Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Opera Cluj reloaded: Bal mascat


într-o duminică, 13 decembrie 2015, la Opera Națională Română Cluj-Napoca, premieră
Giuseppe Verdi: Un Ballo in Maschera
O producție a companiei OPERA 2001
Marius Vlad Budoiu (Riccardo), Florin Estefan/Mártin Fülöp (Renato), Carmen Gurban (Amelia), Andrada Ioana Roșu (Ulrica), Oana Trîmbițaș (Oscar), Horațiu Ruști (Silvano), Beniamin Pop (Samuel), Simonfi Sandor (Tom), Florin Pop (Judecătorul), Andrei Șofron (Servitorul Ameliei)
Corul, baletul și orchestra Operei Naționale Cluj-Napoca
Dirijor: Jin Wang

Din nou la Cluj, după ce, acum câteva săptămâni, am văzut-o pe superba Anita Hartig în La bohème. De data aceasta a fost Un ballo in maschera cu o distribuție locală în întregime, condusă de Jin Wang.

Ballo Cluj Banner

Clujul revendică o continuitate operatică de peste 230 de ani. E drept că dihotomia Opera Națională Maghiară/Română nu-i face prea bine acestei tradiții, care ar trebui să fie comună. Dar pentru că artiștii lirici clujeni se consideră niște gardieni ai tradiției, poate că acestă Operă din Cluj poate fi considerată un echivalent românesc al Teatro Regio di Parma. Nu-i o companie mare, dar e solidă, cu voci bune de la care așteptările sunt foarte ridicate. În acest sens, Clujul este orașul vocilor mari și al unei școli de canto cu rădăcini palpabile în maniera anilor ’60, post Callas. Cu bune și cu rele: se cântă în italiană, spre deosebire de vremurile lui Piso, Ohanesian & Co., dar se cântă desuet, iar bunul gust dezertează uneori de pe această scenă. Preferința apăsată pentru producțiile clasice nu ajută prea mult, dar nu e nici ceva rău în sine.

Decorurile acestui Bal mascat au fost importate de la compania spaniolă Opera 2001, fiind folosite în stagiunea 2014-15. Costumele și regia de scenă sunt eforturi locale.  Producția în sine este clasică, dar cu elemente simbolice: un mare cap așezat în vârful unor scări omniprezente, reprezentând un craniu pentru mare scenă a Ulricăi și o mască pentru balul din ultimul act. Scenografia este completată de niște coloane, inevitabilele spânzurători (dispuse ca pe o Golgotă), tronul din primul act, biroul lui Renato, dar și de un fundal cu proiecții video ale cerului sau ale unor stofe, având marele merit de a nu fi intrusive. Costumele originale (pe care le puteți vedea în galeria foto de la finalul acestui articol) nu debordau de imaginație, dar replicile lor, create la Cluj, erau și mai neinspirate. Inexplicabilă a fost însă absența unei minime regii de scenă, totul reducându-se la o înșiruire interminabilă de posturi scenice din seria celor care alimentează toată panoplia de caricaturi ale stereotipurilor  operei (mâna la frunte – pentru durere, mâna sus – pentru înflăcărare, mâna la inimă etc.). Rezultatul: un concert în costume. De ce inexplicabil? Pentru că la Cluj există o facultate de teatru și film (în cadrul Univeristății Babeș-Bolyai) și o secție de regie de operă în cadrul Conservatorului, ceea ce ar trebui să ne facă să cerem de la un spectacol mai mult decât indicarea intrărilor și a ieșirilor din scenă.

Chemările la rampă de la sfârșit m-au făcut să realizez o situație paradoxală: aproape toți aveau voci foarte bune sau cel puțin frumoase, dar fiecăruia aveam ceva să-i reproșez.

Cel mai nuanțat personaj a fost Riccardo, Marius Vlad Budoiu reușind să convingă prin etalarea unei tehnici de canto complexe, dar asta pentru a disimula un timbru neatrăgător, cu multe acute nazale, pasaje negociate cu dificultate. Până la urmă, tenorul clujean a fost cam singurul care a riscat un piano în duetul cu Amelia de sub eșafod. Ceilalți n-au cedat și au cântat tare și mult, cam cum se pasează mingea în fotbalul britanic. Partenera lui, Carmen Gurban, o soprană esențialmente lirică, era depășită de greutatea rolului, ceea ce o făcea să coloreze excesiv de sumbru Ecco l’orrido campo. Suma tuturor acestor clișee a fost atinsă în ultima scenă din operă: Riccardo, înjughiat (curios, dacă vorbim de tradiție, ar fi trebuit să fie împușcat), prăbușit, îmbrăcat într-un soi de capot à la Hugh Heffner, părea să moară mai degrabă din cauza unei crize de bilă, în timp ce Amelia asista impasibilă, așteptându-și calmă intrarea, deși sub ochii ei se petrecea o scenă atât de intensă (soțul criminal era arestat, iar amantul agoniza). Și totuși, în ciuda tuturor piedicilor pe care clujenii și le pun singuri, frumusețea timbrului sopranei rămâne indiscutabilă.

Florin Estefan a fost anunțat ca fiind suferind. Sigur, s-a simțit efortul, dar tocmai răgușeala îi dădea un aer foarte masculin și, atât cât a cântat, mi-a plăcut mai mult decât ca Marcello din La bohème. Probabil că se simte mai bine în Verdi decât în Puccini, în mod indiscutabil performanța lui a fost mai mult decât decentă, ba chiar plină de distincție, cât despre efort – a fost eroic. Eri tu ar fi fost prea mult și n-a riscat. După o pauză destul de lungă, în actul III a fost înlocuit de Mártin Fülöp, bariton verdian autentic, care a fost foarte aplaudat. Totuși, ultima mea amintire live cu marea arie a lui Renato este destul de recentă, cu Leo Nucci, la Iași. Pe cei doi îi separă o lume, ar fi inutil să insist mai departe.

Rămâne Andrada Roșu, poate cel mai reprezentativ exemplu al viziunii clujene asupra operei. O voce de contralto autentică, imensă, amplă, plină de armonici, suculentă, pe scurt: un fenomen vocal. Dar, în același timp, un abuz în formă continuată (ca să folosesc un termen juridic la modă) de sunete de piept, îngroșări grotești ale personajului, devenit astfel mai înspăimântător decât în imaginația lui Verdi. În fond, Ulrica are și o latură comică, mai ales în secolul XXI, când ironia lui Riccardo este mai aprope de modul nostru de a gândi decât acum un secol. Oscar (Oana Trâmbițaș) ar fi trebuit să fie o pată de culoare în acest maelstrom vocal, dar n-a reușit să spargă monotonia cu nimic. Beniamin Pop (Samuel) și Simonfi Sandor (Tom),  în aceste condiții, n-au înspăimântat pe nimeni, cei doi conspiratori făcând mai mult parte din decor decât din acțiune.

Corul, exasperant de static, a fost corect în marea majoritate a timpului, desincronizările de la început fiind cu totul neglijabile. Adrenalina a venit însă din fosă. Jin Wang a condus cu nerv, nu și cu sinceritate, accentuând bombastic toate contrastele de care putea profita, dar căutând efectul în dauna stilului. Și totuși, lectura lui a fost spectaculoasă, exterminând  pur și simplu plictiseala și galvanizând întreaga seară. Pentru adevărata ferocitate care poate fi demonstrată în această partitură merită revizitați Panizza (1940) sau Toscanini (1946), sigur, sunt morți, dar lecția lor rămâne actuală și azi.

Galerie foto – producția originală Opera 2001:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: