Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

„La bohème” la Cluj: Der Herbst blutet in Paris


Într-o duminică, 15 noiembrie 2015, Opera Națională Română Cluj-Napoca, premieră
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ina Hudea, Scenografia: Mihai Vălu, Lighting Designer: Mădălina Mânzat
Anita Hartig (Mimì), Teodor Ilincăi (Rodolfo), Florin Estefan (Marcello), Cozmin Sime (Schaunard), Adrian Sâmpetrean (Colline), Diana Țugui (Musetta), Petru Burcă (Benoit, Alcindoro), Gelu Moldovan (Parpignol), Liviu Oltean (Un vameș), Alexandru Potopea (Un sergent)
Orchestra și Corul Operei Naționale Române Cluj-Napoca
Corul de copii „JUNIOR-VIP” al Liceului de Muzică „Sigismund Toduță”
Dirijor – David Crescenzi

La bohème, una dintre cele mai frumoase opere scrise vreodată, este în același timp epitoma unei convenții artistice legate de Paris ca oraș al iubirii, al libertății, dar și cea a unui oraș nepăsător până la frivolitate. Ascultând opera lui Puccini e greu să nu te identifici cu eroii ei, niște studenți din perioada Belle Epoque, obligați să se maturizeze în numai două ore de muzică. Nostalgia e obligatorie, ba chiar poate lua forme amuzant maladive, precum cea din filmul lui Woody Allen Midnight in Paris. Dar a vedea La bohème la două zile distanță de atacurile teroriste din Franța și la două săptămâni trecute de la incendiul dintr-un club bucureștean te face să te gândești că poate zilele când Parisul va mai putea fi asociat cu reveriile provocate de muzica lui Puccini s-au sfârșit. Și că nu vom mai găsi niciodată o cafenea precum cea a lui Momus. De unde și titlul acestui articol, parafrazând un vers al unui cântec rock.

Și Opera Națională din Cluj s-a oprit pentru o clipă de reculegere, odată cu spectatorii care s-au ridicat tăcuți în picioare. Din păcate, comemorarea și aniversarea se amestecă prea ușor în România, astfel că minutul solemn a fost urmat de o jumătate de oră de discursuri provinciale ale unor teleaști întrecându-se în banalități pompoase, întru sărbătorirea a 25 de ani de la înființarea TVR Cluj. Nu prea era deloc momentul și nici chiar locul pentru așa ceva: pauzele (câte una după fiecare act) și foaierul ar fi oferit alternativa ideală. Faptul că spectacolul a fost înregistrat pentru a fi transmis ulterior a adăugat o doză suplimentară de distragere a atenției prin camerele de luat vederi intrusive, cu operatori ce nu se sinchiseau că vocile din cască se auzeau în sală. Dar așa e cu serviciul TV public din România: el redescoperă mereu roata, fie că se numește breaking news sau opera telecast.

12273655_1003773996312107_7289021992768243427_o

Totul a devenit și mai teluric odată cu dezvăluirea noii producții clujene semnate de Ina Hudea: o nouă încercare de batjocorire a conceptelor clasice ale lui Zeffirelli sau Copley. Trecem peste decorurile insipide, în care mansarda celor patru studenți avea trei mese, un adevărat lux, dar un singur pat, sau peste un act II în care firma cafenelei lui Momus părea o trimitere în timp către speluncile anilor ’90 din România, într-un Quartier Latin ce părea ultima mahala de provincie. Trecem și peste Barrière d’Enfer, în care cârciuma lui Marcello devenise un geam pe un perete lipit de fațada unei biserici gotice ce părea o confuzie de scenografie cu Suor Angelica (de altfel acesta este celălalt titlu pus în scenă de Ina Hudea în vară, tot la Cluj). Marea găselniță a producției era fragmentarea acțiunii libretului în anumite momente considerate „cheie”, pentru a înlocui regia de lumini cu niște proiectoare aruncând o lumină verde peste personajele înghețate, obținând astfel un efect îndoielnic de „stop cadru”. Până azi, credeam că recordul de plictiseală îl deține producția de la ONB, dar iată că m-am înșelat. În mod cert, la acestă oră, cea mai interesantă punere în scenă a operei lui Puccini este cea a lui Nicky Wolcz de la Opera Iași.

12240257_1003774322978741_8816192523811761556_o

Anita Hartig și Teodor Ilincăi (foto: Nici Cherciu)

Un singur lucru poate face ca toate nereușitele de mai sus să nu conteze: vocea umană. Pentru mine, rațiunea de a fi a acestui spectacol de la Cluj nu a fost nici împlinirea a 95 de ani de la înființarea Operei, nici 25 de ani de televiziune locală, nici măcar premiera unei noi producții, ci Mimì interpretată de Anita Hartig. Și soprana a meritat orice efort pentru a o vedea la Cluj. O mai văzusem o singură dată în același rol, la debutul ei scaliger, devansat cu câteva zile pentru a o înlocui pe Angela Gheorghiu, acum trei ani. Am ascultat-o tot în La bohème într-un broadcast de la Met, regretând apoi la nesfârșit că nu a putut cânta și în transmisiunea HD. Iar acum, o șansă nesperată: să vezi în România, la un preț ridicol (18 €) o artistă de cel mai bun nivel mondial, în plină carieră, în rolul care a consacrat-o și să ai ocazia să constați pe viu că toate aprecierile de care se bucură sunt adevărate. Ce înseamnă toate astea în cazul Anitei Hartig? O voce lirică, aproape șoptită în unele momente, dar care reușește să se facă auzită perfect indiferent de densitatea orchestrei. Un timbru vocal cu o strălucire de argint în registrul acut, iradiind delicat o aură astfel încât, atunci când Mimì începea să cânte, tot ce era în jurul ei dispărea (așa cum spune Tiberiu Soare că trebuie să se întâmple cu acest rol), deși soprana nu era încadrată de nici un reflector în mod special. Mai ales în primul act, Anita Hartig generează un magnetism atât de intens încât absoarbe toată atenția în Sì, mi chiamano Mimì, sau în duetul cu Rodolfo (O soave fanciulla). Aici tinerețea îi vine cel mai bine și, în ciuda ingenuității absolute a personajului creat de ea, seducția este irezistibilă, dar prin inocență, nu prin cochetărie. Actul al treilea este cu atât mai dureros, pentru că acest aer juvenil, pe care Hartig îl obține folosind în avantajul ei vibrato-ul rapid al vocii, este dublat de suferință și senzația de sfârșit de drum devine evidentă. Iar finalul operei este anticipat, ajungând să fie sfâșietor.

Anturajul lui Mimì a fost de bună calitate. Mai întâi e vorba de Rodolfo, un rol în care Teodor Ilincăi se simte confortabil. Spre deosebire de ultima dată când l-am văzut în acest rol, la București, acum a început mai precaut primul act, căutând nuanțe și subtilități în locuri în care altădată era direct și stentorian. Din păcate, timbrul său ingrat nu pune în valoare nimic deosebit atunci când vocea încearcă să coboare sub forte, dar rămâne totuși impresionant Do-ul din Che gelida manina. Apoi Ilincăi a revenit la stilul său obișnuit, tare, în forță, ceea ce i-a asigurat succesul de public, chiar dacă rolul lui Rolodfo înseamnă mai mult decât atât. Diana Țugui a fost o Musetta de lux (având în vedere că soprana are în repertoriu și rolul lui Mimì de ceva vreme și-l cântă bine), bună actriță și jonglând cu acutele din Quando me’n vo’ – să nu uităm că ea cântă cu succes și Lucia. Florin Estefan a fost un Marcello onest și nimic mai mult, în schimb Adrian Sâmpetrean a impersonat un Colline plin de viață, departe de clișeul filosofului interiorizat și aparent morocănos, iar Vecchia zimarra a fost exemplar cântată, emoționând fără rezerve. Restul distribuției a fost perfect funcțională, cu un plus pentru timbrul grav al lui Petru Burcă (Benoit, Alcindoro) și pentru naturalețea jocului lui Cozmin Sime (Schaunard) și, menționându-l pe el, cred că singurul moment bun al producției a fost coregrafia scenei de dans din ultimul act al operei. Dar țin să insist că în toată această lume, Anita Hartig a fost diamantul de 24 de carate, cu o clasă peste toți.

Corul a cântat bine în cea mai mare parte, dar corul de copii s-a desincronizat la începutul părții ce-i revenea din actul II. David Crescenzi a dirijat ca de obicei: cu spirit italian, energic, încercând să obțină mai mult decât se putea de la o orchestră ale cărei corzi aveau o textură seacă, ceea ce făcea ca până și cele mai grave sunete de fagot să se audă neobișnuit de tare. În plus, dirijorul italian stabilit de mai mulți ani în România a încercat cu succes să impună un ritm întregii opere, iar în unele momente (aceeași scenă de dans de la începutul actului IV) acesta a căpătat o consistență surprinzătoare și captivantă.

A fost un spectacol de neratat, care a demonstrat ce înseamnă o voce extraordinară care face uitate toate celelalte neîmpliniri de pe scenă. Ce ar fi însemnat două sau trei asemenea voci ne putem doar imagina, deși cu destulă dificultate. Dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la cât de repede va păli acest spectacol la reluare, după ce Anita Hartig va pleca.

 Galerie foto (© Nicu Cherciu):

2 comments on “„La bohème” la Cluj: Der Herbst blutet in Paris

  1. Pingback: Opera Cluj reloaded: Bal mascat | Despre Opera

  2. Pingback: O poveste de iarnă cu studenți | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: