Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Fidelio, primele cuvinte


Mai e doar o săptămână până la ultima premieră a acestei stagiuni tumultoase de la ONB: Fidelio, în regia lui Graham Vick (1 Iulie 2016). Începând de astăzi, blogul Despre Opera se va ocupa extensiv de acest subiect. Începem prin traducerea unui mic eseu scris de Pierre-Jean Rémy, apărut în Dictionnaire amoureux de l’opéra (Plon, Paris, 2014).

Fidelio

Beethoven. Libret de Joseph Sonnleithner revizuit de Stephan von Breuring și Georg Friedrich Treischke, după Léonore sau dragostea conjugală de Jean-Nicolas Bouilly, Viena, 1805/1806.

Știu, am recurs prea des la acest cuvânt în cartea de față. Dar, dacă ar fi nevoie să aplic cuvântul „sublim” doar uneia dintre capodoperele muzicii lirice din toate timpurile, aceasta ar fi Fidelio de Beethoven. Și totuși, de câte ori n-am auzit sceptici sau îmbufnați care ne-au îndemnat să remarcăm că opera este slabă, ei bine, da! Că amestecul dintre scenele de gen aproape triviale și grandoarea unor personaje ca Leonore și Florestan îi deranjează. Că apariția personajului principal al lui Florestan abia în al doilea act, într-o operă care conține exact două acte, o dezechilibrează periculos. Chiar dacă cea mai mare parte a acestor observații critice se ocupă mai degrabă de libretul unicei opere a lui Beethoven decât de muzică, ele par atât de lipsite de substanță pe lângă frumusețea intensă a celei mai mari opere germane, cea pe care a prezentat-o Theater an der Wien pe 20 Noiembrie 1805.

E adevărat, compoziția lui Fidelio a fost laborioasă. La fel cum a fost și cea a operei lui Cherubini, Le Porteur d’eau, care tratează aproape același subiect, drama foarte populară a lui Bouilly făcând deja obiectul mai multor versiuni lirice, în special cea a lui Pierre Gaveaux din 1798, a lui Ferdinando Paer mai ales și a lui Simon Mayr. Începând cu anul 1803, Beethoven își propune să compună Fidelio. Totuși, munca diverșilor săi libretiști va fi foarte lentă. După cele trei reprezentații din 1805, odată cu uvertura numită Leonore 2, va începe o muncă intensă de reconstrucție a partiturii. Câteva luni mai târziu, în martie 1806, la același Theater an der Wien, va prezenta o a doua versiune a unei opere care nu se numea atunci decât Leonore. Cele trei acte au fost transformate în numai două, opera este aplaudată de această dată, cu uvertura numită Leonore 3, dar nu se va juca decât de două ori. Și urmează acel 23 mai 1814, la Kärntnertortheater din Viena, când va fi aplaudată în sfârșit și va cunoaște succesul de public rămas intact până astăzi. Atunci cum poate un Vincent d’Indy să ne spună că Fidelio nu aduce nimic în plus față de Don Giovanni? De fapt, urmând linia trasată de Flautul fermecat și înaintea lui Weber, Beethoven este pur și simplu pe cale să inventeze opera germană. Prin împărțirea pe numere, sau prin prezența celor două fermecătoare personaje secundare ale lui Marzelline și Jaquino, regăsim în mod natural reminiscențe ale operei italiene. Dar Beethoven a compus Fidelio tocmai ca reacție împotriva italienizării, la acea vreme atotputernică pe scenele lirice. Totuși, dincolo de aceste intenții muzicale, unica operă a lui Beethoven este un cântec de dragoste și un imn incomparabil dedicat libertății. Faptul că povestea se derulează într-o închisoare spaniolă din apropierea Sevilliei secolului XVIII are foarte puțină importanță. Iubirea și libertatea, cântate ardent pe tot parcursul operei, sunt atemporale. Cu atât mai puțin contează dacă, în numeroasele puneri în scenă contemprane, ni se impun adesea versiuni la modă, în care Pizzaro cel rău este pe rând deghizat în SS, în instrument al unei dictaturi de operetă, în fascist ordinar sau stalinist sângeros. Libertatea pe care ne-o proclamă Beethoven nu are nevoie de peisajul în care vor s-o situeze regizori prea inteligenți.

Povestea este foarte frumoasă. Leonore, soția lui Florestan, un inamic personal al guvernatorului de închisoare Pizzaro, se deghizează într-un tânăr bărbat pentru a-și salva soțul, deținut în secret într-o temniță îngrozitoare. Sub numele de Fidelio, Leonore devine ajutorul temnicerului șef Rocco. Acțiunea se desfășoară pe două planuri. De o parte, falsul Fidelio trebuie să navigheze cât mai prudent între bietul Rocco, în fond un foarte uman gardian de închisoare, pasiunea pe care i-o poartă fiica lui Rocco, Marzelline, care voia să se mărite cu el, și gelozia pe care o stârnește în mod natural lui Jaquino, logodnicul lui Marzelline. În același timp, Leonore se străduiește să-și dovedească loialitatea față de Rocco, pentru a ajunge să-l însoțească până în cele mai ascunse colțuri ale închisorii și a sfărâma lanțurile celui pe care îl iubește. Spectatorul află adevărul foarte repede. Într-o arie admirabilă, Abscheulicher! (Monstru abominabil!), adevărata Leonore, deghizată în tânăr gardian de închisoare, își strigă ura împotriva infamului Pizzaro și lansează marele său strigăt: Komm, Hoffnung… (Vino, speranță!). În același timp, simulând umorul și complicitatea, Fidelio va câștiga definitiv încrederea lui Rocco. Va reuși chiar să-l convingă să-i lase să ia o gură de aer proaspăt pe deținuții care putrezeau în închisoare. E vorba despre superbul cor al prizonierilor pășind spre lumină, de unde se înalță două voci de solist pentru a-și cânta credința în Dumnezeu și pentru a invoca libertatea: când va reveni?

La începutul actului al doilea, Florestan este singur în închisoare. Și el scoate atunci un strigăt unic în istoria operei: acel Gott! al lui, un țipăt pornit din inimă către Dumnezeu, un strigăt care pare să iasă din adâncul pământului. Dar Fidelio, ca și Florestan, au motive să spere. Sosirea lui Pizzaro ar putea să le tulbure pentru o clipă regăsirea, dar cea a ministrului Fernando, care va descoperi josnicia guvernatorului, va aduce eliberarea tuturor prizonierilor. Și cu acest cor final, asemănător celui din Simfonia a IX-a, opera se sfârșește într-un formidabil imn, de data aceasta cel al iubirii conjugale.

Fidelio are pielea tăbăcită. În ciuda câtorva observații acre, mareea de entuziasm public nu contenește să impună această operă. Leonore este unul dintre cele mai emoționante roluri imaginabile. Toate marile soprane s-au ilustrat în el, de la Anna Midler, creatoarea rolului, și trecând prin Wilhelmine Schröder-Devrient în 1822, incomparabila Lotte Lehmann la Viena sau la Salzburg, Kirsten Flagstad și Birgit Nilsson, până la o Leonie Rysanek în anii 1970 sau o Gwyneth Jones. La fel, cei mai mari Florestan și-au marcat cu un semn de neșters carierele cu acel faimos Gott! lansat din profunzimile suferinței. Reușitele pe disc sunt numeroase, fie că au fost dirijate de un Bruno Walter, apostol al libertății, sau de un Wilhelm Furtwängler, despre a cărui carieră berlineză din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a scris, cu siguranță, prea mult. Fără să fim nemulțumiți de discografia contemporană, vom cita o singură versiune, istorică. A fost dirijată în 1941 de către Bruno Walter, emigrat la New York. Kirsten Flagstad, al cărei soț nu a manifestat totuși aceeași oroare ca Bruno Walter față de cei care se voiau atunci stăpânii lumii, cânta rolul Leonorei. Florestan era belgianul René Maison, exilat și el. Iar Rocco era încarnat de basul rus Alexandre Kipnis, Sarastro din Flautul fermecat dirijat de Bruno Walter la Glyndebourne, în 1936. Neamțul Herbert Janssen, emigrat și el, era Fernando, eliberatorul. Dar am și văzut Fidelio. La Salzburg, recent, pe scenă se călcau cămășile lui Rocco: de ce nu? O mare punere în scenă a șefului de orchestră Klemperer dădea impresia publicului londonez că acțiunea se derula în decorul unic al autostrăzii care traversează Hammersmith – dar muzica, Klemperer care își oficia propria sa slujbă religioasă, era grandioasă. În fine, ce să mai spunem despre vocea răgușită a lui Jon Vickers, formidabilă chemare adresată lui Dumnezeu și întregii umanități, în genunchi, în noapte, în fața a mii de spectatori de la un Festival de la Orange?

Pierre-Jean Rémy a fost diplomat (la Hong Kong, Beijing, Londra sau Firenze), funcționar public (director al ORTF, dar și al Bibliotecii Naționale, sau director în Ministerul Culturii) și scriitor, membru al Academiei Franceze (și premiat ca romancier de către această instituție). În România a fost tradusă, acum mulți ani, o carte a sa despre Maria Callas, de departe cea mai bună apărută pe la noi.

DALO Remy

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: