Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #15: Viktoria, stăpânită de Bach


În acea vineri de 27 septembrie 2013, târziu, la Ateneul Român
J.S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor BWV 1041
J.S. Bach – Concertul pentru vioară, clavecin şi orchestră (transcripţie BWV 1060)
J.S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major (transcripţie BWV 1053)
J.S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în Mi Major BWV 1042
Viktoria Mullova (vioară), Accademia Bizantina (Ottavio Dantone – dir. și clavecin)

Am văzut-o prima dată pe coperta unei reviste din 1992, o necunoscută (cum aș fi putut ști de ea?), într-o perioadă în care se lansau discurile lui Zimmerman și Bernstein cu  Beethoven, când Sinopoli încă exista și fascina, Boulez încă mai dirija, când Pavarotti și Levine cântau împreună Requiem-ul lui Berlioz, când Giulini avea o aventură cu Brahms… Cine ar fi avut ochi, dar mai ales urechi aici, în Est, pentru violonista din Est?

Viktoria Mullova - Diapason, Oct. 1992
Viktoria Mullova – Diapason, Oct. 1992

Am întâlnit „vioara fără stăpân” aseară, la Ateneu, când ea avea 54 de ani deja, și un roman al vieții, o călătorie din Rusia spre dragoste, după cum și-a intitulat Viktoria cartea autobiografică recent lansată. Un roman care începe într-o atmosferă de vis și coșmar deloc străină de poveștile din propria noastră memorie, în care tânăra de 24 de ani se despărțea de țara ei și de Stradivarius-ul părăsit într-o cameră de hotel din Finlanda  (e o primă iubire lăsată în urmă), în timp ce ea zbura spre libertate, spre glorie, spre dragostea lui Claudio Abbado. Iar azi, după această întreagă călătorie, s-a oprit la câțiva metri distanță de mine, pe o scenă, într-o seară de sfârșit de festival, ca să-mi cânte Bach. Un Bach cum n-am mai auzit de multă vreme… De fapt de pe vremea lui Enescu, din 1929, un mare violonist tocmai în muzica aceasta, muzica cea mai simplă și cea mai profundă care s-a scris vreodată.

M-am ascuns într-un scaun al Ateneului, așteptând-o, enervându-mă pe cei care aplaudau în semn de nerăbdare, deși nerăbdător eram și eu, dar fără să îndrăznesc să mă simt frustrat de ceva, pentru că nu mai eram eu cel de acum, ci eram dus în urmă cu două decenii, așteptând să descopăr muzica, incredibil de bogat prin necunoaștere și tot pe-atât de sărac în ceea ce știam până atunci, privind curios la fotografia de mai sus, încercând să-i înțeleg semnificația, dincolo de imaginea unei femei frumoase. Cei de la Accademia Bizantina au coborât în scenă, cu aparența lor degajată și cu eleganța lor modernă de couture italiană.

Și a început. Cu primul Concert pentru vioară, de o cumințenie pe care numai un om cu frica lui Dumnezeu, așa cum era Bach, putea să o compună. Muzicienii din fața mea își arătau respectul adânc și cunoașterea acestei muzici printr-un stil care contrazicea toate manierismele în care barocul a început să fie reprezentat azi. Departe de contrastele violente ale unui Il Giardino Armonico, departe de nonconformismul unui Nigel Kennedy, dar, mai ales, o muzică la scara locului potrivit pentru ea, la Ateneu. După introducerea din prima parte a acestui concert, urmează solo-ul de vioară, unul fără nici un foc de artificii, supus ritmului și legilor după care lucrarea a fost scrisă. Mullova folosea un arcuș vechi, cu gută, scurtând sunetul, dar făcându-l cu atât mai cald, mai aproape de sufletul celui care-l ascultă, decât de impresionarea urechii acestuia. A început bine, cum nu se putea mai bine, cu adevărul pus în fața a orice altceva. Și cu dragoste pentru muzica aceasta care, deși e atât de veche, nu contenește să-și demonstreze dimensiunea ascunsă în spatele unei aparente facilități.

Viktoria Mullova (c) Romeo Zaharia
Viktoria Mullova (c) Romeo Zaharia

Abia după ce s-a terminat primul concert am început să mă întreb de ce sunt patru concerte pentru vioară, eu nu știam decât două și un al treilea pentru două viori, dar despre care nu-mi aminteam să fi fost menționat în program. Așadar, pe al doilea concert nu l-am recunoscut, era o transcripție de fapt a unuia pentru clavecin, suna familiar totuși. Până să mă dezmeticesc, a început partea a doua, cu o frază muzicală la vioară de o  puritate care nu putea să nu te lase privind în gol. Era atât de asemănătoare cu Erbarme dich, desigur, nu identică, dar suficient de intenționată încât dimensiunea spirituală a lui Matthäus Passion să te ia prin surprindere, cel puțin pe mine m-a re(a)dus imediat la dimensiunea muzicii care se cânta acolo. În același loc în care cu câteva zile înainte văzusem o altă violonistă foarte celebră, Hilary Hahn, bisând tot cu Bach, acum în locul acelui bibelou de porțelan pictat stătea o femeie de o simplitate despuiată de toate deșertăciunile, în sandale, nemachiată, îmbrăcată într-o rochie simplă. Era aproape imobilă, în jurul căreia nu exista nimic altceva decât muzica acelei Siciliene și o concentrare care i se putea citi pe chip, plină de expresia unei hotărâri care mi-o aducea vag aminte pe Elisabeta Rizea și toată liga femeilor extraordinare de lângă efigia ei, toate duse acolo unde se înalță muzica lui Erbarme dich. Evident că am recitit apoi acasă, la prima oră a dimineții, după ce am răscolit prin casă după acel Diapason vechi, interviul Viktoriei Mullova de atunci, luat la scurtă vreme după revenirea pentru un concert la Moscova.

– Ce ați simțit cântând în Rusia?
– Nimic în mod special pe scenă, pentru că atunci când cânt nu știu dacă sunt aici sau în altă parte și am uitat în timpul concertului că eram în Rusia. În schimb, am găsit că publicul a fost foarte călduros…

Sunt de părere că un concert de muzică clasică poate fi povestit, așa cum poate fi povestit un film, o carte sau chiar un meci de fotbal. De data asta însă, mi se pare o impietate să detaliez epic o seară care a avut o muzică atât de unitară, dar mai ales atât de adevărată. Nu pot însă să trec peste faptul că am descoperit cu emoție că transcripția Concertului BWV 1060 nu este altceva decât celebrul dublu Concert pentru oboi și vioară, în care mereu mi-a fost greu să ghicesc de ce ar concerta vioara, când soarele acestei lucrări este oboiul. De data asta lumina instrumentului de suflat era transferată viorii, în timp ce vioara, care părea că doar acompaniază, era înlocuită de clavecinul lui Ottavio Dantone. Am citit apoi că intimitatea sunetului acestei transcripții, de o umilință vecină cu rugăciunea, stă în faptul că spectrul sonor al viorii se reduce, oboiul este un instrument a cărui seducție d’amore n-are ambitusul, nici explozia de culoare a viorii, inevitabil instrumentul de corzi își reduce spectaculozitatea, în favoarea unei melodii iluminate.

Așa s-a terminat pentru mine acest Festival Enescu 2013. Cu o emoție indusă de o evadare în afara agendei festivalului, la Stabat mater, capodopera lui Pergolesi, numai bună pentru a redimensiona orice orgoliu, pentru a-l putea primi apoi pe compozitorul de suflet al lui George Enescu. O emoție continuată de Mullova și vioara ei, părăsind o altă iubire, cea a muzicii romantice, pentru a privi senin înapoi, luată în stăpânire de muzica lui Bach.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: