Epoca înregistrărilor de muzică de operă în studio se pare că a apus. Probabil că ultimul mare disc de studio a fost Madama Butterfly al lui Antonio Pappano, Angela Gheorghiu și Jonas Kaufmann. Locul acestor discuri a fost luat de transmisiunile live ale spectacolelor de operă, audio dar mai ales video. Tehnologia a evoluat atât de mult încât diferența acestor capturi față de studio este neglijabilă. Nu știu dacă e bine sau rău, am niște regrete totuși. Nu vom putea compara, în condiții de laborator, marile voci ale anilor ’50-’90, când piața era inundată de cele mai frumoase discuri editate vreodată, și soliștii de azi. Am și bucurii. Dacă genii precum Maria Callas sau Renata Tebaldi dispun de o filmografie limitată, azi le putem vedea și auzi pe Angela Gheorghiu sau Anna Netrebko mai ales pe DVD, Blue-Ray, sau stream video.
În anuarele internaționale care actualizează discografiile all-time ale diverselor lucrări de muzică clasică, DVD-urile încep să fie recenzate din ce în ce mai mult, iar azi se poate vorbi într-adevăr de o adevărată videotecă. Așa că aș putea să mă gândesc la recomandări. Așadar, care ar fi cele mai uluitoare 50 DVD-uri de muzică realizate vreodată?
Voi trece în revistă pentru început primele 10 din cele 50. Este important de precizat că nu este vorba de vreun top, spectacolele sunt atât de bune încât ierarhizarea lor ar fi nu numai imposibilă, dar și un demers absurd. Mai adaug că am inclus în aceste prime 10 DVD-uri și câte un rol reprezentativ pentru cei trei tenori (Pavarotti, Domingo, Carreras), pentru că este mai mult decât util și necesar. Seria de concerte care au popularizat imens muzica de operă prin star system e doar latura superficială a acestei arte. Ce se întâmpla pe o scenă atunci când unul dintre cei trei cânta rolul principal e o poveste care merită cunoscută. Cum un spectacol de operă durează în medie peste 2 ore, atunci 10 DVD-uri ar putea acoperi durata unei zile. Iar dacă vorbim de cele mai bune 10 DVD-uri, atunci am putea denumi această colecție drept o zi în Paradis. 24 de ore de fericire. Andiam!
#1. Maria Callas – At Covent Garden 1962 and 1964
Este vorba de un document al ultimilor ani ai carierei celei mai mari soprane din toate timpurile. În 1965, după înregistrarea discului de studio cu opera Carmen de Georges Bizet și după ultimele spectacole cu Norma, la Paris, vocea ei va dispare. Un ultim turneu, în 1972 alături de Giuseppe di Stefano nu va fi decât marele adio al personei, căci sunetele erau deja ale altei soprane…
Avem două evenimente aici. Primul este un concert al Mariei Callas la Royal Opera House, în 1962, dirijor fiind Georges Prêtre. Este perioada în care marea soprană, a cărei voce devenise încă și mai întunecată decât la apogeu, cocheta cu rolul lui Carmen. Astfel, în concert cântă Habanera și Seguidilla așa cum numai Ea putea s-o facă: plină de pasiune și de dramă. Numai privirile ei sunt suficiente pentru a crea personajul. Cum ar fi fost pe scenă, într-o producție completă, nu putem decât să ne imaginăm, pentru că în afara studioului n-a cântat rolul decât în concerte cu ariile importante. Un Tu che la vanita… din Don Carlo este o arie cu atât mai importantă cu cât nu există o înregistrare completă cu Maria Callas în rolul Elisabettei di Valois, deși a avut în repertoriu rolul reginei nefericite a Spaniei. Să mai adaug că Georges Prêtre este un personaj în sine al concertului, uvertura la opera Carmen fiind dirijată de-a dreptul spectaculos, cu o gestică desprinsă în mod evident din arta toreadorilor. Pur și simplu dirijorul provoacă, atacă și supune orchestra.
Dar concertul e doar o jumătate a acestui regal. Partea a doua, din 1964, este înregistrarea actului II din Tosca lui Puccini. Din păcate nu există nici o operă completă, filmată, în care să fi cântat Maria Callas. Doar acest act II, în trei ipostaze. În afară de acest spectacol, care făcea parte dintr-o reprezentație completă, mai există același act filmat la Paris în 1958, dar ca parte a unui spectacol, al cărui început este un concert (de altfel, chiar unul extraordinar) și un fragment consistent din același act la Ed Sullivan Show în 1956. De aceea este așa de important acest act II de la Londra, pentru că e o captură live a unui fragment dintr-o operă completă. Producția este legendară, creată special pentru Maria Callas de către Franco Zeffirelli, și a fost înlocuită abia în 2006 cu o alta, semnată de David McVicar, a cărei premieră a avut-o în rolul titular pe Angela Gheorghiu. Există o filmare a acestei noi producții, realizată în 2011, despre care am mai scris, aici.
Revenind la legendarul act II de la Londra, trebuie să spun că marea soprană joacă și cântă așa cum probabil ne-am imaginat-o ascultând discul ei din 1953, înregistrarea definitvă a acestei opere. Sigur, vocea nu mai este aceeași, dar în continuare este inegalabilă. Cât despre performanța artistică… este de nepovestit, ci mai degrabă de tăcut în legătură cu ea și de văzut. Și de revăzut. Și de amuțit. Scarpia este Tito Gobbi, exemplar și excepțional, partenerul perfect pentru această Floria Tosca. Autoritatea celor doi pe scena londoneză este covârșitoare și asta se vede mai ales în scenele în care apare și Cavaradossi – Renato Cioni, un tenor bun și destul de cunoscut în epocă dar care, în context, e clar dintr-o ligă inferioară.
Însă legenda Maria Callas e mult mai amplă decât acest DVD. Până la urmă alegerea acestuia este una bazată pe câteva argumente de ordin logic, pentru că celelalte două înregistrări video majore ale ei sunt practic imposibil de separat. Concertul de la Paris din 1958 este poate chiar mai bun din punct de vedere vocal. Iar concertele din 1959 și 1962 de la Hamburg sunt iarăși niște documente indispensabile.
#2 Simon Boccanegra – James Levine/Giancarlo del Monaco/ Metropolitan Opera, 1995 – Vladimir Chernov, Kiri Te Kanawa, Placido Domingo, Robert Lloyd etc.
Sunt doar câteva lucruri de adăugat în acest caz față de un articol mai vechi de pe acest blog pe care îl puteți reciti aici. Nu este vorba despre Placido Domingo (excelent în rolul lui Gabriele Adorno) ci despre Vladimir Chernov, baritonul din rolul titular.
Performanța lui este cu totul excepțională, el își transcende propria vârstă, cu mult mai mică decât a personajului, cântând cu o pasiune devastatoare. Scena finală, cu duetul Simon – Fiesco, nu poate rămâne decât memorabilă. Toată drama lui Simon Boccanegra, care își trăiește gloria politică în contrast cu deriziunea vieții personale în care a pierdut aproape totul este prezentă în jocul lui Chernov într-un echilibru perfect. Se poate comenta, desigur, că nu are vocea lui Tibbett sau a lui Cappuccilli, nici măcar a lui Milnes, numai că producția splendidă a lui Giancarlo del Monaco și restul distribuției compensează cu asupra de măsură comparațiile puriste. În fond vorbim de niște DVD-uri pe care le apreciem în ansamblul lor. Și asta în condițiile în care videografia acestei opere tinde să devină din ce în ce mai competitivă, cu cele trei spectacole cu Placido Domingo în rolul principal (de la Metropolitan, Scala și Covent Garden) dar și producțiile mai vechi de la Metropolitan (Sherrill Milnes, Anna Tomowa-Sintow și Vasile Moldoveanu), Covent Garden (Alexandru Agache, Te Kanawa și Michael Sylvester) sau Firenze (Abbado). Până la lansarea DVD-ului de la Scala cu Abbado, Cappuccilli, Ghiaurov și producția lui Strehler, acest spectacol rămâne cel mai bun. Sau, cine știe, poate chiar și atunci…
#3 Don Carlos – Antonio Pappano/Luc Bondy/ Theatre Chatelet Paris, 1996 – Roberto Alagna, Karita Mattila, Jose Van Dam, Thomas Hampson, Waltraud Meier etc.
Dacă opera Don Carlos a generat o discografie destul de târziu, prima înregistrare în studio datează abia din 1954, în schimb calitatea acestor discuri a fost de multe ori excelentă. Această capodoperă verdiană necesită o distribuție mare de soliști care trebuie să fie toți de primă mână, iar punerea în scenă a celor cinci acte necesită un buget important. Succesul la public a fost de obicei foarte mare, astfel încât teatrele mari din lume o programează destul de frecvent, deci există și o videografie importantă. Cu atât mai greu de decis care ar fi cel mai bun DVD cu Don Carlos. Am ales acest DVD din 1996 din mai multe motive, întemeiate, le voi reda mai jos în ordine.
Este una dintre versiunile complete, în cinci acte, în limba franceză, cea originală în care a fost scris libretul operei. Primul act, din pădurea Fontainebleau, chiar dacă este mai liric, este esențial pentru înțelegerea dramei din restul operei. Din păcate, acest act este omis în versiunea italiană în patru acte, frecvent reprezentată drept „versiunea standard”, sub numele Don Carlo. E cazul spectacolelor, superbe de altfel, de la Salzburg 1986 (Karajan, Carreras, Baltsa, Furlanetto, d’Amico, Cappuccilli, Salminen) sau de la Scala 1992 (Muti, Pavarotti, Dessi, Ramey, Coni, Anismov). Sigur, absența unui act nu este neapărat o condiție sine qua non. Producția semnată de Luc Bondy este minimalistă, la polul opus celei de la Scala a lui Zeffirelli, amintită deja mai sus, sau celei de la Royal Opera House a lui Luchino Visconti(1985 – Haitink, Lima, Cotrubaș, Zancannaro, Lloyd etc.) Simplitatea lui Bondy nu este însă lipsită de sugestie, ba dimpotrivă, și se potrivește cu dimensiunile mai degrabă mici ale Teatrului Châtelet. Apoi mai toți soliștii sunt, în 1996, de vârste apropiate de cele ale personajelor operei. Nu și vârstele din realitatea istorică – Regel Philip al II lea avea doar 32 de ani în realitate, în nici un caz nu era un bătrân. Dar pentru detaliile istorice vă recomand să citiți un alt articol de pe acest blog, pe care îl găsiți aici. În fine, toți soliștii cântă și joacă superb. Roberto Alagna, în 1996, era cea mai promițătoare voce de tenor a momentului și a rămas de atunci măcar cel mai bun solist de limbă franceză. Iar dramatic, jocul său de scenă plin de pasiune, disperare, romantism este complet: el practic trăiește personajul, nu-l interpretează. E cazul și al lui Thomas Hampson, un Posa excelent. Sigur, există și aici o concurență acerbă dar practic numai la nivel vocal: Milnes în producția de la Metropolitan din 1980 (cu un Don Carlo excelent al lui Vasile Moldoveanu) dar mult mai bun decât Luis Qulico din aceeași producție însă din 1983 (unde strălucește Placido Domingo care joacă nebunia istorică a personajului Don Carlo). Karita Mattila este o Elisabete cu adevărat regală, rațională, plină de noblețe. Iar Jose Van Dam este unul dintre cei mai impresionanți Philipe II, solitudinea lui Elle ne m’aime plus… nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Iar mie îmi place foarte mult și Waltraud Meier în rolul prințesei Eboli, în ciuda criticilor destul de necruțătoare, dar și în condițiile unor rivale absolut fantastice (Tatiana Troyanos, Grace Bumbry, Agnes Baltsa – din versiunile video amintite mai sus). Nu-l uit nici pe Antonio Pappano, excelent, depășit poate doar de Ricardo Muti. Per total un DVD complet, foarte bine echilibrat, în care teatrul și muzica sunt pentru o dată prezente în cantități egale, ori asta înseamnă idealul greu de atins al operei.
#4 La Traviata – Georg Solti/Richard Eyre/ Royal Opera House, 1994 – Angela Gheorghiu, Frank Loppardo, Leo Nucci etc.
Dacă în ceea ce privește discografia Traviatei lista divelor care au făcut istorie, începând cu Maria Callas, e lungă, iar dezbaterea asupra supremației în acest rol este infinită, în materie de videografie, în schimb, Violetta Angelei Gheorghiu este categoric cea mai reușită.
Superdiva din România mai are în videografie și un spectacol mai recent, din 2007, filmat în HD, de la Teatro alla Scala, în care cântă chiar puțin mai bine, iar producția și anturajul ei de pe scenă sunt chiar superioare, dar nu cu mult. Cu toate acestea, prefer acest spectacol de la Royal Opera House. Pentru că este momentul de cotitură a carierei sopranei. Până atunci fusese o soprană talentată. După această seară, a devenit un superstar al operei, ceea ce este cu adevărat rarisim. Și apoi, sub bagheta expertă și atentă a lui Sir Georg Solti, putem vedea o Violetta Valery atât de fragilă și de autentică dar și atât de frumoasă, încât emoțiile încercate de un spectator nu pot fi oprite. Și atunci puțin contează că Frank Loppardo nu este nici pe departe cel mai bun Alfredo sau că Leo Nucci este destul de șters în afara actului II. Captura momentului în care se naște o stea este neprețuită…
#5 Don Giovanni – Wilhelm Furtwangler/Paul Czinner/Salzburg Festival, 1954 – Cesare Siepi, Otto Edelmann, Elisabeth Grummer, Lisa della Casa, Anton Dermota, Erna Berger etc.
A existat o epocă în care Don Giovanni era considerată capodopera absolută a operei. O epocă în care cântăreții cântau într-un decor pictat și era suficient, cu condiția să livreze o interpretare muzicală divină. Și chiar cântau divin. Oricât de desuet pare astăzi un asemnea spectacol, din punct de vedere teatral, au existat și producții istorice care au rămas inegalabile. Din 1954 și până acum s-a filmat Don Giovanni în foarte multe feluri și există astăzi o sumedenie de materiale video care mai de care mai valoroase. Un lucru este sigur: un spectacol precum cel de la Salzburg de acum aproape 60 de ani nu mai este posibil azi.
Paul Czinner avea la dispoziție în anii ’50 o tehnologie cinematorgrafică rudimentară și insuficientă pentru a surprinde frumusețea unui spectacol de operă, față de posibilitățile din ziua de azi. Pur și simplu nu exista o aparatură capabilă să înregistreze simultan, în condiții de calitative bune, imaginea și sunetul în același timp. Drept urmare, imaginile sunt filmate separat, fără public, iar muzica provine dintr-o înregistrare live a unei reprezentații a operei, cu public, care de altfel a apărut și ca un disc separat.
Firește, Cesare Siepi este principala rațiune a acestui film. Don Giovanni absolut al tuturor timpurilor, la 31 de ani, cu toată splendoarea vocii sale de basso cantante, cu dicția sa graseiată, cu muzicalitatea aceea specială pe care astăzi nu o mai regăsim. În rolul Elvirei, singura alternativă de același nivel a lui Elisabeth Schwarzkopf e Lisa della Casa, impecabilă. Dacă din punct de vedere teatral jocul protgoniștilor este manierist operatic, așa cum erau standardele vremii, asta contează prea puțin, pentru că vocile sunt supreme. Iar ostilitățile sunt conduse de nimeni altul decât Wilhelm Furtwangler, numai apariția lui este un document în sine. Acesta este un DVD obligatoriu pentru orice videotecă de operă. Sigur, opera Don Giovanni se bucură de o videografie pe cât de amplă, pe atât de valoroasă și opțiunile sunt multe, inclusiv filmul lui Joseph Losey din 1979 sau deschiderile stagiunii de la Teatro alla Scala din 1989 sau 2011 (despre care am mai scris, aici), ca să nu mai vorbim de producția lui Zeffirelli de la Metropolitan din 2000, Siepi însă rămâne Siepi. Per sempre.
#6 Le Nozze di Figaro – John Pritchard/Peter Hall/Glyndebourne, 1973 – Ileana Cotrubaș, Kiri Te Kanawa, Frederica von Stade, Benjamin Luxon, John Skram etc.
E aproape intil să vorbesc despre importanța capitală a acestei opere în creația lui Mozart sau despre influența ei asupra istoriei operei. Le Nozze di Figaro este una dintre cele mai des reprezentate opere pe toate scenele de operă din lume. Evident, numărul înregistrărilor audio și video de foarte bună calitate abundă. În materie de video nici o versiune nu este perfectă. Pe care s-o alegem?
Festivalul de la Glyndebourne este unul dintre cele mai importante și de tradiție din lumea operei, alături de cele de la Salzburg, Aix-en-Provence sau Verona. Să nu uităm că unul dintre cele mai bune discuri ale operei Cosi fan tutte din toate timpurile este înregistrat aici încă din anii ’20 sub bagheta lui Fritz Busch. În mod obișnuit, la acest festival sunt invitați să cânte soliști tineri, iluștri necunoscuți la vremea evoluției lor pe scena britanică, dar care au ajuns în numeroase cazuri să devină mari staruri ulterior. De aceea am ales această versiune, în primul rând, și așa se explică și de ce am notat distribuția începând cu sopranele și nu cu intrepretul lui Figaro. Pentru că în 1973 Kiri Te Kanawa nu însemna încă nimic pentru publicul larg, iar ea practic se lansează aici ca o demnă urmașă a lui Elisabeth Schwarzkopf, va fi cea mai bună Contesă a următoarelor 3 decenii. Aici este începutul de mare anvergură în acest rol, iar Dame Kiri este superbă. Pentru că în 1973 Ileana Cotrubaș era o soprană necunoscută din Europa de Est, talentată, dar care ar fi putut să rămână o necunoscută. Numai că aici, la Glyndebourne, avem în fața ochilor cea mai delicioasă și mai naturală Susanna din epoca modernă a operei, cea de după război. În fine, pentru că în 1973, Frederica von Stade era o alto care avea de surmontat nume imense care cântau încă din anii ’50 roluri memorabile și după acest spectacol ea va deveni cel mai celebru Cherubino din toate timpurile. De aceea recomand acest DVD care a apărut recent și subtitrat în limba română într-o colecție a cotidianului Adevărul care merită achiziționată integral, având însă drept cap de serie tocmai acest spectacol. Faptul că Benjamin Luxton nu e Dietrich Fischer-Dieskau sau că Jon Skram nu e Hermann Prey sau mai recent Bryn Terfel nu contează aproape deloc. Ei sunt oricum cel puțin foarte buni, iar sopranele, toate trei, sunt senzaționale. La fel cum și producțiile mai recente pot fi mai interesante, cum e cea de la Royal Opera House din 2006 sub conducerea lui Antonio Pappano sau cea de la Salzburg din același an condusă de Harnoncourt, parcă nici o Susanna nu a mai fost la fel de adevărată precum cea a Ilenei Cotrubaș.
#7 Otello – Georg Solti/Elijah Moshinsky/Royal Opera House, 1992 – Placido Domingo, Kiri Te Kanawa, Serghei Leiferkus etc.
Am lăsat pentru final operele care mi se par cele mai bune ale celor trei super tenori. Primul inventariat este Placido Domingo în unul dintre multele sale roluri semnătură, timp de un sfert de secol, Otello și în care apare în cinci DVD-uri (!).
În 1992, la Covent Garden avem parte însă de un spectacol total. Producția lui Elijah Moshinsky conservă spiritul teatrului lui Shakespeare în totalitate. În aceste condiții, muzica lui Giuseppe Verdi, poate cea mai reușită din toată creația lui, pierde statutul de prim plan și devine o parte a unui întreg, un întreg perfect. Numai din acest punct de vedere este deja un spectacol peste producțiile lui Zeffirelli de la Scala (deschiderea stagiunii din 1976) sau de la Metropolitan din 1978 (cu un Jon Vickers excelent) sau din controversatul său film din 1986. Georg Solti este electrizant, la același nivel cu Kleiber în 1976 sau chiar cu Herbert von Karajan care folosește o înregistrare din studio pentru DVD-ul său din 1974.
Placido Domingo este în nota obișnuită adică excepțională, la apogeul său vocal. Dacă nu l-ați văzut încă în rolul maurului, atunci e cazul să reparați această omisiune privind un personaj cerebral, autoritar și experimentat dar răpus de gelozie. Kiri Te Kanawa este ideală în rolul de stăpână a inimii generalului, o Desdemonă nobilă și chiar înțeleaptă, mie personal îmi pare superioară lui Renée Fleming, cea din reluarea producției lui Moshinsky la Metropolitan Opera, în 1994. Starul absolut, cu subiectivismul de rigoare, este însă Serghei Leiferkus, un Jago care seamănă cel mai mult cu descrierea pe care Giuseppe Verdi i-o făcea adevăratului personaj principal al operei, în corespondența sa cu Ricordi: de o viclenie subtilă, jucând perfect rolul inocentului cu o perversiune fără egal. Avem de a face cu unul dintre puținele DVD-uri pe care le-aș defini drept perfecte.
#8 L’Elisir d’amore – Nicola Rescigno/ Nathaniel Merrill/ Metropolitan Opera, 1981 – Luciano Pavarotti, Judith Blegen, Sesto Bruscantini, Brent Ellis etc.
Spre deosebire de Placido Domingo și de Jose Carreras, Luciano Pavarotti a avut un reprtoriu consistent în belcanto-ul italian în prima parte a carierei sale. Insolența timbrului său, cu o dicție impecabilă și cu o lejeritate superbă a registrului acut i-au adus celebritatea sub numele de „rege al Si-ului de sus” cu mult înainte de concertul de la Termele lui Caracalla din 1990. Iar Donizetti și al său Elisir înseamnă belcanto, Nemorino, personajul principal fiind înregistrat în studio de toți cei trei super tenori, însă Luciano Pavarotti l-a cântat cel mai frumos, ajungând să fie unul dintre rolurile sale semnătură.
Din fericire există chiar două spectacole filmate cu marele tenor în rolul lui Nemorino. Dacă versiunea din 1991 (tot de la Metropolitan, dirijată de Levine, și în care partenera sa este superba Kathleen Battle) a fost multă vreme promovată mai intens, în schimb înregistrarea din 1981 mi se pare mai bună. Pavarotti este într-o formă excelentă, plin de entuziasm și chiar de exuberanță. Efectiv sare pe scenă, o imagine pe care nu veți mai avea ocazia s-o vedeți peste ani. Vocea este perfectă iar interpretarea este completată și de aspectul său comic stângaci pe scenă. Judith Blegen e și ea foarte bună, într-o manieră azi ușor vetustă dacă ne gândim la Angela Gheorghiu (superbă în 1996 la Lyon) sau Anna Netrebko (Viena, 2005). Un Belcore corect (Brent Ellis) dar un Dulcamara istoric, o mărturie a unei epoci apuse a canto-ului, interpretat de Sesto Bruscantini. Nicola Rescigno conduce orchestra Metropolitan-ului ca pe vremuri, da, vremurile acelea în care o însoțea pe Maria Callas în Medea și Il Pirata… Sigur există și filmările document, de altfel de o imensă valoare, cum ar fi cuplul Scotto/Bergonzi în 1966 la Firenze sau recent dispăruta Alda Nonni și inegalabilul Cesare Valetti în filmul RAI din 1954 dar viața întreagă a acestei opere e aici, în spectacolul din 1981. Și încă ceva: nu există Nessun dorma cu Pavarotti într-un spectacol de operă, doar în concert. N-a cântat această operă pe scenă decât de vreo două ori, oricât de ciudat vi s-ar părea, Calaf nu era rolul lui…
#9 Andrea Chenier – Riccardo Chailly/Lamberto Puggelli/Teatro alla Scala, 1985 – Jose Carreras, Eva Marton, Piero Cappuccilli etc.
Cariera lui Jose Carreras trebuie împărțită în două: cea de dinainte de 1987 (când a fost diagnosticat cu leucemie) și cea de după 1990 când a revenit pe scenă. Desigur, anii ’70-’80 au fost cei mai buni pentru tenorul catalan, pasiunea cu care livra muzica pe scenă atrăgându-i un renume excepțional, acela de continuator al unor di Stefano sau Corelli. A fost poate cel mai bun Cavaradossi în Tosca, înregistrarea sa din 1976 rămâne mărturie, dar din păcate nu există un DVD comercial cu acest rol al său. Așa că a trebuit să aleg între Calaf și Andrea Chénier pentru primul spectacol cu el.
Andrea Chénier este poate ultimul său mare rol. Din fericire există imortalizat video unul dintre spectacolele celebre ale lui Carreras, cel de la Scala. Iar în 1985 Jose e divin: determinarea cu care declamă dificilele arii, prezența scenică ideală, în care pare atât de tânăr, îl fac pur și simplu irezistibil. Aproape că nu-l mai vezi pe Piero Cappuccilli – excelent în rolul lui Gérard, un model de tehnică de canto – sau pe Eva Marton care cântă și ea neașteptat de bine, mult peste alte interpretări (Il Trovatore, Tosca etc.) care au făcut-o o soprană nu foarte iubită în timp. Producția este clasică și frumoasă, deși am fost cucerit de Giancarlo del Monaco și premiera de la Paris din 2011. Chailly este corect, fără panaș. Dar rațiunea de a fi a acestei alegeri este idealul Jose Carreras care, după părerea mea, îl depășește chiar și pe Placido Domingo, un alt specialist al rolului, în două ipostaze, la Viena în 1981 (cu un public în delir după Un di al azzuro…) și la Covent Garden, în 1985, sau pe marele Franco Corelli, capturat mult prea târziu, în 1971 pentru RAI, când splenodarea sa vocală pălise, sau pe Mario del Moncao (în 1955 și 1961) sau chiar Pavarotti, editat recent pe un DVD de la Metropolitan din 1997.
#10. Il Tabarro/ Pagliacci – James Levine/ Franco Zeffirelli/ Metropolitan Opera, 1994 – Teresa Stratas, Placido Domingo/Luciano Pavarotti, Juan Pons etc.
Ultimul din această primă listă este un DVD special. Practic el reprezintă adio-ul Teresei Stratas de la scena lui Metropolitan Opera. Și ce adio superb!
Ce seară trebuie să fi fost aceea în care, pentru un singur bilet, un spectator de operă avea ocazia să vadă două opere, în care rolurile principale erau interpretate de Placido Domingo (în Il Tabarro) și Luciano Pavarotti (în Pagliacci)? O seară magică, vă spun eu, deși cred că sunteți deja convinși de asta.
Teresa Stratas, la 60 de ani, joacă incredibil rolurile Giorgettei și Neddei. Vocea nu mai e glorioasă, dar artista este imensă în ambele opere. Parcă ai urmări un mare actor într-o mare piesă de teatru. Numai că atunci, în 1994, era un teatru cu arii de operă și cu muzica extraordinară a lui Puccini și a lui Leoncavallo, condusă exemplar de James Levine, pe una dintre cele mai celebre scene ale lumii, Metropolitan. Și la finalul acestui DVD îți vine să spui „Mulțumesc!” unei soprane celebre (cea mai bună Lulu din toate timpurile) care s-a retras din muzică în acest mod, spectaculos, pentru a începe apoi, în cel mai discret mod posibil o muncă de caritate chiar într-un orfelinat din România…
Revenind la acea seară din 1994, câteva cuvinte despre tenori. Domingo este cu mult peste vârsta pesonajului (în libret, Luigi are în jur de 20 de ani) și este complet depășit din punct de vedere teatral. În schimb cântă fenomenal. Luciano Pavarotti reia rolul emblematic al lui Enrico Caruso, chiar în opera care l-a consacrat pe cel care este considerat de unii drept cel mai mare tenor care a existat vreodată. După un disc de studio din 1977, foarte bun, Pavarotti debutează pe scenă în Paglicci, abia în 1994, în producția foarte frumoasă a lui Franco Zeffirelli. Inutil să spun că era un eveniment foarte așteptat și desigur că marele tenor a fost la nivelul acestor așteptări. Juan Pons este halucinant în rolul lui Michele, probabil cel mai bun din videografia, de altfel destul de redusă, a operei Il Tabarro, și un Tonio monstruos în Pagliacci. Un DVD necesar și aș spune chiar indispensabil din orice colecție.
Despre Opera 
Necesar și chiar Indispensabil devine și blogul dumneavoastră pentru iubitorii de operă 🙂 Felicitări!
ApreciazăApreciază
Frumos articol,va multumim.
ApreciazăApreciază
[…] în 1980 în compania lui Nicola Rescigno sau a lui Sesto Bruscantini (mai multe, în articolul: 24 de ore). Iar în 1991, când Luciano nu mai era așa tânăr, Kathleen Battle era seducătoare și […]
ApreciazăApreciază