiunile dintre dirijor și instrumentiști au fost atât de mari, încât Leo Hussain nici nu a urcat pe scenă pentru a saluta publicul, evitând să-și asume prestația muzicală. Și nu putem vorbi, în acest caz, de o orchestră de nivelul unei Wiener Philharmoniker, ci dimpotrivă, neputințele acestei falange sunt încă importante.

Mandatul unui director de operă din România este mult mai scurt în comparație cu Parisul, doar patru ani, față de șapte. Patru ani sunt mai mult decât suficienți pentru a menține o stare de conservare, dar pentru reformă e nevoie de mai mult timp. Pentru că problemele ONB țin atât de un repertoriu de bază destul de limitat, în care opera contemporană sau barocă nu există, cât și de o listă lungă de producții atât de vechi, încât au devenit nefrecventabile.

Pe de altă parte, bugetul este prea mic pentru a popula scena de la București cu super-staruri. Rămân atunci speranțele. Dar oare câți dintre cei care au făcut impresie bună la concursul Grand Prix de l’Opéra vor fi invitați să cânte la noi? Opera Națională a lăsat să-i scape printre degete prea multe voci care ar fi putut străluci la noi înainte de a se lansa în lumea largă: Anita Hartig, George Petean sunt numai două nume mari care au apărut rar, aici. Căutarea de talente ar trebui să capete mai multă consistență. Au fost, sigur, un Bogdan Mihai și, până de curând, un Ioan Hotea. Dar alții? Pe prima scenă ar merita să apară și nume din provincie, precum Florin Guzgă sau Andrei Fermeșanu, tenorii de la Iași pe care publicul bucureștean nu-i cunoaște.

Cât despre vitalitatea economică, aceasta are nevoie în primul rând de atractivitatea unei stagiuni bine gândite. Este cazul?

Episodul cu numărul 4 din revista Diapason este despre:

Opéra National de Paris

Alternanțe și paradoxuri

Pierre Médecin, fost director al Operei Comice, observă în toamna lui 2014 că Gerard Mortier (între 2004 și 2009) și apoi Nicolas Joel (între 2009 și 2014) au condus Opéra de Paris pe baza modelului impus în 1994 de Hugues Gall: o programare lirică și coregrafică repartizată între cele două săli, Garnier și Bastille, și, pentru partea lirică, un echilibru bine gândit între reluări și producții noi. Model adaptat la evoluția regulilor statutare: un director numit pentru șapte ani, adunând puterea artistică și cea financiară, cu mandat ce poate fi reînnoit o singură dată; un consiliu de administrație condus, din 2000, de consilierul de stat Bernard Stirn.

Stéphane Lissner și-a preluat postul în septembrie 2014. În introducerea la raportul anual pentru stagiunea trecută, „Tranziție și excelență”, el salută sănătatea economică a Operei, cele 453 de reprezentații, cei 870.000 de spectatori din cele două săli mari și  o rată de ocupare medie de 96%.

Dorință de echilibru

În realitate, succesul construit în cei zece ani anteriori nu a fost fără dificultăți și paradoxuri. Dificultate administrativă când Opéra de Paris a trebuit să se conformeze noilor reguli aplicabile regimurilor speciale de pensionare. Dificultate în evaluarea alegerii „dirijorilor principali” înainte ca Nicolas Joel să facă apel la Philippe Jordan, care, pe lângă celelalte talente, știe să acorde o atenție deosebită muzicienilor și are capacitatea de a împinge orchestra să progreseze. Paradoxuri legate de scurtimea mandatelor, contradictorie în ceea ce privește programarea și estetica: Gerard Mortier a privilegiat compozitorii din prima jumătate a secolului XX, Nicolas Joel a favorizat repertoriul verist.

Imensa scenă de la Bastille: unul dintre instrumentele cele mai moderne din lume, care îi permite Operei de Paris să prezinte zece noi producții pe an – un record.

Imensa scenă de la Bastille: unul dintre instrumentele cele mai moderne din lume, care îi permite Operei de Paris să prezinte zece noi producții pe an – un record.

Opéra de Paris afișează zece producții noi pe stagiune: mai mult decât oricare dintre celelalte șase Opere, limitate la șase sau șapte. Totuși, multe dintre ele mor în fașă. Patruzeci și patru au fost retrase în zece ani. Rămân câteva reușite: o Tetralogie montată după mai mult de cincizeci de ani de absență, discutată din punct de vedere al montării, dar admirată pentru partea muzicală; o activitate lirică urmărită de public, cu un număr de bilete vândute în creștere, de la 386.000 la 414.000; o vitalitate economică indicată de cei 43% de resurse proprii din buget, chiar dacă subvenția de la stat, în scădere, este încă la nivelul de 92 de milioane de euro.

Echilibrul va fi cuvântul cheie în programarea pe care o va face Stéphane Lissner: echilibru între epoci, școli, compozitori, titluri populare și titluri foarte rare, repertoriu și lucrări contemporane. Schoenberg, cu opera lui neterminată Moses und Aron, deschide această primă stagiune. La Damnation de Faust inaugurează o serie Berlioz. Există zvonuri despre o nouă Tetralogie. Ca și la Milano, după 2005, cei mai mari artiști ai lumii vor contribui la această reușită. După douăzeci de ani de activitate și de reușite exemplare, directoarea departamentului de dans, Brigitte Lefèvre, tocmai i-a predat ștafeta lui Benjamin Millepied.

Condusă de Myriam Mazouzy, noua Academie a Operei confirmă rolul istoric al instituției în formarea tinerilor artiști, dar dorește, de asemenea, să își extindă influența până în mediul școlar. Pe lângă cântăreții și corepetitorii de la Atelierul Liric coordonat cu succes de Christian Schirm din 2004, Academia oferă cursuri de perfecționare pentru paisprezece artiști, muzicieni, coregrafi și regizori. Deschiderea către publicul tânăr, experimentată prin programul Zece luni de școală și operă, este în plină dezvoltare. Stéphane Lissner continuă la Paris ceea ce inițiase la Milano: începând din această stagiune, 25.000 de locuri la 10 euro sunt sau vor fi rezervate pentru tinerii sub 18 ani.

Transmisiunile pe diferite canale video ar trebui să se multiplice, iar noua inaugurare a celei de-a treia scene „digitale” le va permite tinerilor creatori să vină cu o perspectivă nouă asupra artiștilor, a locurilor și a meseriilor instituției, pentru a atrage aici noi tipuri de public. În chiar aceste luni, începe o eră nouă.

Despre autorul articolului:

Philippe Agid

Philippe Agid

După ce a lucrat în administrația publică și a condus Fondation nationale pour l’enseignement de la gestionPhilippe Agid a ocupat diverse posturi de responsabil în cadrul grupului Lafarge. Între 1995 și 2001 a fost director adjunct al Operei Naționale din Paris. Împreună cu Jean-Claude Tarondeau, profesor emerit la ESSEC, este autorul volumelor Opéra de Paris, Gouverner une grande institution culturelle (Vuibert, 2006) și Le Management des Opérascomparaisons internationales (Descartes &Cie, 2011).

Diapason, Oct. 2015

Diapason, Oct. 2015

6 comments on “Opera și Criza (4): Opéra National de Paris – Alternanțe și paradoxuri

  1. despredemnitate
    Octombrie 15, 2015

    Am înțeles ideea, de mai multe comentarii încoace. Păi, hai să desființăm opera, altă soluție nu văd. Aveți una?

    Apreciază

  2. despredemnitate
    Octombrie 15, 2015

    Am trecut și eu prin faza asta, acum mai mulți ani, când, ce-i drept, la ONB nu se întâmpla mai nimic.
    Nu e o soluție.
    Alte propuneri?

    P.S. Expresia „vitalitate economică” era preluată din articolul din Diapason. Nu știu dacă se poate vorbi de așa ceva la ONB.

    Apreciază

  3. despredemnitate
    Octombrie 15, 2015

    Aici sunt mai multe probleme:
    1. În USA și în UK donațiile sunt încurajate prin reduceri de taxe stimulatoare pentru donatori. De aceea se tot văicărește lumea de la noi că nu avem o lege a sponsorizării. Și tot din acest motiv, țările UE, inevitabil mai birocrate, subvențiile statului sunt mai mari decât donațiile. La noi subvenția e mică iar donațiile sunt descurajate. USA nici măcar nu are un minister al culturii pentru că nu are prea mare nevoie de așa ceva. Dar există și aici neajunsuri, pentru că sposorul privat se amestecă la un moment dat în actul artistic, prin preferința pentru spectacole conservatoare (vezi interviul cu Graham Vick)
    2. ONG-urile de pe lângă teatrele de operă strâng fonduri suplimentare pentru diverse finanțări. În România, bugetele sunt aprobate doar pentru un an, chiar în timpul acelui an. Or, dacă vrei să aduci un tenor de calibrul lui Jonas Kaufmann e bine să te grăbești cu doi ani în avans. De unde rezultă imposibilitatea de a face așa ceva în România. Din cauza retrograzilor din ONB care vor să iasă la pensie de acolo, inițiativele de a înființa un ONG au fost blocate/abandonate.

    Idee: Să pornim de la premisa că nu atât ONB ca instituție este complet incompetentă, ci statul. Nu de la bârfele despre director, ci de la faptul că e un blocaj provocat de cei vechi, „cu dragoste pentru actul artistic”.

    Apreciază

  4. despredemnitate
    Octombrie 15, 2015

    Bugetul e doar de vreo 10 ori mai mic, în condițiile în care PIB-ul pe cap de locuitor al României e doar de vreo patru ori mai mic.
    Raportul pe 2013 pe care l-ați mai invocat și mai demult nu este relevant pentru simplul motiv că în primul semestru al acelui an ONB a fost sub conducerea d-lui Arbore, iar în al doilea a început mandatul d-lui Dincă. Producțiile de operă Don Giovanni și Otello aparțin „epocii” Arbore. De aceea, e greu de tras o concluzie generală din acel raport.
    Partea proastă cu adevărat este că pe site-ul ministerul culturii zona aceea de rapoarte de activitate este o glumă proastă, lipsită de orice coerență. Rapoartele de activitate postate acolo sunt puține și haotice, semn că de fapt transparența e o vorbă în vânt.

    Apreciază

  5. despredemnitate
    Octombrie 15, 2015

    E o diferență între a relativiza și a aproxima. Opera din Iași are și de 10 ori mai puține spectacole, de 6 ori mai puțini angajați etc.
    Ce se întâmplă la Iași este însă foarte bine. Dar și acolo, cu mai mult sprijin, ar putea deveni execpțional.
    A propos de îndemnul „hai la mall”, sunt spectacole la Iași care fac față comparației cu transmisiunile HD. Sigur, nu cu orice.

    Apreciază

  6. Pingback: Opera și Criza (9): Soluții pentru ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Octombrie 14, 2015 by in avancronică, Muzica, Nou și interesant, Spectacole and tagged , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: