Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #26: Beethoven la Ateneu, cu Christian Badea


Într-o vineri, 3 octombrie 2014, la Ateneul Român
Ludwig van Beethoven: Simfonia a IX a, în re minor, Op. 125
Dirijor: CHRISTIAN BADEA
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Orchestra și Corul Filarmonicii George Enescu
Soliști: Irina Iordăchescu (s), Aura Twarowska (a), Marius Vlad Budoiu (t), Marius Boloș (b)

A început stagiunea și la Ateneul Român. Și nu oricum, ci cu Beethoven și Christian Badea! O piatră de încercare această Simfonie a IX a pentru orice orchestră, iar Filarmonica George Enescu a țintit sus cu acest program. E vorba de o lucrare aparent foarte cunoscută de spectatori (să ținem cont însă că în sală nu sunt doar cunoscători, ci și oameni care poate au venit pentru prima dată ca să audă pe viu Oda bucuriei). Ori uităm, ori pur și simplu abia acum aflăm că vocea umană nu e tratată cu generozitate de Beethoven, ci întinsă uneori nefiresc de către compozitorul german. Dar poate că tocmai această ieșire din normalitate, din confortul unei arii de operă romantică, face ca aceleași voci să reprezinte ideile de generozitate, de umanism, de ideal luminos (idei care au fost atât de des confiscate de regimuri obișnuite să confiște orice). Vocea umană, adăugată într-o simfonie pentru prima dată în istorie, este în același timp și cel mai reușit experiment, pentru că duce muzica în zona în care nu mai contează atât de mult timbrul, amprenta vocală, cât trecerea dincolo obișnuință, dincolo de limite, pe scurt asta este o posibilă definiție a  idealizării.

Dar până acolo sunt trei părți de cântat, dintr-o simfonie cum nu s-a mai văzut. Și un Ateneu plin care aștepta – oare ce-ar mai putea fi nou în muzica Marelui Surd?

Prima parte, Allegro ma non troppo… a început destul de în forță, tare și pentru o clipă m-am întrebat unde va ajunge progresia dramatică a întregului concert, la ce nivel sonor, după un asemenea început? Pentru că, de la o parte la alta, tensiunea muzicală se acumulează, și după ceea ce Wilhelm Furtwängler numea „cea mai mare relaxare din istoria muzicii” – partea a treia, urmează o descătușare muzicală de proporții epice în ultima parte. Sigur, e o părere subiectivă, dar e emisă de unul dintre cei mai mari dirijori din toate timpurile, despre care Maria Callas spunea că este reîncarnarea lui Beethoven… Christian Badea conducea energic și destul de alert acest Allegro care își păstra în același timp intact caracterul un poco maestoso.

Christian Badea la Ateneu - foto (c) Romeo Zaharia

Christian Badea la Ateneu – foto (c) Romeo Zaharia

Aceeași abordare a dominat și partea a doua, Molto vivace… în ritmuri ferme și unitare, folosind la maximum sunetul plin al orchestrei și acustica Ateneului, unde totul e rotund, tridimensional și impregnează spectatorul de sunete care-l învăluie. O caracteristică pe care o au și orchestra Filarmonicii George Enescu dar și dirijorul Christian Badea este echilibrul. Falanga bucureșteană are un sunet omogen, cu toate partidele completându-se una pe alta, muzica are aparența unei curgeri și asta e un atu de multe ori, dar nu întotdeauna. Apoi concertul a avut o foarte mică pauză, pentru a face loc pe scenă corului și soliștilor. A fost poate un moment de regie, voită sau nu, pentru că a prelungit așteptarea ultimei părți, anticipând și mai înfrigurat apoteoza pe care toată lumea o cunoaște atât de bine.

Uneori, dificultatea lui Beethoven rezidă în simplitatea lui. Temele principale sunt foarte muzicale, dar simple, însă dezvoltarea lor este genială. Suflători, corzi și percuție trebuie să balanseze sunetul mereu, însă păstrând tot timpul un relief al fiecărui instrument solo în parte. Adagio din partea a treia este un examen, dacă privim din această perspectivă. Muzica este etereală, frazele de o armonie perfectă dar în același timp ușor de pierdut într-o masă sonoră cu instrumente de toate felurile. Badea a impus un tempo moderat și a aplanat constant orice avânt al vreunei partide, reușind câteva momente muzicale de o frumusețe emoționantă. Cum ar fi tema violelor, completată apoi de violoncele și bași, care a atins o coerență dublată de finețe căreia nu-i puteai rezista. Sigur, mi-ar fi plăcut ca solo-urile de corn să fie mai expresive, și poate și viorile să fi avut o frazare mai nuanțată (mai ales în accelerările din final), aici omogenitatea nu a fost un avantaj. Dar echilibrul și bunul gust au dominat, transformând un moment muzical într-o clipă prelungită de emoție, pe care am resimțit-o imediat, și pe care sper că au trăit-o cât mai mulți dintre cei prezenți vineri în sala Ateneului.

Christian Badea la Ateneu - foto (c) Romeo Zaharia

Christian Badea la Ateneu – foto (c) Romeo Zaharia

Leit motivul din Presto a fost cântat de violoncele și cotrabași absolut superb. Tema centrală a simfoniei a fost efectiv declamată de instrumente care ne vorbeau. Pentru că Beethoven vorbește aici, ca un om din carne și oase, despre viață și moarte, despre deznădejde și speranță, într-o limbă universală, cea a muzicii fără cuvinte, cea a instrumentelor. În același timp, e o muzică plină de cuvinte omenești, pe care parcă-ți vine să le înșiri pe notele acelea, ca și cum te-ai încredința unui prieten, vorbindu-i despre frământările tale. La reluarea acestui Presto, Marius Boloș s-a ridicat și a livrat un O Freunde, nicht diese Töne! impresionant. Vocea basului de la ONB a sunat ca un tunet, direct și definitiv. Apoi cvartetul de soliști și-a văzut de treabă până la momentul în care intervine secvența aceea a sunetului de fanfară, care, la comanda lui Christian Badea, a sunat neobișnuit de voios și de optimist, ocolind admirabil toate tentațiile grosiere devenite normă în interpretările bucureștene de până acum câțiva ani. În același timp, tenorul Marius Budoiu și-a interpretat momentul solistic cu o tehnică impecabilă, făcând uitat timbrul său altfel destul de banal. S-au văzut însă clar știința și munca din spatele unei cariere de tenor ajuns la apogeu, exemplară pentru România. Corul a sunat foarte tare, dar, în același timp, așa cum și trebuia. Progresia dramatică de care am amintit la început și-a atins punctul culminant în Oda bucuriei și ansamblul lui Iosif Ion Prunner s-a simțit foarte în largul său, cântând impresionant de-a dreptul. Sigur, probabil că iarăși voi exaspera cu nemulțumirile mele legate de dicție, dar de data asta pot spune că a fost o problemă cu totul secundară. Cvartetul final al soliștilor a fost de o claritate halucinantă, cu Irina Iordăchescu (transfigurată) și Aura Twarowska (un singur cuvânt: căldură) alături de cei doi amintiți mai sus, toți parcă suspendați în aer, înălțați de umanismul lui Beethoven…

Și aplauze. Multe aplauze. A fost un concert mai reușit sub aspect muzical decât cel de la Sala Radio din primăvară, cu toată diferența de încărcătură emoțională (atunci era ziua Regalității, acum o deschidere de stagiune). Toamna muzicală a început frumos, iar pe Christian Badea îl vom revedea peste două săptămâni cu Mozart și Strauss 150.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,540 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: