Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Simon Boccanegra din Craiova


într-o joi, 11 februarie 2016, la Opera Română Craiova, premieră
Giuseppe Verdi: Simon Boccanegra
Conducerea muzicalăMarcello Mottadelli
Regia artistică: Plamen Kartaloff, scenografie: Răsvan Drăgănescu
Ștefan Ignat (Simon Boccanegra), Sorin Drăniceanu (Jacopo Fiesco), Cellia Costea (Amelia Grimaldi), Rafael Alvarez (Gabriele Adorno), Ioan Cherata (Paolo Albiani), Dragoș Drăniceanu (Pietro), Marian Dăbuleanu (Crossbowmen), Mădălina Zamfir (Un’Ancella)
Orchestra și Corul Operei Române Craiova

De ceva vreme se întâmplă la Opera Română din Craiova tot felul de lucruri care, cel puțin pe hârtie, arată foarte interesant. Am regretat că n-am revăzut-o pe Cellia Costea în Tosca, acum câteva luni, și m-am decis destul de repede să n-o mai ratez în rolul Ameliei din Simon Boccanegra. De altfel, întregul afiș arăta bine: Ștefan Ignat într-un rol pe care mi-l puteam imagina destul de ușor ca fiind potrivit pentru temperamentul lui, apoi Sorin Drăniceanu, un bas care merita văzut și „pe teren propriu”, nu numai în concerte la București, ba chiar eram interesat și de producția lui Plamen Kartaloff, directorul Operei din Sofia, a cărui mare realizare este includerea în stagiunea regulată a Tetralogiei lui Wagner (să nu uităm, în România Tetralogia se cântă numai în concert, cam de două ori pe secol – o rușine!).

Clădirea în care Opera Română din Craiova își ține spectacolele e un șoc. Liceul Carol I a fost construit în 1894, iar în 1930 a suferit un incendiu. La reconstrucție s-a profitat de mărimea clădirii și în corpul ei a fost construit un mic teatru, în care să se joace spectacole de operetă. În timp, acest ciudat spațiu a devenit sediul Operei. Clădirea este însă într-o stare de degradare tragică: tencuiala exterioară cade pe trotuar, ușile sunt putrezite, feroneria superbă e ruginită, foaierul de la etaj este impracticabil, astfel încât accesul către loji se face pe niște scări de serviciu, în fine, interiorul nu arată nici el mai bine, catifeaua de pe scaune sau balustrade este roasă, iar ultima renovare pare să fi fost făcută cu zeci de ani în urmă, când pe pereții de la parter au fost montate niște lambriuri oribile, iar la intrarea în sală niște uși din termopan. Incredibil, mai ales pentru un oraș cu orgoliu, candidat la titlul de capitală europeană a culturii. Vis-a-vis de clădirea întunecată și tristă a liceului (un loc istoric, de altfel, căci în acest loc s-a născut, în 1840, însuși Titu Maiorescu), strălucește, scăldată în lumini superbe, o biserică. Și totuși, impasibilă, Olguța Vasilescu, primarul Craiovei, asista la premieră, delectându-se cu muzica lui Giuseppe Verdi. În fond, avea și de ce să fie impasibilă, promisiunile ei electorale vizau, din câte țin minte, rezolvarea situației proaste a clubului local de fotbal, ajuns în ligile inferioare. Opera… poate în promisiunile pentru mandatul următor. Sigur, sunt mai multe voturi la microbiști decât la opera aficionados, dar dacă se miră de ce intelectualii Craiovei o contestă, ar putea găsi un răspuns valabil în modul în care autoritățile locale tratează clădirea Operei. În același timp, imaginile dezolante mi-au adus în minte diatribele unei Anca Florea îndreptate împotriva renovării ONB, deplângând schelele și șantierul care-i tulburau plăcerea estetică de a păși în clădirea din Piața Eroilor, dar n-am citit niciodată, nimic, în cronicile ei, despre cum arată Opera din Craiova. Clădirea urmează să suporte o meritată și îndelung amânată renovare după încheierea stagiunii, îi ținem pumnii. Dar… să trecem la spectacol. Un spectacol care a fost cu mult peste condițiile în care funcționează compania de operă.

Afis Simon Boccanegra copy

Dacă numele Andei Tăbăcaru Hogea ar fi tradus în limba bulgară, atunci corespondentul lui ar fi Plamen Kartaloff. Producția semnată de regizorul din țara vecină este la fel de desuet-stupidă precum cele realizate la ONB în perioada Arbore. La ridicarea cortinei, scenografia se limita la un fel de spirală tridimensională acoperită cu o tablă industrială, ale cărei volute se ridicau sub forma unor trepte. Estetica era prețioasă și demodată, dar lăsa loc pentru imaginație, întrucât puteai intui că acele trepte ar folosi scenei consiliului din actul I, sau că întreaga construcție ar fi văzută ca o piață pentru secvențele din prolog. Un minimalism acceptabil, dar piesa de decor evolua pe măsura trecerii timpului, desfăcându-se în bucăți, stabilind astfel culoarele unui labirint ce putea sugera nu doar cărările din grădina Ameliei din primul tablou al actului I, dar și pasajele secrete ale palatului dogelui din restul operei. Tabla cu care era acoperită această construcție îi dădea însă un aspect industrial și rece, dar neajunsul cel mai mare era faptul că toată lumea care pășea pe această suprafață făcea un zgomot inutil, interferând cu muzica. Ideile proaste au fost celelalte elemente din jurul acestui obiect multifuncțional. Grădina amintită mai sus era populată de niște arbori abstracți rezultați din rebuturile unei fabrici de confecții metalice, care ucideau toată tandrețea duetului Simon – Amelia, în care tatăl își regăsește fiica pierdută de douăzeci de ani. În final, un alt clișeu abuzat până la lehamite, în România cel puțin: moartea lui Boccanegra văzută ca o înălțare în lumină. Finalul operei lui Verdi este hieratic, într-adevăr, dar și de o umanitate concretă, cu acel sunet de clopot funebru care e doar începutul unei lungi și profunde tăceri în care se încheie povestea. Metafora era redundantă. La toate acestea s-au adăugat niște costume kitschissime, în special cele ale lui Simon sau ale soldaților, inspirate parcă de imaginarul seriei Power Rangers, sau Mortal Kombat. Cât despre rochiile folosite de femeile din cor, ele păreau desprinse dintr-un catalog de modă fantezist al începutului anilor optzeci, când totul părea să fie subjugat unui concept ce punea în prim plan o ceapă desfăcută în formă de spirală ce se îndreaptă spre tavan. Evident, ideea de spirală era prelungită și în imprimeul rochiei Ameliei, sau în forma tronului pe care domnea Simon. Unde am mai văzut asta? Ah, da! În Oedipe-ul Andei Tăbăcaru Hogea de la ONB.

 Evident, ca orice regizor de operă de nivel balcanic, și Plamen Kartaloff pretinde că știe cum să creeze spațiu solistului pentru a-și cânta ariile. Această „profundă” cunoaștere se concretizează prin abandonarea cântăreților în brațele manierismelor operatice de dinainte de Maria Callas. Înțepeneală, priviri perplexe, mâini ridicate în aer, privirea țintă spre sală și cu coada ochiului pe bagheta dirijorului, un strabism artistic la fel de deplorabil precum falsul din televiziunile de știri, al cititoarelor de prompter.

12698630_1140754422610875_418504457941142184_o

Din punct de vedere muzical, lucrurile au stat mult mai bine. Ștefan Ignat a dominat rolul în cea mai mare parte a lui, cu destulă siguranță. Sigur, cea mai mare problemă a fost tessitura înaltă a lui Simon, care a pus în evidență toate problemele de pasaj ale baritonului bucureștean. Întotdeauna registrul său acut a sunat complet diferit de restul vocii, frazarea a fost expediată după un algoritm pe care nu l-am înțeles niciodată (dar pe care l-am văzut abandonat în timp, în cazul lui Jago de la ONB, în care Ignat a evoluat constant de la o reluarea la alta). Pe de altă parte, experiența a contat. Dacă orice tentativă de piano a fost abandonată (cum ar fi acel Figlia! din finalul duetului cu Amelia din primul act), în schimb Ștefan Ignat a strălucit literalmente în tot ce însemna prestanță, în atitudine autoritară, păstrând intacte rezervele pentru ultimul act, când agonia personajului și duetul final cu Fiesco au arătat multă artă vocală, dar și dramatică. Pentru basul Sorin Drăniceanu, celălalt personaj esențial al operei, Fiesco, a fost un adevărat cadou care i-a pus în evidență timbrul rotund și profund, atingând și el o culme în același duet final (Piango, perché mi parla). Notele înalte l-au pus în dificultate uneori, câteva semne de uzură s-au arătat și în prolog, dar în general a livrat o interpretare solidă și pe drept aplaudată. Cea mai profesionistă interpretare a avut-o însă Cellia Costea. Sigur, suntem obișnuiți mai mult cu sopranele lirice în acest rol, dar Amelia este un rol care vine bine și artistelor cu potențial spinto, așa cum a fost cazul aseară. O voce cu timbru egal în toate registrele, care umplea sala, tăind cu ușurință prin sunetul unei orchestre destul de anemice, a arătat ce înseamnă o mare artistă. Nici ea nu a fost scutită de probleme, mai ales în primul act, dar acestea au fost insignifiante în raport cu desfășurarea vocală în ansamblu, una cu adevărat impresionantă. A fost o Amelia matură (să nu uităm, personajul are aproape treizeci de ani, deci nu poate fi privită ca o naivă, precum Gilda din Rigoletto), iar Cellia Costea a investit în rol multă intelectualitate, pe lângă o tehnică superbă. Marea slăbiciune a serii a fost Gabriele Adorno. Rafael Alvarez a arătat în multe momente un timbru frumos, dar modul în care cântat a fost de neînțeles. A părut terifiat de dificultățile înfiorătoare ale rolului, atacând secvențele de bravură cu brutalitate, în timp ce vibrato-ul devenea atât de larg încât îi sabota tot elanul. În momentele de tandrețe, lucrurile se calmau și arătau un tenor care nu e lipsit de calități însă, în general, sunetele pe care le proiecta erau atât de imprevizibile, încât părea că nici el nu știa unde i se va duce vocea în secunda următoare. Uneori un chin, alteori o plăcere, interpretarea sa rămâne foarte inegală. Rolurile secundare au fost onorabile și nimic mai mult, poate că lui Paolo (Ioan Cherata) i-a cam lipsit anvergura, dar nimic deranjant în acest sector.

Corul a cântat destul de bine, cu aceleași tendințe spre decalaj pe care le-am observat și la Cluj în Evgheni Oneghin, o consecință directă a obișnuinței de a cânta mereu static, cu ochii la dirijor (aici, Kartaloff i-a mai pus să se miște din când în când). Marcello Motadelli a încercat să țină sub control spectacolul, în general reușind. A avut la dispoziție o orchestră provincială, cu sunet ingrat, dar care a avut meritul că s-a străduit din răsputeri să-și depășească nivelul obișnuit.

A fost un spectacol bun, chiar nesperat de bun în multe momente, culminând cu ultimul act, lăsând impresia că ar putea să se îmbunătățească după emoțiile inerente premierei. În plus, o operă mai puțin vizitată de către forțele muzicale românești, Simon Boccanegra este o mare ocazie pentru publicul craiovean de a cunoaște și un altfel de Verdi, cel profund, din perioada matură, prefigurând pe Don Carlos (care va avea premiera în iunie, tot aici) și pe Otello. Nu-l ratați, spectacolul se reia și pe 13 Februarie și merită chiar și un drum de la București la Craiova.

Galerie foto (© Radu Rîcă):

Galerie Foto II (© Opera Română Craiova)

3 comments on “Simon Boccanegra din Craiova

  1. Ioana Diaconescu
    Februarie 14, 2016

    Tin minte cum scriai, tot pe acest blog, ca l-ai descoperit in rolul Gabriele Adorno pe „misteriosul” Vasile Moldoveanu „al nostru”(care a interpretat cu stralucire rolul la MET in anii 80 de 27 de ori, avandu-l partener pe Sherill Milnes – Simon Biccanegra – asa cum bine stim amandoi, draga Alexandru), cum, uimit vorbeai despre „vocea lui de tenor liric-spint asa de frumoasa care avea ceva si din Richard Tuker in registrul mediu dar un aplomb a la Corelii”, cum ai devenit pe loc fan si cum iti era ciuda ca nu l-ai descoperit mai devreme…Dar nu aveai cum, in anii cand el parasea Romania tu abia te nasteai si apoi a fost interzis atata timp in tara lui…
    Acel „Sento avvampar…” al lui este incomparabil. Si astazi simt fiori ascultandu-l. „Io piango” canta el, si plange pe note.
    Ma bucur ca unele teatre de opera din tara au straduinte din cele mai bune si ca tu esti prezent si „la zi” ca de obicei.

    Apreciază

  2. Pingback: Craiova în revista Opera Magazine (UK) – „Simon Boccanegra” | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: