Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Melomanul și dramofilul


Un dialog de Pierre Michot
(articol apărut în publicația L’Avant Scène de L’Opéra, No. 241 – Noiembrie 2007 – Opéra et mise en scène)

Melomanul: M-am întors de la spectacol. Absolut furios. Încă o dată, arbitrariul regizorului a făcut ravagii. Nu mai recunosc nimic din ceea ce cunoșteam, epoca acțiunii este deplasată, intriga e transformată, muzica este ridiculizată, personajele sunt luate peste picior. Insuportabil.

Dramofilul: Calmați-vă! Sunteți tulburat pentru că vi s-au dat peste cap toate obișnuințele. Nu ați văzut ceea ce v-ați așteptat să vedeți. Tocmai spectacolul acesta v-a trezit. V-a adus ceva nou. Nu-i acesta un semn că opera este încă în viață?

Melomanul: Dimpotrivă, e asasinată! Ce-ați vrea să înțeleg? Am venit să văd o poveste care se derulează în secolul XIX*. Îi provoc pe toți amatorii de operă să îmi explice de unde până unde au apărut acea bucătărie*, acele costume terne din anii 2000**, acele obiecte incongruente, acele gesturi în dezacord cu sensul muzical. Cât despre bietul naiv care n-a mai văzut niciodată înainte opera, îl deplâng pentru că este pus în situația de a o descoperi caricaturizată așa. Dacă așa pretindem că-i facem pe tineri să iubească opera, atunci am pornit-o cu stângul!

Dramofilul: Asta se întâmplă din cauză că aveți deja niște referințe asupra acestei lucrări, pe care nu le-ați regăsit. Cel care o vede pentru prima dată nu are aceleași prejudecăți. Când frecventăm teatrul contemporan, când urmărim noutățile cinematografice, când ne punem la curent cu ceea ce mai inventează coregrafii moderni, ar trebui să ne bucurăm când vedem și lumea veche a operei rămânând în pas cu vremurile.

La traviata, Teatro alla Scala, 2013 (r. D. Cerniakov)

La traviata, Teatro alla Scala, 2013 (r. D. Cerniakov)

Melomanul: Opera nu trebuie să fie nici contemporană, nici actuală, nici modernă: ea are repertoriul și tradițiile ei, se bazează pe o muzică fixată de o partitură, nu va putea fi prezentată în toată splendoarea ei decât dacă îi respectăm datele de bază.

Dramofilul: Ei bine, eu mă gândesc că, dimpotrivă, e o șansă. E o chestiune de libertate a creației. Lumea operei nu trăiește sub un clopot de sticlă. Repertoriul este limitat. Se reiau mereu aceleași lucrări și ne învârtim în cerc. Orice teatru liric funcționează pe baza lui Mozart și Rossini, Verdi și Puccini, Wagner și Strauss. Mai diversificăm cu un pic de baroc, un titlu mai aventuros. În mod excepțional avem parte de o premieră absolută sau de o „redescoperire”. Publicul, în afară specialiștilor și a blazaților, nu vrea să vadă decât ceea ce cunoaște deja. Orice director care programează o raritate se expune riscului de a avea o sală goală și un buget pus în pericol. Atâta timp cât nu s-a mai inventat nimic nou, atâta timp cât interpretarea muzicală este din ce în ce mai înțepenită într-un respect fanatic al partiturii, trebuie neapărat să fie lăsată și creativitatea umană să se manifeste undeva!

Melomanul: Eu nu contest faptul că regizorul trebuie să fie lăsat să facă dovada creativității sale. Dar există niște limite, care nu trebuie depășite. În același fel în care un dirijor este constrâns să respecte o partitură până la ultima notă, și regizorul este tot un interpret care trebuie să rămână fidel datelor din libret: epoca în care se situează acțiunea, identitatea personajelor, derularea intrigii.

Dramofilul: Dacă așezați discuția pe terenul fidelității, atunci riscăm să ajungem departe…
Aș putea să încep prin a vă răspunde că marja de interpretare este destul de largă în muzică: între Karajan și Minkowski, cine este mai fidel lui Mozart? Și chiar între Krips și Klemperer pe de-o parte, între Harnoncourt și Jacobs pe de altă parte, diferențele interpretative sunt considerabile. Și vorbim de aceeași partitură pe care o au toți în fața ochilor…

Melomanul: Vă fac favoarea de a accepta că interpretarea s-a schimbat mult, mai ales în repertoriul baroc. Asta se întâmplă pentru că am revenit la o dorință și mai mare de a rămâne aproape de practicile din epoca în care s-au compus acele lucrări. Tocmai, se cântă pe instrumente de epocă, scormonim în arhive și călătorim în timp pentru a regăsi un stil vocal autentic, ajungem chiar să impunem artiștilor o pronunție arhaică. Și când privim spre scenă, vedem – ca să dau un exemplu precis, „La traviata” de Verdi – o bucătărie, un mobilier kitsch plin de scaune și mese, în care Violetta este îmbrăcată în haine de casă contemporane, iar Alfredo taie legume*. Cum să accepți un asemenea dezacord între muzică și acest decor de la Ikea?

Portret al lui Marie Duplessis, cea care a inspirat romanul

Portret al lui Marie Duplessis, cea care a inspirat romanul „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul și ulterior „La traviata” de Giuseppe Verdi

Dramofilul: În epoca lui Verdi, subiectul și acțiunea operei La traviata erau contemporane cu el. Femeile se îmbrăcau în rochii cu crinolină, iar bărbații în redingote și pe scenă, dar și în sala teatrului. Dmitri Cerniakov a vrut și el ca aceste personaje să ne vorbească nouă, lumii noastre de astăzi, în care rutina zilnică are cu totul altă desfășurare, fie ea chiar și în bucătărie. Idila împlinită domestic în romanul lui Alexandre Dumas, în căsuța închiriată la Bougival, are alte rezonanțe astăzi, comportamentul casnic contemporan e diferit.

Melomanul: Bun, și-atunci de ce nu mai există baletul din scena petrecerii de la Flora Bervoix? De ce Alfredo se apucă de tăiat zarzavat când discută cu tatăl său? E totuși unul dintre cele mai emoționante momente muzicale! Nu vă simțiți jenat de dezacordul dintre aceste obiecte prozaice și muzica atât de frumoasă care se cântă?

La traviata - Teatro alla Scala, 2013 (r. D. Cerniakov) - Piotr Beczala

La traviata – Teatro alla Scala, 2013 (r. D. Cerniakov) – Piotr Beczala

Dramofilul: Aș fi fost probabil foarte jenat dacă în scena balului de la Flora Bervoix ar fi apărut de nicăieri niște matadori, sau niște balerine țigănci, atât de facil ridicoli în context. Cât despre scena dialogului dintre Alfredo și Giorgio Germont, este vorba despre o reprezentare actuală a relațiilor dintre părinți și copii. Azi mai este posibil ca un tânăr să stea plângând la pieptul tatălui, despre care știe că a greșit, ascultând nemișcat lunga arie moralizatoare „Di provenza…”? Nu ați fost chiar deloc emoționat de încercarea lui Alfredo de a-și recăpăta un minim de echilibru emoțional, ignorând tiradele tatălui și încercând să facă ceva, orice, pentru a se putea aduna după șocul citirii scrisorii Violettei? Azi suntem educați să încercăm să ne vindecăm singuri rănile sufletești, avem o cultură a acțiunii, a refuzului de a contempla nemișcați dispariția propriului univers. Dar Alfredo este constrâns la spațiul unde se găsește el în acel moment și atunci încearcă să recompună un echilibru, cel de dinainte, când era bine, când el și cu Violetta făceau de mâncare împreună. E o șansă pentru operă să beneficieze de un asemenea regizor de actorie! Opera este tot teatru, după cum zicea Michel Butor.

La traviata (1956, r. L. Visconti) - (c) Teatro alla Scala

La traviata (1956, r. L. Visconti) – (c) Teatro alla Scala

Melomanul: Aș fi preferat adecvarea pe care a găsit-o Visconti în La traviata, tot la Scala, pentru a-l reînvia pe Verdi. Vedeți, totuși pot să recunosc o reușită. Acolo, chiar dacă Violetta murea tot într-un scaun, măcar costumele nu contraziceau atât de tare muzica…

Dramofilul: Da, dar cu datele acțiunii! Nu există nici un loc recomandat de libret care să nu fi fost respectat și de Cerniakov. Dar avem o transpunere în timp, o reinterpretare prin prisma  ochiului contemporan. Dar atâta vreme cât rămânem în distanța istorică, un meloman ca dumneavoastră nu este șocat. Ceea ce vă deranjează sunt costumele moderne.

La traviata - Diana Damrau, Teatro alla Scala 2013 (r. D. Cerniakov)

La traviata – Diana Damrau, Teatro alla Scala 2013 (r. D. Cerniakov)

Melomanul: Este adevărat că, de-a lungul emoției muzicale, mă identific mai bine cu distanța decât cu proximitatea evenimentelor. Nu mă voi obișnui niciodată cu un Don Giovanni în blugi sau cu un Siegfried în smoking.

Dramofilul: Aha, iată-i din nou pe Peter Sellars și pe Patrice Chéreau puși pe scăunelul de lemn pentru a fi interogați. Don Giovanni trebuie neapărat să fie spaniol și cu bufanți stil Ludovic XVI? El nu poate fi contemporanul nostru? Asta îmi aduce aminte de ceea ce povestea Johannes Schaaf. Fiind invitat să pună în scenă Don Giovanni la Covent Garden, el i-a răspuns lui Bernard Haitink, care-i cerea „costume de epocă”, să folosească în acest caz și el „instrumente de epocă” pentru muzicienii de pe scenă care trebuiau să acompanieze balul din primul act și cina din actul al doilea!

Melomanul: Încă o dată, regizorul a fost arogant. Cerința dirijorului nu era legitimă? Într-o asemenea operă, „marele nobil cel rău și afemeiat” nu poate fi înțeles decât într-un context de tip Ancien Régime: tot libretul lui Da Ponte se referă la privilegiile nobilimii și la servituțile valeților. Don Giovanni, Donna Anna, Don Ottavio se opun formal lui Leporello, Zerlina și Masetto.

Antonio Scotti - Don Giovanni, Metropolitan Opera, 1899

Antonio Scotti – Don Giovanni, Metropolitan Opera, 1899

Dramofilul: Sigur că da. Dar poate am vrea să arătăm că secolul nostru cunoaște și el aceste diferențe de clasă, între CEO și angajații unei corporații, între birocrați și oamenii „de teren”. Oare nu este interesant să joci cartea acestor echivalențe, care arată impactul dramatic al acestor capodopere ale trecutului, reînnoit fără încetare, atemporal tocmai pentru că este adaptabil privirii din orice epocă?

Melomanul: Și nu sunteți jenat că această muzică, atât de marcată de formele și mijloacele expresive de la 1787, este confruntată cu zgârie norii și birourile design?

Dramofilul: Nu prea. Nu mai mult decât sunt jenat să-l ascult pe Minnesänger-ul Tannhäuser exprimându-se nu printr-o monodie medievală, ci purtat de armoniile devastatoare ale lui Wagner. Sau de a vedea Viena din timpul Mariei Tereza populată de valsurile lui Strauss, nu cele ale lui Johann, ci ale lui Richard. Sau să fiu emoționat de o prințesă egipteană care cântă melodii de Verdi. Opera nu a încetat niciodată să trăiască din această adaptare continuă a unui subiect istoric la o muzică „actualizată”.

Don Giovanni - Paris, 2003 (r. M. Haneke)

Don Giovanni – Paris, 2003 (r. M. Haneke)

Melomanul: Aveți răspuns la orice… Spuneți-mi atunci, dacă regizorul este un creator, de ce nu cere el să se scrie un text original și o muzică nouă? De ce trebuie să suportăm „creativitatea” lui exersată în detrimentul unei capodopere străvechi, dar bine stabilite în coerența și adevărul ei?

Dramofilul: Răspunsul e simplu: în raport cu o creație nouă, capodopera veche atrage mai mult. Înțelegeți și dumneavoastră dificultatea de a umple o sală cu un titlu pe care nimeni nu l-a mai auzit! Dar în principiu aveți dreptate. Atâta doar că, dacă publicul de operă nu ar fi atât de paseist și de apatic în fața unei descoperiri, am avea atunci, așa cum se întâmpla odată, mult mai multe premiere absolute decât reluări. Luați cazul spectacolelor în aer liber. Un loc atât de magic precum Arena di Verona sau Théâtre d’Orange ar trebui să suscite opere noi, gândite pentru aceste spații vaste, utilizând toate tehnicile de sonorizare și toate fantasmagoriile luminoase de care sunt capabile cele mai bune producții de rock și pop, aici puse în serviciul unui spectacol original, reluând marile mituri pentru a le reinterpreta prin oglinda timpului nostru. Dar nu. Publicul vrea să vadă și să revadă Aida care, spre nefericirea ei, include o scenă triumfală, dar care altfel nu este decât o serie de duete, înfruntări intime ale căror subtilități dramaturgice nu se arată decât în apropierea dintre actor și spectator, scene de un semi-teatru de cameră, însoțite de o muzică subtilă, orchestrată cu finețe și cu multe nuanțe piano… Sunt detalii care se pierd în aceste imensități cu acustică problematică, unde trebuie să cânți foarte tare ca să te poți face auzit.

Melomanul: Slavă Domnului, regia concept, Regiethater-ul, nu a contaminat încă aceste locuri, unde opera se desfășoară sub stele, într-o fervoare comunitară. Pentru a scăpa de aceste producții aberante, iubitorii de operă adevărată ar trebui să se exileze din sălile favorite pentru a se mulțumi cu amfiteatre romane și cu săli polivalente? Atunci să nu mai ascultăm decât versiuni în concert…

Aida -  Arena di Verona, 2013

Aida – Arena di Verona, 2013

Dramofilul: Asta ar însemna să refuzăm faptul că opera este mai ales teatru.

Melomanul: Nu, opera este mai întâi este muzică.

Dramofilul: Este teatru în muzică. Musiktheater, cum se spune în țările de limbă germană.

Melomanul: Tocmai în numele acestei idei am ajuns să trădăm acest gen, să pervertim repertoriul și să cultivăm disprețul. Acum cincizeci de ani încă era un paradis. Și puțin câte puțin, a început deriva. Și asta într-un loc care până atunci fusese consacrat pioasei conservări a voinței autorului său: Bayreuth! Iar cel care a îndrăznit să facă primele sacrilegii și să declanșeze primele scandaluri a fost nimeni altul decât nepotul lui Wagner.

Dramofilul: De fapt, când acesta a înlocuit stâncile de carton ale scenografiei Ring-ului cu un disc plasat în fața orizontului liber și casele cu acoperișuri ascuțite din Nürnberg cu sfere florale suspendate într-un spațiu gol, ăsta a fost un scandal frumos! Și încă în 1958!

Die Meistersinger von Nürnberg - Bayreuth, 1958 (r. W. Wagner)

Die Meistersinger von Nürnberg – Bayreuth, 1958 (r. W. Wagner)

Melomanul: S-a urlat și mai tare când cu Chéreau, în 1978. Într-un fel, acela a fost începutul sfârșitului…

Dramofilul: Sau zorii unei noi epoci, care a scos opera din rutină, care a obligat publicul să se trezească, care suscită pasiuni, pentru a fi mai bine…

Melomanul: … sau mai rău! Nici chiar dvs. nu veți putea pretinde că totul este reușit în ceea ce ne arată astăzi scenele lirice. Nu este suficient să te pretinzi modern pentru a fi genial.

Dramofilul: Aveți dreptate. Să nu credeți că înghit orice fără discernământ. Translatarea epocilor, modificările aduse datelor libretului și, bineînțeles, eventualul decalaj al climatului muzical, toate acestea trebuie gândite în deplină coerență, conduse de inteligență și inspirate de un sens poetic. Ca în orice proces de creație, există și reușite, așa cum există și eșecuri. Am fost și eu la fel de agasat ca dumneavoastră de transpozițiile pretențioase, de gadget-urile debile, de dezagreabilul revendicat. Dar există și cei care cred că opera trebuie să reînvie și să se reînnoiască, Patrice Chéreau și Luc Bondy, Robert Carsen și Olivier Py, Peter Sellars și David McVicar, pentru a nu cita decât câțiva. Apoi mai sunt și alții… nu dau nume.

Enrico Caruso în rolul lui Radames (Aida) - Metropolitan Opera, cca. 1908

Enrico Caruso în rolul lui Radames (Aida) – Metropolitan Opera, cca. 1908

Melomanul: Pentru că suntem la momentul sincerității, vă mărturisesc și eu că opera de pe timpul bunicilor a devenit dificil de suportat. Ieșitul la rampă pentru a cânta cu mâna pe inimă, cântăreți cu un fizic neadaptat rolului, care nu au neapărat niște voci sublime, nici asta nu prea mai merge.

Dramofilul: Pentru a ne reconcilia imediat, afirm și eu că prefer în mod evident o punere în scenă „tradițională” reușită în locul unei viziuni „moderne” ratate. E matematică: cu cât devine mai insuficientă respectarea indicațiilor scenice pentru a traduce forța și adevărul unei capodopere, cu atât mai mult va deveni suficient să-l trimiți pe Radames să facă Războiul din Golf pentru a regândi Aida de o manieră convingătoare. Totul este o chestiune de talent, în final.

Melomanul: Și dacă este posibil, și de geniu!

* Notă: textul a fost adaptat la recenta producție a operei La traviata cu care s-a deschis stagiunea 2013-2014 de la Teatro alla Scala, în regia lui Dmitri Cerniakov. În textul original se vorbea despre opera Hercules de Haendel, de la Aix-en-Provence, 2004, în regia lui Luc Bondy. Paragrafele schimbate de mine în textul original sunt scrise cu caractere italice.

2 comments on “Melomanul și dramofilul

  1. israel avram gyorgy
    Iulie 23, 2014

    Aceasta disputa intre meloman si dramofil ma incita si pe mine ca interpret de mai bine de 50de ani,timp in care in mijlocul colegilor de cor discernem directiile in care regizorii actuali n-e induc sa nu mai respectam adevarul istoric invocind o actualizare inteleasa numai de geniul deformat al modernului de prost gust.Aviz montajul..Traviata,, la Metzada, Israel a acestei opere in care au excelat solistii romani Ionutz Pascu,Germon-Aurelia Florian,Violetta intrun cadru scenic stil Rok cu un aranjament scenic pe alocuri inghesuit pe alocuri cu fantezii ala sfirsitul lumii intr-un decor apocaliptic de Paris distrus unde actiunea se desfasoara pe patru platforme ,unde se desfasoara actiune, intro inghesuiala geniala la mintea regizorului polonez si a coregrafei poloneze si a stilistului polonez in genere care incearca sa faca opera italiana”.”IsraelGyorgy,bas in corul operei Israeliene.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iulie 23, 2014

      Mulțumesc pentru comentariu, dar… unde e disputa/dilema? Pentru că, mai degrabă denunțați o producție modernă (și vă cred pe cuvânt că n-a fost reușită)

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Information

This entry was posted on Decembrie 9, 2013 by in Muzica and tagged , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3,541 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: