Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #12: Dinastia Borgia


Vineri, 20 Septembrie 2013, la Ateneul Român
Dinastia Borgia  – Biserica şi puterea în Renaştere
Jordi Savall (dir.), La Capella Reial de CataluniaHesperion XXIAdriana Fernandez (sop.), Pascal Bertin (ct.), David Sagastume (ct.), Lluis Vilamajo (ten.), Francisc Garrigosa (ten.), Furio Zanasi (bar.), Daniele Carnovich (bas)
Concept artistic al proiectului : Jordi Savall & Montserrat Figueras
Dramaturgia şi surse istorice : Josep Piera & Manuel Forcano
Colaboratori : Josep Piera, Joan F. Mira, Vicent Ros

Ieri am luat o supradoză de muzică, la sfârșitul zilei efectul a fost high, oboseala fiind anulată de adrenalină, dar cu un asemenea program aș repeta oricând experiența. Adicție în toată regula.

Primul concert a fost cel al lui Jordi Savall și Hesperion XXI, pe care nu-i mai văzusem niciodată înainte cântând live. Deși muzica trubadurilor sau cea bisericească de dinainte de preclasic este foarte prețuită (și am avut și eu extazurile mele descoperind-o acum vreo 15 ani), pe Savall l-am iubit atunci când i-am ascultat discul cu muzica cea mai îndepărtată de orice canon clasic, Istanbul, muzica lui Cantemir, aproape niciodată pomenită în România înainte de înregistrarea aceasta. (Cum s-ar fi putut? Un domnitor român care s-a luptat cu turcii să le fi inventat acestora notația muzicală, așa ceva nu se povestește în opereta istorică națională). După ce am mai văzut și Constantinopolele, cu minunile lui, unul dintre primele gânduri a fost acela că trebuie să-l văd pe muzicianul catalan în carne și oase, neapărat.

Conceptul concertului cu Dinastia Borgia este acela al unui album, nu departe de muzica progresivă, oricât de deplasată ar părea comparația. În același timp, este și o compilație de muzici din genuri și timpuri diferite. Deși ideea este aceea a contextualizării muzicale a peste 450 de ani de istorie a familiei Borgia, încercând să demonteze, prin frumusețea muzicii, „legenda neagră” construită în jurul celebrei familii, în realitate este vorba doar de un pretext pentru o călătorie fantastică. Dar mai ales emoționantă.

După amiaza superbă de septembrie de la Ateneu a început, în liniștea care tocmai se instalase după aplauzele cu care a fost primit Savall, cu o melodie arabo-andaluză, cântată la voce și lăută, cu o finețe a acordurilor care te transpunea imediat în lumea taksim-urilor lui Cantemir. Tema vocală a fost apoi reluată în Ductia instrumentală, pe viola da gamba și percuție care a urmat. Tonul a fost astfel dat, e vorba despre aceleași emoții, prin culturi diferite, și propria mea emoție s-a instalat brusc, și așa am rămas până la pauză, incapabil să mă sustrag atmosferei create de Hesperion XXI și La Capella Reial de Catalunia. Nu mi-aș fi putut imagina niciodată că o harpă poate suna așa cum a fost ieri la Ateneul Român, ca o ghitară, cu niște rezonanțe mai senine, în piesele lui Duffay, nu mi-aș fi putut imagina niciodată că doar o tobă și o tamburină pot crea atâta ritm, de parcă ar fi fost un întreg arsenal de percuție, dar folosit cu atâta delicatețe. Așa cum niciodată nu mi-aș fi închipuit că incantațiile gregoriene a doar câțiva oameni pot să tulbure așa de mult. Ansamblul vocal care l-a însoțit pe Savall nu are niște voci șlefuite de toate convențiile și rafinamentele muzicii de operă romantică sau veristă. E doar puritatea unor timbre foarte bine definite de soprană, contratenor, tenor, bariton și bas, dar care te traversează din cap până în picioare cu frumusețea lor lipsită de ornamente. După o primă introducere muzicală, recitativele lui Josep Piera, cu vocea lui ușor răgușită, într-un contrast evident cu lumina din vocile cântăreților și cu straniul sunet al unor instrumente la fel de stranii, nu a mai avut nevoie de nici o traducere, mi se părea că înțeleg ceea ce nu răzbătea decât în câteva cuvinte cu rezonanță latină comună cu limba română. Nici nu era nevoie de mai mult. Pentru că, înainte de a fi povestea unei familii cu dimensiune istorică, de fapt ieri am ascultat muzica istoriei umanității simple, muzica de dinainte de muzică, muzica de dinainte de orice tentativă de elaborare componistică. Jordi Savall și banda lui de cântăreți coborâți dintr-un tablou de Bruegel au vorbit două ore, au vorbit cântând despre moarte și despre viață, despre dragostea laică și despre credința dogmatică, într-un limbaj pe care, fără să știm asta dinainte, am constatat că-l aveam de fapt în noi, într-un adânc al spiritualității moștenite dintotdeauna.

Jordi Savall (c) Agerpress
Jordi Savall (c) Agerpress

Când am mai văzut oare o liră pe scenă? Dar când am mai văzut un grup de patru voci înlănțuite într-un cerc sonor dar și la propriu, în lumina unui singur reflector, ca într-un ritual inițiatic? Când am mai ascultat sunetul de flaut al unui fluier străvechi, oriental, curbat în partea de jos, care însoțește procesiunea funerară de la sfârșitul spectacolului, ca în Troienele lui Andrei Șerban și Euripide? Când am mai ascultat în același timp un Requiem gregorian alături de un Makam și de o Saltarella? Probabil că niciodată înainte de Savall, acest Umberto Eco al sunetelor, un muzician cu alură de sfânt bizantin, cu tristețe în priviri, dirijând relaxat o trupă de muzicieni cărora gesturile lui le arată doar calea, restul e în inocența lor, spiritualizată de sunetele pe care le nasc din instrumentele lor străvechi.

Am plecat în fugă, încărcat de adrenalină dar și de o nestăpânită emoție, pierzând bisurile și sesiunea de autografe, ca să prind War Requiem-ul lui Britten, unde țineam să o văd pe ea, pe Galina Vișnevskaya, chiar dacă în trupul și vocea unei alte soprane, iubirea se idealizează tocmai atunci când obiectul ei nu mai există…

La întoarcerea la Ateneu, pentru Marriner și uimitoarea St Martin-in-the Fields, am căutat discurile cu muzica dinastiei Borgia, în splendida lor prezentare sub forma unei cărți cu CD-uri, dar nu le-am mai găsit. Am ajuns acasă târziu în noapte, culcându-mă cu gândul că dacă a doua zi, la cafea, nu voi reasculta muzica lui Savall, atunci viața va fi mai săracă și voi detesta probabil capitalismul pentru totdeauna. Noroc cu internetul și iTunes, așa că tot zen-ul a rămas intact, ca să vă povestesc în liniște minunea de ieri, retrăind palid, prin intermediul înregistrării, o poezie care nu are sens decât dacă o trăiești pe viu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: