Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

O poveste de iarnă cu studenți


22 ianuarie 2016, într-o Vineri, la Opera Națională Română București
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ionel Pantea, Decoruri: Ștefan Caragiu, Costume: Liliana Cenean
Tatiana Lisnic Simona Neagu – Mimì, Florin Guzgă – Rodolfo, Florin Simionca – Marcello, Valentin Vasiliu – Schaunard, Horia Sandu – Colline, Marta Sandu – Musetta, Mihnea Lamatic – Benoît, Paul Bascopol – Alcindoro, Constantin Negru – Parpignol, Adrian Ionescu – Vameșul
Orchestra și Corul Operei Naționale București, Maestru de cor – Stelian Olariu, Maestru cor de copii – Smaranda Morgovan
Dirijor – Vlad Conta

La bohème de la ONB face parte dintr-o categorie de producții de operă pe care mi-am propus să nu le mai văd decât în condițiile în care cântă un artist de calibru. E drept, se poate și mai rău (cum e producția aceleiași opere de la Cluj). N-o să insist, așadar, pe acest subiect, am mai scris despre ea acum vreun an și ceva.

Afișul promitea un cuplu atrăgător, dar Tatiana Lisnic a anulat în ultima clipă, fiind înlocuită de Simona Neagu. Motivul principal era însă debutul pe scena ONB al unuia dintre cei mai promițători tenori din România, ieșeanul Florin Guzgă. E drept, aș fi preferat, încă de la anunțul distribuției, un alt anturaj pentru Rodolfo și Mimì, cel puțin unul mai aproape de vârsta personajelor.

În fond, La bohème este o poveste de iarnă, primele trei acte se desfășoară în preajma Crăciunului și doar ultimul este în la stagion dei fior. Romantismul este atât de intens, încât ai tendința să uiți de acest detaliu, dar gerul de – 10°C de afară mi l-a reamintit. Iar decorurile păreau brusc și mai absurde.

Florin Guzgă (Imagine din La bohème de la Opera Națională Iași) (c) Dușa Ozolin

Florin Guzgă (Imagine din La Bohème de la Opera Națională Iași) Foto © Dușa Ozolin

Florin Guzgă a început aproape timid, cu un Nei cieli bigi guardo fumar dai mille mai puțin impetuos decât ne-a obișnuit tradiția. A fost suficient acel Eureka! din primul act, pentru ca temperatura din sală să înceapă să crească. E un alt stil de a cânta muzica atât de cunoscută a lui Puccini la acest tenor. Spre deosebire de partenerii săi, Florin Guzgă nu a căzut nici o clipă în capcana facilului, a clin d’oeil-ului către public, a declamației stentoriene. A fost Rodolfo, așa cum îl percepem toți, încă din clipa în care am descoperit La bohème: un tip delicat, atât de sensibil încât te înduioșează, naiv, inocent, un tânăr care nu se poate opune maturizării, deși îi rezistă inconștient. Pe măsură ce timpul trecea, diferența de stil și de atitudine devenea tot mai evidentă. Che gelida manina a pornit curajos, fără precauțiile obișnuite de a închide sunetul, atacul la Do-ul din la speranza fiind direct și impecabil, strălucitor prin consecință. O voce de tenor liric care se detașa din orice ansamblu. Nici un exces de squillo, totul de un firesc dezarmant. Și s-a văzut mai departe, în actul III, la Bariera Infernului, un Rodolfo sfâșiat atât de credibil, atât de uman, încât nu puteai să-i reziști. Pentru ca în final, da, să fim cu toții reduși la stadiul acela primordal, al primei audiții a operei, în care ultimul țipăt: Mimì! reușeste din nou à faire pleurer Margot... Da, mai pe românește, să te facă să plângi ca un fraier. În plus, pardaoxul este că, dacă Florin Guzgă nu debordează de talente actoricești acasă la el, la Iași, unde regiile de operă sunt la nivelul exigențelor unui Andrei Șerban sau Nicky Wolcz (care a pus în scenă chiar La bohème), în cazul histrionismului demodat cerut de regia lui Ionel Pantea, tenorul a fost un model de naturalețe și de bun gust.

Simona Neagu, chemată pe scenă în ultma clipă, a fost o Mimì cel puțin onestă în aceste condiții. O voce de soprană lirică autentică, cu o strălucire frumoasă și o tehnică bună, dar căreia maturitatea i-a anulat inocența, iar seriozitatea i-a interzis cochetăria, rezultând un personaj destul de rece în ansamblu, în ciuda tuturor eforturilor de a demonstra contrariul prin actoria destul de limitată pe care i-o permitea regia.

Restul studenților au părut mai degrabă de la seral și ca prezență fizică, dar și vocal. Începând cu un Marcello (Florin  Simionca) lipsit de vitalitate și continuând cu un Schaunard vulgar (Valentin Vasiliu destul de firav vocal, gâtuit și greoi), doar timbrul de bas autentic al lui Horia Sandu (Colline) fiind insuficient. În plus, o Musetta (Marta Sandu) destul de banală a alungat și ultimul condiment posibil. Partea bună a acestor neîmpliniri a fost că finețea stilistică a lui Rodolfo a ieșit și mai bine în evidență.

Vlad Conta nu a reușit să echilibreze dinamic o orchestră nu doar dezordonată, ci și rutinieră, care alunga plictiseala doar prin excese de volum. Corul, deși puțin solicitat de Puccini, a fost corect, iar decalajul celui de copii a fost pe cât de inevitabil, pe atât de neimportant.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: