Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Carrie Bradshaw la Così fan tutti (sau tutte)


într-o Sâmbătă, 27 februarie 2016, la Opera Națională București, premieră
W. A. Mozart: Così fan tutte
Spectacol realizat în co-producție cu Opera Garsington, Marea Britanie
Orchestra și corul Operei Naționale București
Dirijor: Adrian Morar; Maestru de cor: Daniel Jinga
Regia: John Fulljames; Scenografia: Dick Bird; Coregrafia: Tim Claydon; Lighting designer: Bruno Poet; Asistent de regie: Paula Gherghe
Andreea Soare – Fiordiligi; Dorabella – Oana Andra; Andrei Lazăr – Ferrando; Cătălin Țoropoc – Guglielmo; Cristina Eremia – Despina; Vicențiu Țăranu – Alfonso
Monica Petrică, Răducu Milea – soliști balet

Ce căutam noi patru, adică Samantha, Miranda, Charlotte și cu mine, la București nu e important. În orice caz, ne-am schimbat părerea despre Europa de Est. București este capitala unei țări numite România și nimic nu amintește de Dracula din Transilvania. Ideea este că Mr. Big m-a dus de atâtea ori la operă încât a început să-mi placă și mi-am propus să mergem și aici. A fost Così fan tutte, o producție de la festivalul de operă de la Garsington. Unexpectedly British!

12768221_1021725771204360_1222815996600945463_o

Così fan tutte @ ONB (Foto: Romeo Zaharia)

Acțiunea din opera lui Mozart era mutată în prezent, iar pretextul era o nuntă. Ah! Știu atât de bine cum pregătirea unei nunți poate deveni o rețetă pentru dezastru. Știți prea bine și voi: I let the wedding get bigger than Big. Nunta implică o ceremonie foarte complicată și foarte serioasă, dar aproape nimic din jurul mirilor nu este serios. Cele mai grosolane glume se fac la nunți, cele mai dezgustătoare farse par să fie inspirate tocmai de ceremonia nupțială. Am aflat că, în România, unul dintre cele mai populare obiceiuri este furatul miresei de către nuntași, care apoi cer o răscumpărare de la mire, pentru a o returna. Singura căreia i s-a părut adorabil acest obicei a fost, evident, Samantha. Ei bine, la nunta unor personaje mute, inexistente în libret, Don Alfonso îi atrage în acel pariu misogin pe Ferrando și Guglielmo. Atunci când bărbații încearcă gesturi îndrăznețe, în general sunt considerați romantici. Dar când femeile o fac, sunt deseori considerate disperate sau nebune. Era romantică ideea de a testa fidelitatea iubitelor lor, dar nu mai era amuzant să ducă până la capăt această farsă. În fond, Così fan tutte nu e deloc o comedie. Beethoven era orpilat de frivolitatea subiectului pe care Mozart și l-a ales pentru a-l îmbrăca în geniul muzicii sale. M-am gândit cum ar fi dacă Aidan ar încerca să o seducă pe Miranda, iar Steve să-și încerce șansele cu mine, numai din amuzamentul unuia ca Mr. Big. De aceea, finalul lui Così fan tutte e, de fapt, foarte trist: nici măcar frivol nu mai e, ci promiscuu. Promiscuitatea întristează, e aproape tragică. În locul scenei fără muzică de la începutul operei, aș fi lăsat loc pentru o lungă tăcere la sfârșit, înainte de a lăsa să cadă cortina.

Și asta i-a lipsit montării lui John Fulljames. El a încercat să ridiculizeze convențiile matrimoniale, transformând totul într-o commedia dell’arte, și i-a reușit un spectacol spumant, un foc de artificii în care doi ofițeri se transformau în niște hippie ca să seducă două fete sofisticate, dar fericite cu iubiții lor, încântate de coafurile lor flamboyante și purtând niște pantofi vintage care ar putea relansa o modă. Dar melancolia s-a pierdut pe acest drum. Zâmbetul strivit de o lacrimă a dispărut. Mozart s-a transformat în Rossini. Dar, la Rossini, femeiuștile acelea sunt cochete și pure până la capăt, ele nu cedează ispitei și atunci farsa e reușită și toată lumea se amuză la final. La Mozart, la fel ca în viață, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Doar muzica lui extraordinară nu te lasă să uiți.

Poate că greșelile noastre sunt cele care ne dictează soarta. Fără ele, cum ne-am defini viețile? Poate că, dacă n-am derapa niciodată, atunci nu ne-am îndrăgosti, sau n-am face copii, sau n-am fi ceea ce suntem. Până la urmă, anotimpurile se schimbă. La fel și orașele. Oamenii intră în viețile noastre și apoi ies din ele. Dar e reconfortant să știi că aceia pe care-i iubești rămân mereu în inima ta.

Am plecat spre hotel și pe drum ne-am oprit în unul dintre multele restaurante din București, unde am sporovăit o vreme cu un amic de-al lui Big, un mare iubitor de operă, aflat cu noi în acest colț uitat de lume. Îi plăcuse mult spectacolul și era foarte amuzat de toate întâmplările de pe scenă. Avea dreptate, până la urmă fiecare judecă după experiențele pe care le-a trăit, chiar și atunci când ascultă muzică. Și cei mai mulți dintre spectatori fuseseră la fel de amuzați ca el. Dar mai important este ce mi-a spus despre cum a fost partea muzicală a serii, despre care nu aș putea spune singură prea multe.

12771911_1021720327871571_6058424519102478944_o

Così fan tutte @ ONB (Foto: Romeo Zaharia)

În primul rând, a fost meritul dirijorului Adrian Morar, care a stabilit un echilibru foarte bun între orchestră și voci, păstrând intact intimismul operei, împiedicând să alunece totul pe o pantă rossiniană, în acord cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Andreea Soare a fost o Fiordiligi plină de pasiune, etalând o voce superbă, cu tonuri argintii de o strălucire discretă dar constantă pe toată întinderea ei. În replică, Oana Andra a fost o Dorabella exuberantă, poate puțin cam hiperactivă, chiar și în condițiile producției. A cântat cu pasiune, dar în duetele cu Fiordiligi a părut mai puțin incisivă. Cătălin Țoropoc a fost Guglielmo și a etalat un timbru superb, cu o culoare dramatică foarte frumoasă în toate registrele. În schimb, Andrei Lazăr a fost depășit de rolul lui Ferrando, gâtuindu-se atunci când avea de susținut fraze în registrul acut. Vicențiu Țăranu a arătat o voce destul de uzată, dar pe care a știut s-o mascheze prin tehnică; însă, în fond, Don Alfonso este el însuși un personaj definit de uzură, astfel încât a fost un rol acoperit foarte bine. E drept că personajul lui Mozart are o dimensiune volteriană, iluministă, inexistentă în caracterizarea baritonului de la ONB, amintind de o tipologie locală, a cărei emblemă artistică ar fi un actor de tipul lui Ion Dichiseanu (un pic prea degajat, prea sigur pe el, prea vicios, prea cinic, prea întunecat, elegant, dar nu grațios, deștept, dar nu înțelept). O supriză plăcută – Cristina Eremia, o Despina convingătoare în toate ipostazele (inclusiv cea originală de instrument al intrigilor, dar și ca maestră de ceremonii, paramedic sau notar în travesti). Alături de toți aceștia, un cor admirabil, chiar în efectiv redus, a completat o seară muzicală foarte reușită, într-o producție de operă de bună calitate, în altă ligă față de montările obișnuite din țară.

Notă: textele scrise cu italice sunt replici din binecunoscutul serial Sex and The City.

Update: Duminică, 28 februarie
Simona Neagu – Fiordiligi; Maria Jinga – Dorabella; Andrei Lazăr – Ferrando; Daniel Filipescu – Guglielmo; Florina Ilie – Despina; Iustinian Zetea – Alfonso
Ileana Sora şi Florin Mihalache – soliști balet

E o premieră importantă pentru ONB, așa că am fost să văd și distribuția alternativă. Evit să folosesc cuvântul „secundară” pentru simplul motiv că nu a fost cu nimic mai prejos, dacă o lăsăm deoparte pe Andreea Soare.

De data aceasta, fără s-o mai aducem în discuție pe Carrie, adaug câteva cuvinte și despre producție, mai ales că n-o vom mai revedea decât în Aprilie. John Fulljames a exploatat la maxim latura burlescă a lui Così fan tutte și rezultatul este unul foarte bun. Pentru cei care sunt la primele experiențe cu această ultimă operă din trilogia Mozart/da Ponte, trebuie să amintesc faptul că e un alt Mozart aici: mai matur, aducând uneori în fața noastră arii de opera seria (Come un scoglio), făcând să primeze conceptul muzical în fața pirotehniilor din Nozze di Figaro sau a dramei din Don Giovanni. Modul în care se trece de la arie la duet și apoi la ansamblu este atât de subtil, încât tranzițiile aproape că nu se observă. În același timp, drama are un caracter intimist, cu caracterizări foarte subtile ale personajelor. În aceste condiții, Fulljames a investit serios în dinamizarea acțiunii de pe scenă și una dintre soluții a fost coregrafia: Monica Petrică și Răducu Milea – în prima seară, dar și Ileana Sora şi Florin Mihalache în cea de-a doua au fost indispensabili, dansând pe muzica uverturii, cea atât de jucăușă. A fost, pentru o dată, o coregrafie de foarte mult bun gust, economicoasă în gesturi, eficientă în a transmite mesajul de sărbătoare al unei nunți inexistente în libret, dar care avea rolul de a stabili un cadru credibil pentru un pariu prostesc între niște soldați. Costumele lui Dick Bird (în același timp autorul decorurilor) au păstrat o legătură cu perioada lui Mozart, în ceea pe privește rochiile și coafurile femeilor, amintind pe undeva chiar de cele din filmul lui Miloš Forman, Amadeus, sau, mai recent, de cele din pelicula Sophiei Coppola, Marie Antoinette. Sigur, uniformele militare britanice nu s-au schimbat foarte mult în ultimele sute de ani și ele reprezentau, dacă vreți, o tranziție către travestiul contemporan al băieților, în chip de hippie/hipsteri. Vizual, a fost foarte spectaculos.

Mai trebuie amintit că festivalul de la Garsington combină picnicul și opera într-un mod specific britanic, așa cum se întâmplă și la Glyndebourne. Astfel, cortul instalat pe scenă nu e deloc întâmplător. În spectacolul original de la Wormsley, pauza dura o oră și jumătate. Dar, în Anglia, tradiția mersului la operă înseamnă mai mult decât simpla vizionare a unui spectacol, e  o seară întreagă pe care o petreci acolo. La Royal Opera House există patru restaurante unde poți rezerva locuri și poți lua masa înainte de spectacol sau în pauze. La noi, tradiția este inspirată de obiceiurile italiene. Spre exemplu, la Teatro alla Scala există doar un băruleț cu totul neimportant (dar unde se servește cu o viteză incredibilă).

Producția acestui Così fan tutte are o singură mică problemă, care depinde numai de gradul de profunzime al receptării operei de către public, astfel încât nu poate fi făcut nici un proces de intenție. În această fulminantă regie se pierde cumva încărcătura dramatică a finalului, care, în realitate, este destul de trist. Prin schimbarea perechilor, nu mai vorbim doar de un sărut, ci de swinging de dragul unui pariu idiot, care creează o situație încărcată de tensiune la sfârșit. Această tensiune nu se regăsește pe de-a întregul în finalul montării, care rămâne mai mult la nivelul frivolității.

Cât despre cum s-a cântat în a doua seară, trebuie spus din capul locului că a fost o surpriză plăcută. Simona Neagu și Maria Jinga au funcționat mai bine în ansambluri, dând impresia că sunt într-adevăr surori, cu o culoare vocală asemănătoare, diferența fiind dată doar de registrul în care cântau. În mod particular, Maria Jinga a strălucit, desele sale incursiuni în repertoriul vocal simfonic, din care Mozart nu i-a lipsit, și-au arătat rezultatul într-o interpretare foarte bună, în spirit mozartian. Simona Neagu, fără să aibă performanțele Andreei Soare, i-a dat o replică foarte bună, cu tot registrul grav mai puțin prezent și în ciuda vibrato-ului cam larg din acute. Andrei Lazăr a fost mai bun decât la premieră, dar a arătat aceleași limite pe măsură ce trecea timpul, iar Daniel Filipescu s-a descurcat foarte bine cu rolul lui Guglielmo. Iustinian Zetea a demonstrat alte posibilități vocale decât Vicențiu Țăranu, dar ca personaj a fost mult prea plebeu față de ce înseamnă Don Alfonso. Un argument: Michael Haneke a realizat recent o producție modernă de Così, în Spania, în care Don Alfonso era chiar Voltaire. Ce departe de imaginea bonomă a lui Zetea, sau de cea balcanic autoritară a lui Țăranu de la ONB… În fine, Florina Ilie a fost o Despina mai aproape de versatilitatea impusă de tradiție, dar a ratat o intrare la un moment dat, corectată cu un sânge rece admirabil. Adrian Morar a condus ostilitățile cu mai multă pasiune decât cu o seară înainte, dar a scăpat câteva decalaje, corectate foarte rapid.

Stați cu ochii pe calendarul stagiunii de la ONB și nu ratați acest excelent Così fan tutte la reluările următoare, probabil în luna Aprilie.

Galerie foto (© GIN Foto/ONB)

Galerie foto (© Romeo Zaharia):

17 comments on “Carrie Bradshaw la Così fan tutti (sau tutte)

  1. m
    Februarie 28, 2016

    Nu mi s-a parut Andrei Lazar depasit. Cred ca s-a descurcat admirabil, avand in vedere ca e primul sau mai mare (Ottavio nu era de anvergura lui Ferrando, iar celelalte erau chiar secundare). Am simtit intr-adevar dificultatea acutelor, dar a fost ok. Eu l-am aplaudat, m-am bucurat pentru el.
    Andreea Soare a fost grozava, iar spectacolul, excelent.

    Apreciază

  2. sorin
    Februarie 29, 2016

    Eu unul consider ca, in mare, montarea sta bine in picioare. E drept, ce merge la Londra nu merge la fel de bine la Bucuresti, umorul englezesc si parabolele vi-a-vis de nunti ni se par oarecum straine, desi multe filme au incercat sa ne familiarizeze cu ele. Eu am incercat sa descifrez mesajul regizorului, in care femeile nu sunt niste gasculite pasive si usor de pacalit, ele sunt pregatite sa intre in joc si odata intrate incep chiar sa-l conduca. Dar pe undeva exista o naivitate a tuturor, fiecare vede doar ce vrea si ignora realitatea de sub nasul sau pana cand ii e aruncata brutal in fata, iar atunci constata ca nu-i prea mai convine situatia. Finalul, partea cea mai sensibila a lucrarii, lasat deliberat de compozitor fara o rezolvare precisa, cauta sa descifreze ce se intampla cu cei 4-5-6 in urma traumei suferite, pentru ca la final toti sunt mai mult sau mai putin traumatizati de experienta. Si fiecare isi rezolva trauma in felul lui. Evolutia e bine gandita si eficient gradata. Regizorul a reusit sa-i faca sa joace pe cei de pe scena, lucru remarcabil in contextul spectacolelor ONB unde jocul nu e tocmai o calitate de capatai. Desigur, are destule scapari sau ingrosari oarecum inutile si nu totul a mers „uns”, dar, la fel ca si muzica lui Mozart, spectacolul are cate ceva pentru fiecare, cel putin pentru cei ce nu-l resping a priori.
    Muzical insa nu mi s-a parut o reusita decat in putine momente. Dincolo de regretabilele taieturi din partitura, unele destul de urate, nu am simtit o coerenta muzicala. Orchestra a fost tare si greoaie, cornii iar si-au dat in petec, mai ales sambata [duminica au fost mai aproape de ceea ce aveau scris in partitura], au fost destule decalaje, chiar daca dirijorul a incercat din rasputeri sa tina lucrurile bine in mana.
    Despre solisti, cu bune si cu mai putin bune.
    Andreea Soare are o voce frumoasa, dar inadecvata pentru rol. Cateva acute stridente sau stranse, grave prost impostate sau ingrosate, coloratura cel mult aproximata, triluri inexistente. A doua arie e facuta zob la final, unde cadenza a fost sub orice critica. Scenic – merge, dar nu ma convinge.
    Dublura ei, Simona Neagu are o voce si mai putin sonora, cu grave si mai slab reprezentate, o virtuozitate modesta si lipsita la randul ei de triluri, care insa nu lipsesc deloc din partitura, ba chiar sunt cu duiumul. Ceva-ceva mai riguroasa, tot nu face fata partiturii. Scenic e o idee mai bine in rol, dar tot cam frigida.
    Cele doua mezzo-soprane au fost, dupa mine, mult mai bine.
    Oana Andra nu are cea mai frumoasa voce si nici prospetime vocala, iar virtuozitatea [pe care nu a stapanit-o niciodata foarte bine] s-a mai estompat si ea, dar nici exigentele rolului nu sunt atat de mari, ceea ce i-a permis sa iasa onorabil.
    Maria Jinga a fost insa o Dorabella de mare clasa, cu o voce sonora, bine proiectata in sala, cu toate notele la locul lor, inclusiv micile pasaje de coloratura excelent executate. Scenic mi s-a parut mai naturala si mai bine integrata in productie.
    Andrei Lazar, tanara speranta a ONB, a fost o revelatie placuta, in ciuda unor limite vizibile. Se simte lipsa de experienta, care nu-i ofera o baza pentru o buna dozare a eforturilor, forteaza uneori prea mult si oboseste. E totusi o performanta sa canti in putine zile si repetitiile si 2 spectacole in zile consecutive si sa ajungi la final cu bine. E drept, accidente au fost in ambele seri, cand a ratat cateva note si nici macar nu a incercat sa cante trilul din finalul primei arii. Scenic a fost insa un personaj credibil, cu o evolutie bine gradata, cu trecerile bine executate de la comedie la drama si invers. Din punctul meu de vedere, chiar daca are minusuri vocale, scenic a fost nr. 1 si a compensat oarecum neimplinirile respective. Nu as zice ca „e depasit de rol”, ci mai degraba ca a riscat enorm intrand ca prim rol de mare calibru tocmai cu Ferrando, o partitura extrem de solicitanta, foarte lunga si foarte inalta, cu multe capcane, pe care nu a reusit sa le evite in totalitate; a riscat si cantand foarte mult intr-un timp foarte scurt si asta ar putea sa-l coste.
    Cei doi baritoni care l-au incarnat pe Guglielmo au fost la nivel inalt, poate cu un plus pentru Catalin Toropoc, care demonstreaza inca o data, dincolo de vocea superba si de o tehnica buna, faptul ca – daca e bine condus si lucreaza in mod constructiv – se poate plia pe o gama larga de roluri si de partituri. Poate i-ar prinde bine putin mai multa fluiditate vocala, dar si asa a fost foarte bine.
    Daniel Filipescu mi s-a parut putin inegal, mai ales in actul 1, dar a reusit o constructie muzicala si scenica foarte buna per global.
    Cele doua Despine mi s-au parut modeste in plan vocal, chiar daca scenic s-au descurcat in general bine.
    Se simte experienta Cristinei Eremia, foarte sigura scenic, cu o asezare destul de buna a partiturii, dar cu o voce mica-mica-mica, insuficient proiectata in sala si mult prea des acoperita de orchestra sau de colegi.
    Florina Ilie pare sa aiba un bun potential, dar am simtit destule limite in registrele extreme, multe inexactitati in executia partiturii, mai ales la pasajele de oarece virtuozitate; scenic nu a fost foarte sigura pe ea si nu mi s-a parut foarte convingatoare in unele momente.
    Nici Don Alfonso nu a avut o soarta mai buna.
    In prima seara, Vicentiu Taranu a etalat o voce neagra si robusta, dar destul de brutal emisa si fara eleganta sau rafinament; scenic nu a depasit nivelul vocal.
    In a doua seara am avut sperante ceva mai mari de la tanarul si promitatorul Iustinian Zetea, dar am constatat o completa lipsa de pregatire in executia recitativelor, unde era aproape imposibil sa recunosti linia partiturii; numerele propriu-zise au fost mai bine executate, dar se simte lipsa de lejeritate si o oarecare imprecizie tonala. Scenic – la fel de greoi si de neconvingator. Pacat.
    Despre dirijor se poate spune ca a incercat sa tina in mana si scena si fosa, dar nu a reusit permanent. Ritmul relativ lent, abordarea greoaie si lipsita completa de finete, eleganta si subtilitate ar fi facut ca o simpla auditie sa fie o tortura.
    In final se poate spune ca s-a vazut inca o data ca Mozart nu e chiar cel mai comod compozitor, nici pentru regizori si nici pentru muzicieni, iar Cosi… poate fi o galusca mult prea mare si greu de inghitit, dar e un progres fata de montarea anterioara, care era de un penibil si ridicol aproape perfecte si in care taieturile muzicale erau inca si mai hidoase.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 29, 2016

      Cam așa ceva. În general sunteți mai aspru decât mine și nu împărtășesc același punct de vedere. Dar raportuirle dintre cântăreți cam așa au fost, în sensul că Maria Jinga a fost neașteptat de bună față de Oana Andra, de exemplu.

      Apreciază

  3. sorin
    Martie 2, 2016

    Poate ca sunt aspru sau am o perceptie diferita a unor lucruri.
    In timp am constatat ca „Cosi…” e o partitura extrem de pretentioasa si care poate fi foarte usor ratata, mai ales in spectacol. Daca e sa luam sutele de inregistrari existente [paradoxal, desi e o partitura cumplit de grea, de multi ani se prezinta constant pe scenele lumii si in inregistrari live sau de studio], constatam cu usurinta ca doar o mica parte sunt cu adevarat reusite, iar esecul uneori e dat de detalii. Am avut surpriza sa constat ca aceeasi productie prezentata pe scene diferite si cu interpreti diferiti poate fi foarte….diferita. Exemplu – exista filmari cu montarea lui Guth si de la Salzburg si de la Scala. Daca prima m-a fascinat in ciuda catorva mici imperfectiuni si am revazut-o cu placere de numeroase ori, cea de-a doua mi s-a parut obositoare si plicticoasa, prin efectul obtinut din filmarea mai putin reusita, o conducere muzicala mai greoaie si neinspirata sau nepotrivirea interpretilor cu regia. Ceva similar se poate intampla si cu aceasta productie, in care sunt perfect convins ca interpretii de la Bucuresti au fost destul de diferiti de cei de la Garsington [cu exceptia Andreei Soare, care, si din acest motiv, a fost o mare deceptie, parand complet nepregatita si vocal si scenic].
    Acord circumstante atenuante unde consider ca e cazul – il apreciez, de exemplu, pe Andrei Lazar, in ciuda unor minusuri evidente, pentru efortul depus sa rezolve in cat mai bune conditii acest rol deloc comod, ba inca sa suplineasca si lipsa colegului disparut din combinatie cu putine zile inainte. Nu apreciez insa distribuirea, gresita din start, a Simonei Neagu, sau chiar a celor doi Alfonso, care nu doar ca nu detin resursele necesare, dar nici macar nu s-au straduit sa le compenseze cumva. La Florentina Ilie am inca unele rezerve, e si ea foarte tanara si nu foarte experimentata, iar scoala de muzica actuala stim foarte bine cam cum ii pregateste pe cantareti, mai ales pentru recitative, dar si pentru adecvarea stilistica. Cristina Eremia poate ca s-a auzit bine in unele zone ale salii, dar eu unul am auzit-o doar ici si colo, cu mare greutate, stand undeva foarte aproape de scena.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 2, 2016

      Am văzut că practic toată lumea a sărit în apărarea lui Andrei Lazăr, dar îmi mențin opinia. Este o voce de tenor autentică, e incontestabil. Dar e un firicel de voce, iar partitura lui Ferrando l-a pus în dificultate de multe ori (mai ales în prima seară), plasând în spate vocea în pasaj, gâtuindu-se în acut. Partea bună a tenorilor tineri este că pot evolua incredibil la începutul carierei, de la un an la altul. Ceea ce, sper să i se întâmple și lui.
      Cât despre Cristina Eremia, eu unul am auzit-o perfect, dar am stat în primele rânduri, ceea ce poate fi o explicație.
      Simona Neagu are problemele ei, cu cele trei voci distincte pe care le folosește în cele trei registre, dar trebuie remarcat că împreună cu Maria Jinga, cele două surori au cântat împreună foarte, foarte bine, completându-se chiar mai bine decât Andreea Soare cu Oana Andra (destul de mată în cea mai mare parte a timpului) la premieră.
      Dar ce e mai important: în sfârșit am ieșit din secolul XIX ca montare pentru „Così fan tutte”, nu e puțin lucru, deloc. Dintre toți marii compozitorii de operă, mi se pare că Mozart e tratat cel mai imbecil în România ca puneri în scenă.

      Apreciază

  4. sorin
    Martie 2, 2016

    Perfect de acord cu concluzia, cu amendamentul ca nu doar ca regie ci si ca pregatire muzicala.
    Despre Simona Neagu – de acord ca s-a armonizat, dar din cele 3 registre ea nu are cu adevarat decat unul, cel central; cel acut e strans, cel grav e absent cu desavarsire iar excursiile dese cerute de partitura in acea zona au fost absolut penibile. Ca si lipsa totala de mobilitate, care a facut o caricatura din pasajele de coloratura.
    Nu sar in apararea lui dar nu as zice ca Lazar are un firicel de voce, desi are uneori tendinta de nazalizare si de detimbrare, insa eu o pun mai mult pe seama excesului si a lipsei de experienta. In fond e cel mai tanar si mai neexperimentat, dar e singurul care a dus doua spectacole [grele] in doua zile consecutive, asta dupa ce a facut si ultimele repetitii cu putin inainte. Sincer ma asteptam sa fie rupt in bucati duminica, dar nu s-a rupt decat in vreo 2 locuri, unde a fortat prea mult, tot din lipsa de experienta. Dar, „Col tempo…./ Ah, piu non dite!”
    Si eu am stat in fata. Poate ca undele sonore emise de anumite gatlejuri au avut un varf la tine si o vale la mine. Sau invers.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 2, 2016

      Cu riscul că ajungem să vorbim mult prea mult despre tenor (ceea ce e absolut normal la operă), dl. Lazăr are predecesori care au arătat mai multe la vârsta lui (Ionuț Hotea, Bogdan Mihai). Tocmai de aceea ar trebui să nu scădem nivelul pretențiilor, cu cât există exemple și în prezent de tenori care se descurcă mai bne decât el, și tot tineri (Fermeșanu, Bardon etc.).

      Apreciază

  5. Alina I
    Martie 4, 2016

    Intervin si eu in discutie, sa-mi fie cu iertare. Si mie mi-a placut Andrei Lazar, mi se pare ca are o voce egala si frumoasa, da, cu probleme in acut, dar sa speram ca se rezolva. In ceea ce o priveste pe Cristina Eremia pentru mine a fost o dezamagire totala din toate punctele de vedere, si scenic, dar mai ales vocal. Acutul gatuit sau tipat, in rest m-am straduit s-o aud chiar si pe recitative, desi stateam in fata. Ca personaj mi s-a parut perfect insipida.
    Mi-a placut Andreea Soare, o ascultasem in aceasta productie pe video si nu m-a impresionat, in sala in schimb mi-a placut mult, o proiectie foarte buna, fara a forta a sunat bine in toate registrele – cel putin mine mi-a placut. Dorabella un pic cam propusa, prea intepata si usor fortata pe alocuri, si scenic si vocal. Toropoc mi-a placut ca de obicei, tipologiile de comedie ii vin bine si le stapaneste, mi-ar placea sa-l aud totusi in roluri mai serioase, mai ales ca are o voce care cred ca ar suna foarte bine pe Donizetti, Bellini si Verdi.
    Mi-a placut cum a stapanit Adrian Morar orchestra, uimitor nu a bubuit…in schimb pe alocuri aveam senzatia ca mai are un pic si adoarme, fiind o opera lunga mi-ar fi placut sa aibe si mai mult nerv.
    Pe langa aceasta, e binevenit Mozart oricand, dar in contextul in care tu, Opera Nationala, nu ai in repertoriu un Trubadur, un Bal Mascat , o Lucia, si niciun Wagner…de ce inca un Mozart? Ma uit in ultimul timp cu jind la titlurile montate la Craiova🙂
    In ceea ce priveste montarea mi s-a parut colorata si vesela, se scapa din vedere un lucru, este o nunta tematica, o nunta ce se petrece in zilele noastre dar are ca tema secolul XVIII, nu inteleg cum de marea majoritate a cronicarilor nu au observat acest lucru. Acest context ii da mult mai mult sens, adica, se inteleg costumele, se intelege de ce se bea atat de mult si de ce toata lumea e pusa pe desfrau( pana la urma este o nunta britanica, si stim cu totii cam cum se distreaza tinerii din Uk in zilele noastre).
    Eu una astept o combinatie intre cele doua distributii : Maria Jinga, Andrei Lazar, Catalin Toropoc, Florina Ilie. In ceea ce priveste Firodiligi si Don Alfonso …vom trai si vom vedea. Apropo, daca tot au facut premiera, de ce nu este programat niciun spectacol in martie? E o strategie de marketing? Just asking🙂

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 4, 2016

      Nu trebuie să vă sfiiți să intrați în discuție, chiar vă mulțumesc pentru comentariu.
      Cred că ar trebui s-o revăd pe Cristina Eremia în rol, văd că toată lumea îmi dă în cap. Și totuși, dacă ea a atras atâtea comentarii dezamăgite, de ce i se scuză totul lui Andrei Lazăr. Doar pentru că e tenor?
      La restul întrebărilor privind programarea lui „Cosi” nu știu să vă răspund. Și eu mă așteptam la o serie mai lungă de spectacole.
      Alternativa la Mozart… în primul rând că Mozart nu se cântă suficient, asta e părerea mea. Iar montările din România sunt dezolante, iar faptul că producția lui Fulljames a provocat atâtea discuții e o dovadă în acest sens. Dar „Il trovatore”? Cu ce Manrico? Wagner? Cu cine (orice rol)?
      P.S. Bună observația legată de costume.

      Apreciază

  6. m
    Martie 4, 2016

    Pentru ca Andrei Lazar e foarte simpatic, si frumusel pe deasupra!

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 4, 2016

      N-am contrazis pe nimeni în sensul acesta🙂 Dar, deși e important aspectul, era mai bine dacă nu se chinuia vocal.

      Apreciază

  7. Alina I.
    Martie 10, 2016

    Revin asupra aspectului legat de tenor,pe care , iata, il facem din nou vedeta🙂 Tenorul canta bine, are o voce frumoasa, calda si placuta, are o culoare uniforma si a fost prezent sonor pe tot parcursul spectacolului. Din punctul meu de vedere cateva momente de dificultate nu ar trebui sa stearga faptul ca e pur si simplu placut sa-l asculti. Si da, este frumusel🙂

    Apreciază

    • sorin
      Aprilie 26, 2016

      Eu nu am trecut peste problemele vocale. Pe unele le-am pus pe seama lipsei de experienta care nu-i permite sa-si dozeze adecvat energiile si se epuizeaza prematur. Pe altele le-am pus pe seama excesului, sa nu uitam ca a cantat toate repetitiile generale si 2 spectacole in 2 zile consecutive cu un rol ucigas, mult mai greu decat pare la prima vedere.
      Ceea ce am apreciat la el a fost prezenta scenica, interpretarea [Hotea, B. Mihai sau Bardon mai au mult pana sa viseze macar sa fie la acest nivel], modul in care s-a transpus in rol, chiar si faptul ca a rezistat eroic pana la sfarsit, desi in cateva randuri parea gata-gata sa clacheze.
      Cum va fi in viitor, vom vedea.

      Apreciază

  8. sorin
    Mai 6, 2016

    Revin cu un comentariu dupa spectacolul din 5 mai, care a prilejuit debutul Elenei Dinca in Fiordiligi. Un spectacol pe care il asteptam cu inimia stransa, biletele erau luate de mult, cu mult inainte de declansarea telenovelei directoriale. Nu stiam cum va fi in perspectiva evenimentelor inca proaspete, asa eram pregatit cam pentru orice.
    Surpriza principala a fost ca spectacolul a avut un nerv si o coerenta muzicala neasteptate, s-a rodat si s-a omogenizat mult mai bine. Orchestra a inceput cu unele rigiditati, dar s-a mai indreptat pe parcurs si, desi s-au pastrat destule scapari la suflatori, per global a sunat mult mai bine. Adrian Morar a fost intr-o dispozitie mai alrta si a dirijat mai dinamic si mai energic decat la premiera.
    Solistii au fost in cea mai mare parte intr-o crestere vizibila, si in plan scenic si muzical, cel mai evident vazandu-se la Florina Ilie si la Iustinian Zetea, prima crecand in dezinvoltura, celalalt imbunatatind radical prezentarea recitativelor si fiind mult mai relaxat si mai dezinvolt pe scena. Maria Jinga a fost absolut excelenta si, impreuna cu catalin Toropoc, au fost cuplul de varf al serii.
    Nu acelasi lucru l-am vazut la Andrei Lazar, care mi s-a parut mai nesigur si vocal si scenic, mai neimplicat. A fost foarte declamativ in „Un aura amorosa”, care a sunat la fel de interesant si atractiv ca o cuvantare la o plenara PCR. La „Tradito, schernito” a fost la limita posibilitatilor sale, tragand literalmente de voce, iar de acolo pana la sfarsit am avut permanent senzatia unei echilibristici pe o sarma subtire si cam laxa – nu s-a rupt, dar de zeci de ori a dat impresia ca se va intampla in momentele urmatoare.
    Debutul Elenei Dinca nu mi se pare o mare revelatie, vocea e destul de mica si prea inalta pentru rol, virtuozitatea e destul de modesta, frazarea lasa de dorit, a avut si cateva intrari nereusite – ultimele le pun pe seama emotiilor debutului. Nu a fost rea, dar mai e mult pana sa fie cu adevarat bine. Impresia generala a fost de Simona Neagu redivivus, pana si fizic si scenic au fost asemanatoare. E ca in parabola in care incerci sa faci cozonac, dar nu ai unt, nu ai oua, in loc de faina alba pui malai, in loc de lapte pui apa, apoi te miri ca la final a iesit o mamaliga. Se poate manca, dar e cu totul alt fel de mancare.
    Raman la impresia ca productia sufera de lipsa unei distributii adecvate, nu prea cred ca in Romania exista o cantareata capabila sa faca fata exigentelor rolului Fiordiligi, iar pentru Ferrando Andrei Lazar e la limita si nu stiu daca il va putea duce multa vreme.

    Apreciază

  9. sorin
    Mai 7, 2016

    Hotea e cu nasul deja mult prea sus ca sa mai coboare privirea spre ONB. O sa ceara un sac de bani si o sa faca rahatul praf, ca scenic nu mi-a spus niciodata nimic. Poate ca dupa niste ani petrecuti pe alte scene si cu diferiti regizori il vor face sa inteleaga cam ce inseamna de fapt un spectacol de opera, dar nu sunt foarte convins de asta. Pacat de voce si de aspect, dar ambalajul e cam gol.
    Vica ar putea fi o ideea interesanta, dar nu sunt sigur ca are toate datele vocale cerute de rol. E o partitura care se potriveste unei soprane „falcon”, nu unei lirice. Sa nu uitam ca majoritatea sopranelor care s-au remarcat in acest rol au facut apoi cariera cu roluri dramatice de belcanto, Verdi, Wagner,Strauss. Dar din tot noianul numai cateva au reusit sa se ridice a inaltimea exigentelor vocale ale partiturii. Cu niste ani in urma m-ar fi interesat sa le vad in rol pe Sorina Munteanu sau pe Mariana Colpos. Dar n-a fost sa fie. In schimb nu m-ar deranja sa vina Tatiana Lisnic, la cum suna acum sunt convins ca poate sa acopere fara mari probleme rolul. Si nu m-ar deranja deloc nici Stefan Pop in Ferrando. Sau Cosmin Ifrim.

    Apreciază

  10. Pingback: „Fidelio” și „Così fan tutte” de la ONB în revista „Opera (UK) | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: