Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Întoarcerea morților vii


V-ați întrebat vreodată de ce nu vine nici un tânăr în urma matusalemilor din critica muzicală românească? Eu da, și unul dintre răspunsuri ar putea fi că oamenii aceștia au pervertit ideea de critică până la punctul în care ea a încetat să mai existe în România. I-am luat peste picior de multe ori pe acești bătrâni critici. Sunt consacrați toți, până la punctul în care nu le lipsește nici o titulatură și nici o decorație, dar irelevanța cronicilor pe care le scriu este direct proporțională cu onorurile de care se bucură. Și ei fac parte din acest ecosistem al operei, care include teatrul, muzicienii și publicul. Osmoza este atât de perfectă, încât n-o să găsiți nici un articol de-al lor care să comenteze în vreun fel evenimentele de la ONB din această primăvară. Marii experți se rezumă doar la cronica de întâmpinare, în care găsesc de cuviință să strecoare câte o aluzie, de obicei veninoasă.

Zombie

Ultima lor ispravă a fost premiera producției lui Graham Vick a operei Fidelio, de la ONB. Distanța dintre realitatea din sală și impresiile acestor critici n-a fost niciodată mai mare. Pe scurt, ce s-a întâmplat pe 1 iulie: punerea în scenă a lui Graham Vick a fost înțeleasă și foarte apreciată de vasta majoritate a publicului, orchestra a cântat lamentabil, nici dirijorul n-a strălucit prin nimic, în timp ce, dintre artiștii de pe scenă, Asineta Răducan, interpreta rolului titular, a fost o revelație. Ce au scris criticii?

Cristina SârbuRadio România Muzical:

Maestrul Cristian Mandeal şi-a impus viziunea interpretativă impresionantă fără milă, fără concesii, având în minte şi în suflet doar muzica Titanului de la Bonn, iar instrumentiştilor şi cântăreţilor nu le-a rămas altă opţiune decât cea de a-l urma, fiecare după posibilităţi.

Un encomiasm inutil și nejustificat. Orchestra ONB a greșit tehnic impardonabil, dar este greu de afirmat că dirijorul nu ar fi avut nici o vină. Cristian Mandeal este renumit pentru numărul exagerat de repetiții pe care îl cere, ar fi putut corecta multe dintre execuțiile dezastruoase de la alămuri, dar n-a făcut-o; sau, chiar dacă a încercat să o facă, în mod sigur n-a reușit. Lectura sa nu se poate numi interpretare. Nu e nici o rușine, sunt dirijori mult mai renumiți decât el care au condus prost Fidelio. De ce trebuie nu doar să-l scuzăm, ci să plusăm inutil, transformându-l într-un erou?

O altă insinuare tipică a dnei Cristina Sârbu este legitimarea imediată a unei întregi serii de persoane prin interpreta rolului principal, Asineta Răducan („studiază arta cântului cu Niculina Mirea, Elena Andrieş, Rodica Balteş, Ramona Eremia”). Mezzosoprana de la Opera Brașov este un caz: nu are douăzeci de ani, ci cu mult mai mult, cum de n-a avut nimeni ochi, dar mai ales urechi pentru ea până acum? Unde sunt Tullio Serafinii naționali care ar fi putut să o promoveze ca niște Pygmalioni? Nicăieri. A trebuit să vină iarăși un „străin”, care să vadă ceea ce „valorile naționale” au ignorat zeci de ani.

Grigore ConstantinescuAzi:

Ar trebui să comentăm şi contribuţia grupului realizatorilor-invitaţi, conduşi de regizorul Graham Vick, oferind o versiune de spectacol impusă ostentativ publicului românesc. Cred că nu este cazul, căci „Fidelio“, după două secole triumfale de existenţă, nu şi-a găsit locul potrivit în casa nobilă a artei noastre lirice,.

Conflictualitatea simfonică, sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal, a însoţit orchestra, pe cât posibil, sprijinind aceste realizări solistice şi vocale, principalele valori ale premierei.

Decanul de vârstă al criticii muzicale românești pur și simplu refuză să comenteze regia, pe care o consideră „impusă ostentativ”. Dacă aceasta este perspectiva domniei sale, de ce a mai venit la spectacol? Iar „realizatorii-invitaţi, conduşi de regizorul Graham Vick” sunt nedoriți la București.

Rolul unui critic de operă nu este nicidecum de a îmbrățișa orice punere în scenă. Trăsătura fundamentală a criticilor autohtoni este respingerea regiei moderne fără nici o explicație. E oarecum normală repulsia lor, întrucât sunt niște bătrâni care au trăit mai mult de jumătate din viață în comunism. Totuși, în lumea mare, critica dură a unei producții se face explicând clar unde o punere în scenă devine incoerentă, de ce un anumit moment nu este realizat corect etc. La noi, criticii nu pot depăși nivelul umoral, al unui „nu-mi place”. Spectatorii care au văzut un spectacol așteaptă de la o cronică să pună în cuvinte ceea ce ei nu pot exprima, dar simt. Ce li se servește însă în articolele de după premieră e doar dispreț, inclusiv pentru public.

Luminița Constantinescu – Revista Muzicală Radio:

… „Două la pachet!” sau „Cumpăraţi unul şi celălalt e gratuit!”, sunt ofertele pe care le întâlnim des în comerţul cotidian. Aceasta este ideea cu care am plecat după premiera operei Fidelio, din seara zilei de 1 iulie. Evident, „produsul” de bază ar fi trebuit să fie partitura lui Beethoven […]

Fosta prezentatoare Radio/TV de pe vremea lui Ceaușescu, conform modelului stabilit de Anca Florea, povestește condescendent ce se întâmplă pe scenă, fiind incapabilă să decripteze o regie modernă. Nu este prima dată, toate premierele de la ONB din ultimii doi ani au avut parte de același tratament din partea celor de la Radio România. Un loc în care jurnalismul este aruncat la gunoi și înlocuit de propagandă, căci nu ar trebui să uităm cum această „instituție” aplauda oprirea a trei spectacole de la ONB de către dirijorul Tiberiu Soare, prin declararea sa drept „Omul zilei”!

Anca Florea – Adevărul:

La finalul premierei s-a aplaudat îndelung, dar la apariţia regizorului s-au auzit destule „buuuh”-uri vehemente, ceea ce la noi nu se prea întâmplă, dar e semn că spectatorii nu acceptă necondiţionat chiar orice şi au, în sfârşit, curajul să reacţioneze. Mă întreb dacă cei ce se extaziau în faţa acelei „minunăţii” au observat…

Sper însă că despre montările revoltătoare ce ne-au fost „servite” până acum ca fiind… în spiritul vremurilor, se poate vorbi deja la „timpul trecut”…

Vârful de lance al șovinismului din presa muzicală autohtonă, dna Florea îi remarcă pe Stan și Bran care huiduie regizorul. De ce nu au huiduit și orchestra? Și instrumentiștii s-au urcat pe scenă. Pentru că sunt români, de-ai noștri, dintre noi, pentru noi, ca în sloganurile electorale ale lui Ion Iliescu din 1990. Să mai ascultăm încă o dată partida de corni:

Ultima frază spune totul despre mentalitatea doamnei Florea, care visează bovaric la Cretacicul regiei de operă, la pulpele lui Ohanesian dezvelite în Œdipe, la crinolinele de prințesă ale Traviatelor naționale, la cântatul integral în limba română și multe altele. E greu să citez mai multe din cronica ei de la Fidelio. Nu poți cita fraze de jumătate de pagină. Dar în această ultimă frază stă toată lipsa ei de cultură. O colecție amplă de citate din cronicile ultranaționaliste ale Ancăi Florea puteți găsi în documentul: ONB Originile șovinismului.

În rest, insinuările legate de Graham Vick și Scala, alături de o descriere complet obtuză a celor văzute pe scenă, completează tabloul trist al așa-zisului critic. Ne vom sătura în viitorul apropiat, când o vom vedea pe Anca Florea secondând-o tenebros pe Beatrice Rancea la ONB.

Costin PopaAdevărul:

La final, cu toată nota apreciativă generală pe care o acord noului „Fidelio”, nu pot să nu remarc, din nou, că după falanga de regizori străini care au semnat producţii în ultimii ani, ar fi cazul ca prima scenă lirică naţională să reflecteze şi la marile valori româneşti care s-au remarcat în lume în domeniul montărilor de operă sau la cei care vor să se apropie de ele venind din teatru sau, de ce nu, şi din film, unde suntem atât de performanţi.

Întrebări: De ce ar fi cazul? N-am văzut suficienți regizori români la ONB din 1953 și până în 2013? De unde vine acest imperativ? N-am citit nicăieri în presa străină rânduri atât de imunde. Nicăieri în lume nu vezi critici smiorcăindu-se că la Bastille nu sunt chemați regizorii francezi, sau că de la Met ar fi izgonite valorile americane. În asta constă național-comunismul din capul bătrânilor din critica muzicală autohtonă.

Acesta este borhotul șovin rromânesc, de la țară, 100% natural.

Din listă lipsește Dumitru Avakian, domnia sa nu și-a găsit cuvintele nici la o săptămână de la premieră. Promit că voi actualiza articolul imediat ce va apărea și cronica domniei sale.

2 comments on “Întoarcerea morților vii

  1. Doina
    Iulie 13, 2016

    Dvs „vorbiți” despre vârsta unor oameni de parca ar fi o vină !! Cred că ar trebui să vă limitați comentarea textelor, nu a persoanelor, ca să aveți credibilitate.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iulie 13, 2016

      Sigur că nu e nici o problemă că sunt bătrâni, problema reală este că nu există tineri în acest domeniu.
      Parcă așa începe și articolul. Mai citiți odată.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: