Emoția zilei: The Wall Live @ București

Câți ani să fi trecut? Cred că am ascultat prima dată The Wall undeva pe la mijlocul anilor ’80, pe o casetă audio împrumutată de la cineva care mi-a dat-o cu un aer conspirativ: E despre zidul Berlinului, ai grijă, vezi că-i interzisă muzica în România. Nu știu nici azi dacă era sau nu interzisă. Muzica, am aflat mai târziu, nu era despre zidul Berlinului ci despre un zid imaginar care simbolizează alienarea artistului, în urma succesului și a vieții pline de excese de toate felurile din turneu. Ceva mai târziu am văzut și filmul lui Alan Parker și acolo era vorba despre același lucru: psihozele omului modern, terapia psihanalitică freudiană etc. noțiuni pe care nici publicul foarte tânăr nu le înțelegea și care nici în Europa de Est nu erau luate prea în serios. Un joc al întâmplării dar și al intuiției artistice a făcut ca acest album să pună capăt existenței unei formații rock legendare, Pink Floyd (va mai urma un ultim album, The Final Cut, un colaj mai mult, din ce nu a încăput pe The Wall), dar să devină cel mai de succes album al aceleiași formații. Iar apoi, după căderea adevăratului zid al Berlinului, în 1990, concertul lui Roger Waters din capitala Germaniei a reușit să strângă un ocean de spectatori, nici azi nu se știe numărul exact al lor, dar undeva spre 300.000. Astfel încât s-a întâmplat ceea ce milioane de fani au vrut să vadă, indiferent de ce a vrut să transmită compozitorul prin imaginea căderii unui zid. Iar acesta s-a supus și a adaptat show-ul la noul context, politic și protestatar, anti instituțional, dar în primul rând devenind un discurs anti violență, de orice fel. Și azi, la București, o nouă încărcătură simbolică. Zidul lui Waters a stat față în față cu Casa Poporului.

De ce scriu despre The Wall? Pentru că e o operă. O operă rock, dar tot o operă. Așa cum e și Tommy, al celor de la The Who, care are drept subiect aceeași alienare (reprezentată de un copil surdo-mut și orb). Tot la fel ca într-o operă, semnificațiile originale ale muzicii și ale cuvintelor au fost schimbate de o mise en scène adusă la zi. Un fel de Regietheater.

Concertului i se prevedea, ca într-un zodiac, o zi grea, s-a anunțat ploaie. Urcat pe peluza din fața palatului lui Ceaușescu, mă gândeam că totul ar putea deveni un fel de Woodstock à la roumaine. Ploaia n-a venit, dar rebelii au fost de toate vârstele, de la copii de ținut pe umeri până la cupluri de pensionari în pantaloni trei sferturi, de-o seamă cu Waters (care face anul acesta 70 de ani!). Cu siguranță, noi toți vreo 50.000 câți am fost, ne-am simțit azi „altfel” decât ceilalți.

Nu vreau să povestesc cum s-a desfășurat concertul, melodie cu melodie. E suficient să spun că Roger Waters a cântat mult peste așteptările mele. Părea uzat încă din anii ’90, iar o mare voce oricum nu a avut vreodată. Dar a sunat incredibil de proaspăt. Și trebuie spus că show-ul a fost, de departe, cel mai spectaculos văzut vreodată la București. Un zid de 150 de metri, pe care se proiectau fotografii și filme HD, e o imagine pe care nu mi-o închipuiam posibilă. Mi-a plăcut și faptul că scenariul nu s-a limitat la imaginile din film. Conceptul s-a păstrat, dar animațiile au fost refăcute, accentuând mesajul politic (Un exemplu: Good bye, blue sky, când din avioanele de război cad simboluri ideologice și religioase sau sigle de corporații în loc de bombe). Și mesajele traduse în limba română pe zid mi-au plăcut, mai mult decât eternul clișeu al artistului care se căznește să spună câteva cuvinte în limba română (măcar Waters a recunoscut că e o limbă grea).

Cu toate astea, orice mi-aș fi imaginat înainte de concert s-a dovedit a fi relevant doar într-o mică parte. Pentru că, dată fiind probabil calitatea tehnică a show-ului, așa cum la un moment dat Waters a cântat în duet Mother cu propria lui înregistrare din 1980, tot așa și eu m-am simțit, cam tot în același momente, cel de acum aproape 30 de ani. Iar atunci când te trezești că ești prins între nostalgie și admirație, nu știu cum sunt alții, dar eu m-am emoționat.

Faptul în sine că acest concert este dedicat victimelor arbitrariului războiului sau ale intoleranței, un mesaj care îndeamnă la empatie, împreună cu muzica „aceea” care întotdeauna ți s-a părut că e „a ta”, faptul că acum 30 de ani nici nu puteai visa că vei vedea The Wall în România, toate astea mi-au făcut pielea de găină și mi-au accelerat pulsul.

A fost cel mai bun concert rock văzut în România, așa cred.

Și apoi, umbra unui ghitarist rock proiectată pe simbolul comunismului din București spune mai multe decât am povestit eu.