Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un „Œdipe” care-i face dreptate lui Enescu


Într-o vineri, 20 noiembrie 2015, ora 18,30, la Opera Națională București, premieră
George Enescu: Œdipe
Regia: Valentina Carrasco, Scenografie: Blanca Añon, Costume: Barbara del Piano, Design video: Esterina Zarrillo, Lighting design: Peter van Praet
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Adrian Morar, Maestru de cor: Stelian Olariu
Davide Damiani – Œdipe, Horia Sandu – Tiresias, Dan Indricău – Creon, Liviu Indricău – Păstorul, Marius Boloș – Marele Preot, Florin Simionca – Phorbas, Mihnea Lamatic – Străjerul, Vicenţiu Ţăranu – Teseu, Lucian Corchiș – Laios, Sidonia Nica – Iocasta, Sorana Negrea – Sfinxul (debut), Ala Cheptini – Antigona (debut), Antoaneta Bucur – Meropa (debut), Zoica Șohterus – O femeie tebană

Destinul este implacabil, dar în același timp el este imaterial; el poate fi perceput doar sub forma unei narațiuni. Pe de altă parte, o poveste, cu cât e mai captivantă, poate să piardă pe drum tocmai implacabilul, din cauza detaliilor. O reprezentare concretă a implacabilului este timpul care se scurge, fără să-l poată opri nimeni și nimic (doar viteza poate să-l relativizeze). Astfel, soluția aleasă de Valentina Carrasco pentru reprezentarea fatalității este nisipul, pornind de la folosirea lui într-o clepsidră care măsoară trecerea timpului.

Opera lui Enescu, cea mai importantă creație lirică a unui compozitor român, este un act de curaj: acela de a reprezenta teribilul mit al lui Œdipe, personajul de dimensiuni gigantice și care i-a făcut pe mulți alții să dea înapoi (André Tubeuf). Timpul enorm de lung de care a avut nevoie compoziția (15 ani), dificultatea teatrală (sunt multe personaje, deci e nevoie de multe voci bune), muzica foarte complexă și modernă, premiera națională târzie (la 22 de ani distanță de cea de la Paris) și, în fine, comunismul, cu toate întortocherile lui ideologice au făcut ca în jurul acestei opere să se nască tot felul de dezabteri care încercau să răstoarne semnificațiile mitului antic. A fost greu de acceptat pentru complexele de inferioritate naționale faptul că personajul principal este un paricid incestuos și s-au căutat mereu semnificații ascunse în libret privind nevinovăția lui Œdipe, uitând că un mit nu poate fi contestat, ci luat ca atare, axiomatic.

În realitate, Œdipe este o jucărie în mâinile soartei, iar fatalitatea este programată de zei. Valentina Carrasco o spune metaforic: Œdipe este nisipul din interiorul clepsidrei și nu poate scăpa de acolo până când nu-și duce povara până la capăt. Și cred că, odată cu noua producție de la ONB, ar trebui să renunțăm să mai punem drept motto al acestei opere decupajul din libret: Biruit-am destinul, biruit-am pe zei.

Œdipe la ONB

Œdipe la ONB

Scenografia creată de Blanca Añon a pus în centrul acțiunii multifuncționalitatea. Trei schele acoperite cu pânză albă, pe care se proiectau ingenios umbrele dinăntru, au reprezentat palatul lui Laios. În același timp, schelele făceau ca spațiul să fie ocupat și în plan vertical, astfel încât  decorurile să nu devină exagerate ca dimensiuni față de statura umană. Trecerea de la idilicul primului act la tragedie se face în operă prin intermediul unui balet, utilizat aici ca o pantomimă descompusă în episoadele ce vor urma și desfășurată în sală, apoi într-o lojă și în final pe scenă: asasinarea lui Laios, uciderea Sfinxului, căsătoria lui Œdipe cu Iocasta, automutilarea. Nisipul este un simbol al destinului: la început insinuându-se, ca un semn de rău augur, apoi inundând întreaga Teba, ca o molimă (cum, de altfel, e ciuma în realitatea libretului), transformându-se într-o plajă a refugiaților în ultimul act, un liman. Căci Œdipe la Colonos nu e departe de drama refugiaților sirieni de astăzi. Iar Tezeu este o idealizare a presei, cea care poate aduce în atenția lumii drama refugiaților. O găselniță foarte inspirată, pornind de la libretul lui Edmond Fleg: Vous tendiez les mains vers ma juste couronne, et l’on ne voyait pas la main que je vous donne? (Voi întindeați mâinile spre coroana mea și nu vedeați mâna pe care v-o întind?).

World Press - Fotografia anului 2013: 26 Februarie 2013, Djibouti. Emigranți africani, ajunși noaptea la marginea orașului Djibouti, ridicându-și telefoanele în încercarea de a prinde un semnal ieftin din ara vecină, Somalia - o cât de mică legătură cu rudele rămase acasă. Djibouti este o escală comună pentru emigranții din Somalia, Etiopia sau Eritreeea, aflați în tranzit spre o viață mai bună în Europa sau Orientul Mijlociu. © John Stanmeyer, USA, VII for National Geographic

World Press – Fotografia anului 2013: 26 Februarie 2013, Djibouti. Emigranți africani, ajunși noaptea la marginea orașului Djibouti, ridicându-și telefoanele în încercarea de a prinde un semnal ieftin din țara vecină, Somalia – o cât de mică legătură cu rudele rămase acasă. Djibouti este o escală comună pentru emigranții din Somalia, Etiopia sau Eritreeea, aflați în tranzit spre o viață mai bună în Europa sau Orientul Mijlociu.
© John Stanmeyer, USA, VII for National Geographic

Costumele create de Barbara del Piano sunt atemporale, sugerând o societate tebană autoritar-militaristă odată ce Laios își abandonează copilul, când orașul este în stare de urgență din cauza epidemiei de ciumă (asociată cu deșertificarea) sau atunci când Creon pune  mâna pe putere. Pentru o dată, și prin contrast evident cu vechea producție, proiecțiile video imaginate de Esterina Zarrillo au fost comprehensibile și, deși poate cam prea abundente, au sugerat erotismul straniu al Sfinxului dormind, sau al incestului lui Œdipe, pe lângă completarea decorului din ultimul act, cu valurile mării. Dar poate cea mai spectaculoasă realizare a acestei producții a fost regia de lumini a lui Peter van Praet, nu doar impecabilă, dar și imaginativă, colorând totul până la nivel psihologic în tonuri predominant aurii, de amurg, ca și cum scurgerea timpului s-ar încetini, dar și cu flash-uri violente, subliniind drama. Scena Sfixului a restabilit dimensiunea feminină a monstrului (să nu uităm, în limba franceză, din libret, este La Sphinge, aproape intraductibil în română – Sfinxa).

În conlcuzie, noua producție reușește acolo unde alți regizori s-au descurcat mai greu: tragedia este omniprezentă dar dozată inteligent, lucru cu atât mai dificil de realizat cu cât opera lui Enescu este destul de statică, încât la un moment dat a fost chiar imaginată ca un fel de oratoriu (Nicolas Joel).

Davide Damiani - Œdipe

Davide Damiani – Œdipe

Davide Damiani a revenit în rolul lui Œdipe după ce lăsase o impresie excelentă la Festivalul Enescu. De data aceasta a cântat diferit, viril de la un capăt la altul, reușind să capteze nu doar dimensiunea tragică a personajului, ci și pe cea umană. O voce fermă, de bariton clasic, evitând accentele verdiene, colorând subtil și cu măsură sumbrul (o antiteză aproape a lui David Ohanesian), alegând mai mereu lumina în locul umbrei. Horia Sandu a fost un Tiresias mai reținut, dar de efect, lăsând prim planul celuilalt bas, Marius Boloș, care a fost un Mare Preot cu adevărat impunător și chiar aristocratic. În general, toată distribuția s-a descurcat foarte bine, deși am ajuns să mă gândesc dacă nu ar trebui să se apeleze la soluția folosită la Wiener Staatsoper, de a folosi aceeași mezzosoprană pentru rolurile Iocastei și Sfinxului. Dacă  Sidonia Nica a fost emoționantă și feminină, în schimb se pare că nimic nu poate convinge pe cea care joacă rolul Sfinxului să cânte cu voce albă. Sorana Negrea a început bine Je t’atendais…, dar după câteva măsuri a început să coloreze fără rost, stricând efectul unuia dintre cele mai intense momente muzicale ale operei. Mai ales că soluția aleasă de regizor era ingenioasă: o femeie acoperită de plete extrem de lungi, ce ieșea dintr-o stâncă, stârnind fascinația lui Œdipe. Liviu Indricău a revenit în rolul Păstorului, având tendința de a capta atenția mai mult decât e dimensiunea rolului (dacă vreți, cam în același fel în care o face Nebunul din Boris Godunov, o operă care pare să fi inspirat și ceremonia din actul I al acestui Œdipe, când supușii lui Laios aduc ofrande la nașterea fiului său). Lucian Corchiș, Florin Simionca, Mihnea Lamatic, Vicenţiu Ţăranu sau Dan Indricău s-au simțit bine în rolurile lor (Laios, Phorbas, Străjerul, Tezeu, Creon), etalând experiență și siguranță. Debutantele Ala Cheptini și Antoaneta Bucur au trecut cu bine de premieră, deși poate unii ar fi preferat o Antigona mai sensibilă, mai atașantă.

Corul lui Stelian Olariu a fost în nota obișnuită, adică foarte omogen și atent la tempii impuși de Adrian Morar, care, spre deosebire de Leo Hussain, de acum câteva săptămâni, a preferat o dinamică mai contrastantă, în dauna nuanțării și a muzicalității, ceea ce a făcut, de exemplu, ca scena orbirii să piardă din dramatism din cauza intensității. Cum se zice în jargon, orchestra a cântat cam pătrat în multe locuri, uitând sunetul ceva mai rotund de la Festival.

A fost un Œdipe care trebuie văzut și nu doar de către spectatorii cu experiență, care știu muzica lui Enescu. E un spectacol care deschide calea înțelegerii pentru oricine dorește să ia contact cu această operă. În Decembrie se mai joacă o dată, nu-l ratați.

Galerie foto (© GIN FOTO):

6 comments on “Un „Œdipe” care-i face dreptate lui Enescu

  1. despredemnitate
    Noiembrie 21, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Pingback: Blogul „Despre Opera”: Top 2015 | Despre Opera

  3. sorin
    Martie 2, 2016

    Eu unul, vazand acest spectacol la relativ putina vreme dupa cel din Festivalul Enescu, nu am fost chiar asa de entuziasmat de noua productie, care nu mi-a adus vreo revelatie majora. Mi s-a parut inutila si incadrabila in categoria „bani aruncati”. Am inteles insa mult mai tarziu ca se prea poate sa fie aceeasi cu cea prezentata intr-un viitor apropiat de ROH [echipa de productie, cel putin, e aceeasi] si era, probabil, necesara o „vizionare” prealabila.
    Am inteles parabolele pe care le face si simbolurile pe care le prezinta, unele mi s-au parut chiar facile, dar de la intentie la realizare e un drum lung si rezultatul mi s-a parut plicticos si inegal. Montarea anterioara, a Andei Tabacaru, mi s-a parut la fel de eficienta si functionala, ba chiar m-a „prins” mai bine.
    Muzical – diferenta majora si esentiala e intre Adrian Morar si Leo Hussain. Si cu asta am spus tot, pentru cei ce vor sa inteleaga.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 2, 2016

      Mă bucur că sunteți atât de sceptic încât nu vă mai surprinde nimic, dar totuși, în ciuda acestui scepticism mai mergeți la operă🙂
      În fine, evident că vă respect opinia, dar serios, nu poate fi vorba de nici o comparație cu vechea producție a Andei Tăbăcaru. Inițial nu voiam să vă răspund la comentariu, dar comparația asta m-a zgâriat puțin pe ochi🙂

      Apreciază

  4. Pingback: Noul „Œdipe” de la ONB în revista „Opera” (UK) | Despre Opera

  5. Pingback: Œdipe și eșecul ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: