Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Dragă domnule Celibidache


În perioada interbelică, Germania și Austria erau un soi de Walhalla a dirijorilor. Sunt atâtea nume imense care au dat lumii cele mai frumoase interpretări ale muzicii lui Beethoven sau Wagner, încât pare un miracol: Wilhelm Furtwängler, Bruno Walter, Otto Klemperer, Karl Böhm, tânărul pe atunci Herbert von Karajan, dar și Hans Knappertsbusch sau Erich Kleiber, Felix Weintgartener sau Hans Schmidt-Isserstedt. Istoria i-a spulberat pe toți. O parte dintre ei (Walter sau Klemperer) au plecat în exil odată cu ascensiunea lui Hitler. Alții au rămas (Furtwängler, Böhm) și au trecut prin procese de denazificare după război. În 1945 aproape că nu mai rămăsese nimeni care să conducă muzica dintr-o țară înfrântă. Rămasă fără sală de concert (bombardată), fără dirijor (Furtwängler), Berliner Philharmoniker era în pragul dispariției. În aceste împrejurări dramatice, ba chiar tragice după ce noul lor dirijor, Leo Borchard, este împușcat din greșeală de o patrulă americană, la conducerea orchestrei berlineze ajunge un tânăr necunoscut: Sergiu Celibidache.

Sergiu Celibidache și Berliner Philharmoniker – 1945

Sergiu Celibidache și Berliner Philharmoniker – 1945

Întinsă pe o perioadă de 10 stagiuni (1945-1954), însumând 414 concerte împreună, relația BPO cu Celibidache avea să fie una de dragoste și ură. La capătul ei, odată ce Herbert von Karajan îi va lua locul, Celibidache va fi ocultat pentru multă vreme din istoria celei mai importante filarmonici germane. Cum s-a ajuns aici? Acesta este subiectul cărții lui Klaus Lang: Furtwängler și Celibidache — Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin, Editura Humanitas, 2015, traducere de Vlad Nicolau, ediția electronică.

Titlul original al primei ediții era mai sugestiv: Dragă dle Celibidache, pentru că la baza cercetării lui Klaus Lang stă corespondența dintre cei doi dirijori, cu un număr total de 48 de documente. De obicei, un asemenea demers este sintetizat printr-un clișeu: acribie. Numai că în cazul de față este mai mult decât simplă acribie. Cercetarea istorică și muzicologică este dublată de pasiunea autorului pentru muzica țării sale, de iubirea fără grade de comparație pe care o are pentru ambii muzicieni. Și astfel, cartea devine vie, depășind granițele unui studiu, făcând tot mai curios cititorul pe măsură ce avansează cu lectura.

Pentru Sergiu Celibidache, Berliner Philharmoniker era o ocazie unică de a porni o carieră strălucitoare și românul a știut asta de la început. Dar ambiția nu l-a orbit nici o clipă, el demonstrând un admirabil altruism în sprijinirea necondiționată a revenirii lui Furtwängler la Berlin. L-a încurajat în momentele foarte grele ale denazificării (în condițiile în care dirijorul german nu avea nici o sursă de venit), l-a ținut la curent cu toate aspectele delicatului proces, a pregătit un program simfonic pentru orchestră în care marile succese beethoveniene rămâneau rezervate revenirii fostului director. În același timp, nu se dădea în lături de la a-și ceda cartela de alimente orchestrei și de la însoțirea instrumentiștilor în concertele de subzistență pe care aceștia le dădeau în fața armatelor aliate care ocupau Berlinul acelor foarte triști și grei ani. În schimb, el cerea filarmonicii perfecțiunea tehnică. Și de aici, lucrurile au scăpat de sub control tot mai mult.

De cealaltă parte, Furtwängler vedea în revenirea la Berlin o împlinire a artei lui, pe care o putea arăta liber, fără presiuni totalitare. Dar, mai presus de toate, această reîntoarcere ar fi însemnat adevărata sa izbăvire, după mulți ani în care a înghițit amar în fața naziștilor, iar apoi a decontat penibil în fața Aliaților rămânerea sa în Germania. Nici astăzi nu s-au terminat dezbaterile pe marginea cazului său. István Szabó, marele regizor maghiar, a realizat un film, Taking Sides, despre acest proces de denazificare, al cărui scenariu se bazează pe o piesă de teatru cu același titlu, scrisă de Ronald Harwood în 1995. Mi-ar plăcea foarte mult s-o văd pusă în scenă și la București. Dar cartea lui Klaus Lang nu-și propune să analizeze în profunzime acest episod, ci să găsească explicația pentru faptul că nici unul dintre acești doi mari dirijori, Furtwängler și Celibidache, nu a reușit să devină directorul muzical al Berliner Philharmoniker. Cel care a reușit s-o facă, Herbert von Karajan, va influența enorm lumea muzicală, folosind această formidabilă falangă pentru cucerirea industriei fonografice, lăsând în urmă o moștenire care continuă să fascineze și astăzi, în ciuda tuturor relativizărilor pe care le-a impus evoluția ultimilor 40 de ani.

Cum ar fi arătat Berliner Philharmoniker dacă Sergiu Celibidache ar fi rămas la conducerea ei? Iată un exercițiu de imaginație contrafactuală; Klaus Lang nu face greșeala să-i dedice mai mult decât spațiul unei fraze:

În activitatea concertistică normală, Celibidache devenise inclasabil. În privinţa asta Günter Wand, de exemplu, nu-i era cu nimic mai prejos. Dar în vreme ce la el, până la o vârstă înaintată, concertele erau pline de vitalitate şi de avânt tineresc, la Celibidache tempoul rărit ducea adesea la lecţii de muzicologie nemeritate pentru acele compoziţii.

Dar poate că tocmai plecarea sa de la conducerea orchestrei lui Furtwängler i-a influențat decisiv modul de a dirija muzica.

Astăzi, toți protagoniștii acestui nou început de drum al Berliner Philharmoniker, Furtwängler, Celibidache și Karajan, sunt morți. În cazul nostru, timpul a relativizat în mod fericit înțelegerea acelor vremuri dramatice, iar astăzi Sergiu Celibidache este privit drept un „cavaler în armură strălucitoare”, chiar pe website-ul BPO, în istoria sa oficială.

Cartea lui Klaus Lang este o lectură obligatorie.

Ediția de la Humanitas beneficiază de o traducere foarte bună, cu un aparat critic de o calitate excepțională (notele de subsol sunt scurte și lămuritoare, fără să rupă ritmul lecturii). În cazul versiunii electronice am un singur reproș de făcut. Într-un exces de precauție, editorul nu permite deloc copierea de text, ceea ce îngreunează foarte mult citarea. E-book-ul se poate cumpăra de la iTunes (6,99€) sau de la Elefant (22,02 RON).

celibidache-si-furtwangler_1_fullsize

2 comments on “Dragă domnule Celibidache

  1. Alexandru Valentin CraciunA
    Decembrie 16, 2015

    Ma bucur ca exista si un e-book…de altfel, toata colectia de carti muzicale de la Humanitas e (ca sa va citez) obligatorie…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: