12 Iunie 2013, miercuri la Sala Radio
JOHANN SEBASTIAN BACH:
Matthäus Passion, BWV 244
Dirijor: Neil Thomson, Orchestra de Cameră Radio și Corul Academic Radio (dir. Dan Mihai Goia)
Adela Zaharia (s), Mihaela Ișpan (a), Tony Bardon, Tiberius Simu (t), Marius Boloș (b)
Finalul stagiunii Orchestrei de Cameră Radio a programat esențialul oratoriu al lui Bach, o alegere mai mult decât inspirată. A fost un concert care merita o sală arhiplină, dar din păcate jumătate dintre fotolii au rămas goale… Ce păcat! Peste câteva luni, la Festivalul Enescu, nici măcar Sala Palatului nu va fi încăpătoare. Cum am ajuns așa? De data asta mi-am încălcat un obicei, acela de a nu scrie o avancronică, tocmai pentru că importanța lui Matthäus Passion este atât de mare încât, prin comparație, Concertele Brandemburgice sau alte compoziții instrumentale ale lui Bach par niște jucării inofensive.
A fost un concert foarte reușit. Să lăsăm deoparte tot ce ar putea fi discutabil: inexplicabilul tăieturilor care au totalizat aproape jumătate din compoziție (suntem în anii ’50 ai experimentelor muzicale, ca atunci când Karajan înregistra Nozze di Figaro fără recitative?), dimensiunea cam mare a corului (vreo 60 de persoane, care nu s-au sincronizat perfect cu orchestra de cameră), dicția cu totul aproximativă (excepție admirabilă: Tony Bardon), nu este cazul să pretindem perfecțiunea când și noi spectatorii am fost atât de puțini… De fapt, toate aceste imperfecțiuni nu sunt deloc atât de importante pe cât ar sugera enumerarea lor. Să uităm și stupefianta lipsă de cultură generală care a cauzat omiterea unei silabe din declamația Eli, Eli, lama sabahtani? (ar trebui să mai studiez problema – și pe discul lui Herreweghe se aud aceleași cuvinte !?)
S-o admirăm mai degrabă pe Adela Zaharia, excelentă în aproape tot ce a cântat, începând de la Blute nur, du liebes Herz! (No.8)/Plângi fără încetare și până la ultimele versuri din ultimul recitativ, Habt lebenslang/Pentru restul vieții. A fost exemplară, prin implicare, prin compasiune, prin patos, prin inocență, dar în același timp fără să exagereze în expresivitate, rămânând mereu în limitele cumințeniei pe care și-a dorit-o Bach. Iar pe măsură ce muzica avansa, mai ales în partea a doua, și Mihaela Ișpan a părut din ce în ce mai implicată, astfel încât celebra arie Erbarme dich (No.39)/Ai milă de mine a devenit unul dintre (multele) momente memorabile ale serii. Solo-ul de vioară care acompaniază această arie m-a făcut să înțeleg și mai bine de ce romanticii din secolul XIX îl revendicau pe Bach. Aici patetismul a trecut dincolo de spațiul bisericii, făcând pasul spre sala de concert, în lumea de afară, obișnuită acum cu marile elanuri, cu marile emoții, dar și cu marile tragedii totalitare.
O să-mi aduc aminte de Corul Academic în ipostazele lui cele mai frumoase. Acolo unde tempoul a permis desfășurarea întregii mase corale, dramatismul a ieșit în evidență în cel mai emoționant mod. Wenn ich einmal soll scheiden (No.62)/ Într-o zi, când va trebui să plec e doar unul dintre exemplele cele mai bune.
Echilibrul lui Neil Thomson – deja ne-am obișnuit, o rutină la un nivel înalt și plin de bun gust. Atenția lui, respectul față de muzică, plasându-se fericit între maniera clasică și cea barocă, accentuând ceea ce merita accentuat, dar fără să corupă esența preclasică, evitând teologia, dar fără s-o nege, alegând cu prioritate muzica, dar fără să-l uite pe Dumnezeu…
Tony Bardon – în ciuda unei oboseli a vocii care părea să se accentueze spre sfârșit, a fost cel mai expresiv dintre toți cei de pe scenă. La un moment dat m-a străfulgerat ideea că Matthäus Passion ar trebui să fie prezentat cu recitativele Evanghelistului în limba română. Pentru că ne lipsește nu numai educația muzicii sacre, dar scăpăm printre degete chiar sensul cuvintelor, cel care nu i-a lipsit nici o clipă lui Bach. Pentru că povestea e bună, de la un capăt la altul, proclamată de unul singur, tenor, martor desigur, dar cel mai puțin imparțial dintre martori, a cărui voce, prin emoția sa, prin afectările sale, precum și prin efectele sale (și sunt destule, incredibil de expresive, dar mai ales pline de virtuozitate vocală) are misiunea de a repatria acești credincioși, prin simpatie, în locurile și în durerea evenimentului. (André Tubeuf – Dictionnaire amoureux de la Musique, Plon, 2012) După materialismul dialectic al comunismului, urmat de o perioadă de exaltare mistică (există vreun eseist român contemporan care să nu fi scris măcar un articol, dacă nu o carte despre îngeri, credință sau Dumnezeu, în anii ’90?), azi practicăm precauțiuni inutile tatonând corectitudinea politică. Spectatorii sunt victimele minciunilor despre Bach.
Dincolo de […] excese şi accidente istorice, percepţia curentă a Pasiunilor lui Bach în sala de concert rămâne una fatalmente estetică. De multe ori, din programele de sală lipseşte textul, care, din cauza accesibilităţii reduse a limbii germane, ar trebui însoţit şi de o traducere. […] Muzicienii de astăzi nu sunt chemaţi să impună dimensiunea religioasă a muzicii de gen compuse de Bach, dar nici nu o pot ignora. La mijloc nu se află opţiuni spirituale personale, ci tocmai profesionalismul. Matthäus-Passion nu se poate asculta la fel ca o simfonie. Dincolo de armoniile neaşteptate, de suprapunerile contrapunctice savante şi de motivele melodice geniale, se află trăirea religioasă conştientă şi asumată. Pentru Bach, arta nu reprezintă niciodată un scop în sine. Plecând de aici, muzica poate fi şi înţeleasă, nu numai gustată. Întrebarea şi provocarea pe care le lansează astăzi Bach privesc capacitatea noastră de a revendica şi urmări în universul estetic un scop moral. (Mihai Cojocaru – Matthäus Passion, astăzi – Observatorul cultural, 2009)
Scena crucificării, prezentată aproape complet, a încheiat seara într-o atmosferă din ce în ce mai încărcată emoțional. Nu numai pentru că libretul lui Picander se oprește fatal înaintea episodului Învierii. Dar și pentru că ultimele sunete, cele ale corului Wir setzen uns mit Tränen nieder (Nr. 68)/Ne-am așezat plângând, nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Cu atât mai puțin pe mine, când m-am surprins ștergându-mi o lacrimă în timp ce notam pe libret o ultimă impresie a acestui concert ieșit din comun.
P.S. Fotografiile din concert sunt ca de obicei oferite de Romeo Zaharia.
Libretul bilingv, german-român, traducerea d-lui Vladimir Popescu-Deveselu, poate fi găsit la acest link: Libret – Matthaus Passion RO.
Despre Opera 
hm… tempouri mult prea repezi, total neinspirate, la ariile din prima parte, basul canta frecvent altceva, evaghelistul a facut un intreg recitativ pe campii, derutandu-si colegii, corul timorat cu soprane gatuite… Taieturile n-au avut nici un rationament estetic, ci unul practic: se plictiseste publicul/ nu ne-am invatat partea, iar solo-ul patetic a fost…patetic. Decalaje si orchestra 2 dezacordata
Da, sunt parti bune, cum ati remarcat. Soprana s-a adaptat perfect stilului, mezzosoprana a fost ok, cu exceptia lui Buß und Reu unde a uitat ca mai are de cantat da capo, suflatorii bine, violonistul solo de la vioara a 2-a bine, bun celistul de la continuo
Cum se spune, pacientul este partial sanatos, partial bolnav si in general mort
ApreciazăApreciază
E ușor să demolezi. Nu era cazul, așa am considerat. Astfel încât am enumerat păcatele și am descris virtuțile 🙂
ApreciazăApreciază
daca ne e frica de adevar, nu se va corecta nimeni. Se va merge in continuare cu…las’ ca merge si asa!
ApreciazăApreciază
Nu îmi e frică de adevăr. Dacă aș fi descris pe larg toate neajunsurile acestui concert, eventual emițând și tot felul de judecăți de valoare pe seama lor, ar fi rezultat o cronică din care s-ar fi înțeles că a fost un fiasco, ceea ce nu ar fi fost adevărat. Am spus că mezzo soprana a cântat din ce în ce mai bine și așa a fost. Dvs. ați fi vrut să scriu că a cântat prost la început. Să scriu că basul a fost absent, într-adevăr, atât de absent încât nu l-am aminitit aproape deloc. Să scriu despre decalaje – au fost, e adevărat, dar au fost multe momente bune.
Impresia generală este că muzicienii români sunt în afara oricăror obișnuințe atunci când sunt mutați în muzica sacră. Asta ține și de cultură, și de educație, și până la urma și de credință.
Dacă e ceva care m-a supărat mai tare, e vorba de dicția, mai ales a corului, aproape insuportabilă. Dar am preferat să subliniez și să-i încurajez pe cei care au făcut un efort în acest sens.
ApreciazăApreciază
Daca voiam sa-i desfiintez, scriam eu insami cronica, nu ceream altora sa o scrie. Cum nu am obiceiul asta si cum as face rau unui ansamblu amenintat deja cu desfiintarea, ma abtin. Dar asta nu inseamna ca ceea ce s-a intamplat acolo a fost ok. Le-am spus-o in fata celor implicati. Si da, am evitat cuvantul, dar cam asta am auzit ieri in Sala Radio. Incurajarile sunt foarte bune…pentru studenti si debutanti. Profesionistii au parte fie de glorie, fie de …. Semi-glorie nu exista
ApreciazăApreciază
Nu vreți să desființați, dar desființați totuși prin comentarii. Nu înțeleg ideea pentru care nu scrieți o cronică, de care sunt sigur că veți fi mulțumită. Pornesc totuși de la premisa că o cronică de spectacol nu este o descărcare emoțională de resentimente chiar dacă e un ton specific blogurilor. 🙂
ApreciazăApreciază
???
ApreciazăApreciază
1. „tempouri mult prea repezi total neinspirate” – asta e o observație gratuită, atâta vreme cât dirijorul le stabilește uneori la extrem (cum e cazul lui Celibidache – foarte lent sau Koopman – foarte rapid). Mă mir că dezbatem această chestiune. A fost mai degrabă un amestec de tempouri rapide, oarecum la modă pentru interpretarile contemporane ale lui Bach, alternate cu tempo-uri mai lente, pentru a acomoda un cor mare în ansamblu.
2. „la ariile din prima parte, basul canta frecvent altceva” – și în adoua parte? E advărat, basul nu a fost o lumină.
3. „evaghelistul a facut un intreg recitativ pe campii, derutandu-si colegii” – un recitativ dintre foarte multe recitative. În rest a fost exact ceea ce trebuie, Evenghelistul este singurul solist care iese din sobrietatea generală, s-a achitat foarte bine, în plus s-a înțeles ce spunea (ceea ce nu a fost cazul altor soliști sau al corului). Mie chiar mi-a plăcut Tony Bardon.
4. „corul timorat cu soprane gatuite… ” – Un cor care a cântat Patimile de câte ori în viața lui? Apoi era un dublu cor. În afarâ de dicția lipsită de orice accent al limbii germane, în rest au fost OK.
5. „Taieturile n-au avut nici un rationament estetic, ci unul practic: se plictiseste publicul/ nu ne-am invatat partea” – de acord, dar explicația este alta (chit că nu dă satisfacție): concertul s-a transmis și la radio, unde timpul de emisie a fost limitat, drept urmare s-a renunțat la mar parte din muzică. Asta nu prea are de-a face cu interpretarea, ci mai degrabă cu birocrația. Chestia cu „nu ne-am învățat partea” e iarăși relativă. Vorbim de Matthaus Passion care se cântă odată la vreo 7-8 ani. E ca și cum ai avea 3-4 zile pentru repetiții la o operă în premieră mondială. Probabil că se putea cânta tot, dar totul să fie prost cântat. Atunci am fi fost și mai dezamăgiți.
6. „iar solo-ul patetic a fost…patetic.” – explicați ce înseamnă „patetic”. Spectatorilor le-a plăcut, din câte am observat reacția sălii. Și mie mi-a plăcut.
7. „Decalaje si orchestra 2 dezacordata” – n-am observat mai mult decât niște decalaje între orchestră și cor, în unele locuri. Nu vă pot contrazice,poate explicați.
Vedeți? Dacă aș fi luat această listă și aș fi detaliat fiecare nemulțumire, ar fi rezultat, ca impresie generală, că a fost un rateu monumental. În mod cert nu a fost așa. A fost un concert foarte bun, cu unele momente mai puțin bune, de care nu am vrut să fac mare caz. Le-am amintit, asta înseamnă că nu am închis ochii. Dar, să fim corecți.
ApreciazăApreciază
Deci de fapt imi dati dreptate, dar vreti sa spuneti ca nu-i chiar asa de rau.
Am pus punctele slabe si pe cele bune separat. Erau enuntate in primul raspuns.
Inteleg doar ca dumneavoastra v-a placut asa cum a fost. ok…
Cat despre corectitudine, OCR si corul Radio au avut parte (unii recent, altii in trecut) de cronici favorabile si chiar elogioase. De data asta….
ApreciazăApreciază
Există cronici, de data asta? Unde? Sunt curios.
ApreciazăApreciază
Am ascultat ( la radio !) acest concert , dupa ce am urmat sfatul dvs. :,, Veniti ! Vedeti! … si lasati-va cuceriti ! ” . Recunosc, nu cunosteam aceasta compozitie a lui J.S. Bach , iar aseara am ascultat ,, doar ” cu inima. Nu am studii muzicale si , in cazul primelor auditii, reactionez emotional . Din fericire , Radio Romania Muzical posteaza transmisiunile in direct pe site-ul lor oficial si o sa reascult concertul de aseara, ca sa dau atentie nuantelor , pe care atat de bine le descrieti . Anul trecut am avut ocazia sa ascult la Sala Radio Oratoriul MESSIAS de G.F.HANDEL, cu acelasi dirijor Neil THOMSON .Regret ca nu am reusit si anul acesta sa ajung la concert; aceasta experienta muzicala ar fi fost deosebita ( pentru mine !) Va impartasesc opinia in legatura cu locurile libere din sala ! De multe ori am avut o stragere de inima in situatii similare . In conditiile in care biletele la Sala Radio sunt extrem de ieftine , chiar nu inteleg de ce nu merg oamenii sa asculte muzica . Nu isi dau seama ce pierd . Eu vin de la Buzau la concertele din Bucuresti si cred , in continuare, ca sunt cele mai frumoase experiente din viata mea .
Va salut cu multa simpatie si va multumesc pentru ceea ce scrieti !
Diana Pavel
ApreciazăApreciază
„Imi place” cand anumite persoane se dau drept ceea ce nu sunt, cand nu se respecta pe ele si cand incearca sa „desfiinteze” ceva ce in alta perioada dorea sa fie parte din viata sa! Doamna sau domnisoara Cleopatra uita probabil ca a facut parte din acele „soprane gratuite”, si ca la concertele Corului Academic Radio din care facea parte ca si colaboratoare nu avea grija de propriul aspect spunand ca nu are bani sa se aranjeze…. , ca sa nu mai amintesc cand la inregistrari pt fonoteca sau un Cd in lucru… in loc sa fie atenta la precizarile Maestului Goia…facea integrame si era total absenta… acum are tupeul sa-si vorbeasca fostii colegi ????
„Daca voiam sa-i desfiintez, scriam eu insami cronica, nu ceream altora sa o scrie. Cum nu am obiceiul asta si cum as face rau unui ansamblu amenintat deja cu desfiintarea, ma abtin.” – De fapt….ar face sau nu rau unui „ansamblu”? Si sincer… nu cred ca este in stare sa scrie o cronica!!!! Nu stiu de unde are informatiile despre desfiintare… ciudat…. nici colegii mei nu stiu ceva despre asta… asa ca… am inteles… ne desfiinteaza ea :)))))
Pacat ca nu a fost si la concertul de vineri seara – 21 iunie… unde a fost sala plina…. publicul vine in functie si de ziua in care este sustinut concertul cat si daca sunt dispusi sa „digere” o muzica nu tocmai accesibila!
Scz daca am fost mai dura.. insa o persoana care ataca doar din placere sau din razbunare ma deranjeaza… mai ales ca am avut ocazia sa o cunosc si sa pot observa ce poate da din pct de vedere profesional!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană